Enforcement of civil debt during foreign preventive composition under EU Insolvency Regulation Article 7(2)(f)

Şedinţa publică din data de 14 septembrie 2021

Asupra recursului, din examinarea actelor şi lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Prin cererea formulată la 13 noiembrie 2018, înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă, sub nr. x/2018, reclamanta A. S.R.L. a chemat în judecată pârâta B. prin C., solicitând obligarea acesteia la plata sumei de 241.379,85 RON, reprezentând debit neachitat şi a dobânzii legale calculate de la data scadenţei până la data plăţii efective, precum şi la plata cheltuielilor de judecată.

În drept, reclamanta a invocat dispoziţiile art. 1.270, art. 1.350, art. 1.530 C. civ.

Prin sentinţa civilă nr. 890 din 5 aprilie 2019, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, s-a admis în parte cererea şi a fost obligată pârâta să plătească reclamantei suma de 241.379,85 RON, reprezentând debit neachitat. De asemenea, tribunalul a anulat capătul accesoriu al cererii, având ca obiect plata dobânzii legale, ca netimbrat.

2. Împotriva acestei sentinţe a formulat apel pârâta B. prin C., prin care a solicitat schimbarea, în tot, a hotărârii atacate, în sensul respingerii cererii de chemare în judecată.

Prin decizia civilă nr. 66 din 10 februarie 2020, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă a respins apelul formulat de pârâtă ca nefondat.

3. Împotriva acestei decizii a formulat recurs pârâta B. prin C., în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., prin care a solicitat casarea hotărârii atacate, reţinerea cauzei spre rejudecare şi, pe cale de consecinţă, în principal respingerea cererii de chemare în judecată formulată de reclamantă, iar în subsidiar, a solicitat suspendarea judecaţii cauzei până la rămânerea definitivă a deciziei de aprobare a concordatului.

În dezvoltarea motivului de casare, recurenta a susţinut că instanţa de apel a reţinut, în mod greşit, faptul că legea italiană nu prevede efectul suspendării acţiunilor ce vizează patrimoniul debitoarei, ci doar pe cel de suspendare a procedurilor de executare.

Recurenta arată că dispoziţiile art. 168 din legea falimentului din Italia care reglementează procedura concordatului nu se referă doar la procedurile de executare, ci la toate acţiunile care vizează patrimoniul debitorului, prin urmare şi la acţiunile de obţinere a unui titlu executoriu, cum este cererea formulată în cauză.

În ceea ce priveşte fondul cauzei, recurenta susţine că debitul invocat de intimată a fost achitat astfel cum rezultă din fişa de cont şi ordinul de plată aflate la dosar.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a, la 19 iunie 2020.

La data de 4 august 2020 intimata a depus întâmpinare prin care a solicitat, în esenţă, respingerea recursului ca nefondat şi menţinerea hotărârii atacate ca fiind temeinică şi legală, precum şi plata cheltuielilor de judecată.

La data de 3 septembrie 2020 recurenta a depus răspuns la întâmpinare, prin care a combătut apărările invocate de intimată şi a solicitat admiterea recursului.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă a dispus întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului.

Prin încheierea din 9 februarie 2021, constatând întrunite condiţiile prevăzute de art. 493 alin. (3) C. proc. civ., instanţa a dispus comunicarea raportului către părţile cauzei, pentru a se depune punctele de vedere asupra acestuia, astfel cum prevede art. 493 alin. (4) din acelaşi cod.

Prin încheierea din 11 mai 2021, Înalta Curte a admis în principiu recursul, fiind acordat termen în sedinţă publică la 14 septembrie 2021.

Înalta Curte, analizând decizia atacată în raport cu criticile formulate, în limitele controlului de legalitate şi temeiurilor de drept invocate, reţine următoarele considerente:

Motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. poate fi invocat atunci când hotărârea pronunţată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

În argumentarea acestui motiv de recurs, recurenta arată că instanţa de apel a pronunţat o hotărâre cu încălcarea sau aplicarea greşită a prevederilor art. 168 din legea italiană a insolvenţei, reţinând că în cazul concordatului preventiv acestea nu prevăd efectul suspendării acţiunilor ce vizează patrimoniul debitoarei, ci doar interzic începerea sau continuarea acţiunilor de executare sau de protecţie asupra patrimoniului debitorului.

Aceste critici sunt nefondate, având în vedere că recurenta face analiza dispoziţiilor legii italiene cu privire la concordatul preventiv, deşi, în conformitate cu dispoziţiile Regulamentului (UE) nr. 848 din 20 mai 2015 al Parlamentului European şi al Consiliului privind procedurile de insolvenţă, acestea nu sunt incidente în cauză.

Astfel, în conformitate cu art. 18 din Regulamentul (UE) 2015/848, "efectele procedurii de insolvenţă asupra unei acţiuni în justiţie în desfăşurare [...] având ca obiect un activ sau un drept care face parte din masa bunurilor care face obiectul insolvenţei unui debitor, se reglementează exclusiv prin legislaţia statului membru în care se desfăşoară procesul" iar, potrivit art. 7 alin. (2) lit. f) din acelaşi regulament, "legea statului de deschidere determină condiţiile pentru deschiderea, desfăşurarea şi închiderea procedurii de insolvenţă. Aceasta determină în special:[…] f) efectele procedurii de insolvenţă asupra acţiunilor individuale intentate de creditori, cu excepţia proceselor în curs de soluţionare".

Din această perspectivă, se reţine că, prin hotărârea Tribunalului din Roma din 17 octombrie 2018, i s-a acordat recurentei termen până pe 16 decembrie 2018, ulterior prelungit la 14 februarie 2019, pentru a depune o propunere de concordat iar prin Ordonanţa nr. 2900 din 17 iulie 2020 s-a aprobat propunerea de concordat.

Totodată, cererea de chemare în judecată a fost înaintată Tribunalului Bucureşti la 13 noiembrie 2018, context în care se constată că, în cauză, procesul este în curs de soluţionare situaţie ce intră în sfera de aplicare a art. 7 alin. (2) lit. f) teza finală din Regulamentul (UE) 2015/848.

Prin urmare, din analiza textelor evocate, rezultă că nu este aplicabilă legea italiană, ci legea română, respectiv Legea nr. 85/2014, care, în situaţia concordatului preventiv, prevede exclusiv suspendarea urmăririlor silite individuale până la pronunţarea unei hotărâri executorii de omologare a concordatului sau până la respingerea ofertei de concordat, iar nu suspendarea judecăţii potrivit art. 17 lit. d) şi art. 25 alin. (3) din Legea nr. 85/2014.

De asemenea, menţiuni referitoare la suspendarea urmăririlor silite se regăsesc şi la art. 29 din Legea nr. 85/2014, care prevede că suspendarea este prevăzută de lege doar pentru procedurile de executare silită, nu şi pentru procesele aflate pe rol şi că se suspendă de drept doar executările silite începute de creditorii semnatari ai planului de redresare, nu şi de către creditorii care nu au fost incluşi în acest plan.

Prin urmare, solicitarea recurentei privind suspendarea cauzei până la rămânerea definitivă a deciziei de aprobare a concordatului este lipsită de temei legal, având în vedere faptul că legea aplicabilă este legea română, iar aceasta nu prevede suspendarea proceselor în curs de soluţionare în cazul în care debitorul este în procedura de concordat preventiv.

Referitor la art. 168 din Legea falimentului din Italia, care reglementează procedura concordatului deschis cu privire la C., recurenta susţine că din interpretarea acestor dispoziţii rezultă că legea italiană nu se referă doar la procedurile de executare, ci la toate acţiunile ce vizează patrimoniul debitorului, prin urmare şi la acţiunile de obţinere a unui titlu executoriu, cum este cererea ce face obiectul dosarului.

Contrar celor susţinute de recurentă, dispoziţiile art. 168 din Legea insolvenţei din Italia prevăd că:

"de la data publicării cererii la Registrul Comerţului şi până la momentul rămânerii definitive a încheierii de omologare a concordatului preventiv, creditorii în baza unui titlu sau unei cauze anterioare nu pot iniţia sau continua, sub sancţiunea nulităţii, acţiuni de executare silită şi cele având ca obiect instituirea unor măsuri asigurătorii asupra patrimoniului debitorului".

Din analiza textului de lege evocat, cu referire la aplicabilitatea legii italiene, se constată că acesta nu prevede suspendarea proceselor în curs de judecată, ci doar interzice începerea sau continuarea acţiunilor de executare sau de protecţie asupra patrimoniului debitorului.

Având în vedere că prin cererea de chemare în judecată nu s-a solicitat executarea silită a recurentei şi nici instituirea de măsuri asigurătorii asupra patrimoniului acesteia, nu intervine suspendarea cauzei nici în temeiul dispoziţiilor evocate.

Înalta Curte mai reţine că susţinerile recurentei referitoare la achitarea creanţei potrivit fişei de cont şi ordinului de plată depuse la dosar nu pot face obiectul controlului judiciar în calea de atac a recursului, întrucât reprezintă aspecte de netemeinicie a hotărârii atacate şi nu se subsumează cazurilor de nelegalitate prevăzute limitativ de art. 488 alin. (1) din C. proc. civ.

Pentru toate argumentele ce preced, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul declarat de pârâtă B., prin C. împotriva deciziei civile nr. 66 din 10 februarie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

Referitor la cererea intimatei-reclamante A. S.R.L. privind obligarea recurentei-pârâte la plata cheltuielilor de judecată, Înalta Curte reţine următoarele:

Conform art. 452 C. proc. civ., "partea care pretinde cheltuieli de judecată trebuie să facă, în condiţiile legii, dovada existenţei şi întinderii lor, cel mai târziu la data închiderii dezbaterilor asupra fondului cauzei".

Prin raportare la acest text de lege, aplicabil şi în recurs potrivit art. 494 C. proc. civ., Înalta Curte constată că intimata-reclamantă nu a depus la dosarul cauzei dovezi care să ateste efectuarea cheltuielilor de judecată.

Prin urmare, Înalta Curte va respinge cererea intimatei-reclamante privind obligarea recurentei-pârâte la plata cheltuielilor de judecată.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de pârâta B., prin C. împotriva deciziei civile nr. 66 din 10 februarie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, ca nefondat.

Respinge cererea privind cheltuielile de judecată formulată de intimata-reclamantă A. S.R.L.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 14 septembrie 2021.