Director's suspension and AGA resolution's executorial effect under Article 155 Law 31/1990 versus bylaw publication requirements

Şedinţa publică din data de 14 septembrie 2021

Asupra recursului, din examinarea actelor şi lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Prin cererea înregistrată la 28 august 2017 pe rolul Tribunalului Neamţ, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, sub nr. x/2017, reclamanta Compania Judeţeană Apa Serv S.A. a solicitat obligarea pârâtului A. la plata sumei totale de 260.909,27 RON, reprezentând amenzi, penalităţi şi alte sancţiuni aplicate societăţii în anii 2016 şi 2017, actualizată cu indicele de inflaţie, dobânda legală, precum şi obligarea acestuia la plata cheltuielilor de judecată.

În drept, reclamanta a invocat prevederile art. 194 şi urm. C. proc. civ., art. 155 alin. (1) din Legea nr. 31/1990 privind societăţile, art. 453 C. proc. civ. coroborate cu dispoziţiile Legii nr. 31/1990 şi contractului de mandat.

Reclamanta a precizat cererea de chemare în judecată, în sensul că micşorează cuantumul pretenţiilor, arătând că nu mai solicită sumele de 10.206 RON, reprezentând dobânzi calculate pentru sumele indicate în hotărârile judecătoreşti, 5.103 RON reprezentând penalităţi de întârziere şi că reduce cuantumul pretenţiilor aferent celui de-al doilea capăt al acţiunii, de la suma de 210.209,27 RON la 20.649,74 RON, reprezentând penalităţi aferente facturii nr. x din 21.02.2017.

Prin încheierea din 17 ianuarie 2018 au fost respinse excepţiile litispendenţei şi lipsei calităţii procesuale pasive, invocate de pârât prin întâmpinare. Prin încheierea din 28 februarie 2018 a fost respinsă, ca inadmisibilă, cererea de chemare în garanţie formulată de pârât şi a fost suspendată judecata cauzei până la soluţionarea apelului formulat de pârât împotriva acesteia, respectiv până la 19 septembrie 2019.

Prin sentinta nr. 749 din 02 octombrie 2019, pronunţată de Tribunalul Neamţ, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, s-a admis excepţia nulităţii acţiunii, invocată de pârât şi a fost anulată acţiunea pentru lipsa calităţii de reprezentant a persoanei care a formulat-o pentru societatea reclamantă.

2. Împotriva acestei hotărâri a formulat apel reclamanta Compania Judeţeană Apa Serv S.A., prin care a solicitat schimbarea în tot a sentinţei atacate, în sensul respingerii excepţiei lipsei calităţii de reprezentant a persoanei care a formulat acţiunea ca neîntemeiată şi, în conformitate cu prevederile art. 480 alin. (3) C. proc. civ., trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanţe, ca urmare a respingerii excepţiei. Totodată, reclamanta a solicitat obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

Prin decizia nr. 70 din 12 februarie 2020 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia I Civilă, s-a admis apelul promovat de reclamantă împotriva sentinţei civile atacate şi a fost anulată hotărârea apelată şi trimisă cauza primei instanţe, pentru continuarea judecării cauzei.

De asemenea, instanţa de apel a obligat pârâtul la plata sumei 1000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

3. Împotriva acestei decizii a formulat recurs pârâtul A. la 20 martie 2020, în temeiul dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 3, 4, 5, 6, 7 şi 8 C. proc. civ., prin care a solicitat casarea deciziei şi trimiterea cauzei în vederea rejudecării apelului aceleiaşi instanţe, însă secţiei a II-a civila, de contencios administrativ si fiscal din cadrul Curţii de Apel Bacău sau unei alte instanţe de acelaşi grad pentru a realiza o nouă judecată a apelului.

În susţinerea motivului prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ. recurentul-pârât a invocat dispoziţiile art. 488 alin. (2) C. proc. civ. şi Decizia nr. 17 din 2018, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în recurs în interesul legii, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 872 din 16 octombrie 2018, prin care s-a statuat că necompetenţa materială procesuală a secţiei sau completului specializat este de ordine publica.

Recurentul-pârât a arătat că acţiunea în faza procesuală a fondului a fost soluţionată de instanţa competentă material nu însă şi apelul, care a fost soluţionat de un complet nespecializat.

Potrivit recurentului-pârât, excepţia necompetenţei materiale a secţiei nu a putut fi invocată în apel, întrucât, pe de o parte, aceasta se invocă în faţa primei instanţe or, în cauză, prima instanţă a fost competentă să soluţioneze cererea iar, pe de altă parte, nu a avut cunoştinţă de specializarea completului care a soluţionat apelul.

În consecinţă, potrivit recurentului-pârât, încălcarea dispoziţiilor cu caracter imperativ atrage pronunţarea unei hotărârii nule şi se impune rejudecarea cauzei de către un complet specializat determinat după natura obiectului cauzei.

Recurentul-pârât a susţinut că hotărârea cuprinde motive contradictorii şi străine de natura cauzei, potrivit motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. şi este dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a legii de drept material conform art. 488 alin. (1) pct. 8 din acelaşi cod.

În ceea ce priveşte motivele contradictorii, recurentul-pârât a arătat că instanţa de apel a reţinut în motivarea hotărârii că mandatul său a fost revocat prin hotărârea AGA nr. 14 din 24.05.2017 a societăţii reclamante deşi, în realitate, prin această hotărâre nu s-a decis revocarea sa.

Potrivit recurentului, hotărârea instanţei de apel cuprinde motive străine cauzei, întrucât aceasta şi-a întemeiat raţionamentul prin trimiterea la norme specifice "revocării mandatului", fără a avea în vedere faptul că acţiunea a fost întemeiată pe răspunderea prevăzută de art. 155 alin. (1) din Legea nr. 31/1990, care produce exclusiv consecinţa suspendării din funcţia de conducere deţinută, iar nu pe aceea a încetării mandatului.

Recurentul arată că în expunerea raţionamentului juridic care a stat la baza soluţiei pronunţate, instanţa de apel reţine în mod greşit prevederile art. 209 alin. (2) C. civ., având în vedere că, în cauză, organul de administrare este Consiliul de Administraţie iar directorul general este mandatat, prin delegare, cu conducerea executiva a societăţii, fiind organ de conducere, iar nicidecum organ de administrare, aşa cum a reţinut instanţa de apel.

În consecinţă, recurentul-pârât susţine că temeiul reţinut de instanţa de apel este străin cauzei întrucât nu au fost verificate condiţiile de admisibilitate a acţiunii şi a existenţei unor cauze de nulitate a acesteia. În acest sens, recurentul arată că deşi instanţa de apel a argumentat în temeiul art. 131 alin. (4) din Legea nr. 31/1990 inadmisibilitatea contestarii de către pârât a hotărârii AGA de antrenare a răspunderii sale, nu a observat că obiectul hotărârii nu era revocarea din funcţia de administrator.

În continuare, recurentul-pârât a susţinut că hotărârea este dată cu încălcarea autorităţii de lucru judecat, potrivit art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ., cu depăşirea atribuţiilor puterii judecătoreşti conform art. 488 alin. (1) pct. 4 din acelaşi cod şi cu încălcarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material potrivit art. 488 alin. (1) pct. 5 din acelaşi act normativ.

Recurentul menţionează că instanţa de apel a încălcat principiul contradictorialităţii procesului civil întrucât a reţinut că prima instanţă a avut în vedere la pronunţarea nulităţii acţiunii prevederile art. 40 alin. (1) şi art. 57 alin. (1) C. proc. civ., fără însă să fi pus în discuţia părţilor acest aspect, această critică fiind corelată motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din acelaşi cod.

În dezvoltarea motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 4 şi 7 C. proc. civ., recurentul susţine că faţă de dispoziţiile actului constitutiv şi ca urmare a efectului pozitiv al autoritatii de lucru judecat a deciziei nr. 31 din 31.12.2019, pronunţată de Curtea de Apel Bacău, secţia a II-a civilă, de contencios adminstrativ şi fiscal, în dosarul nr. x/2017, prima instanţă în mod corect a reţinut nulitatea acţiunii, având în vedere că hotărârea AGA de angajare a raspunderii pârâtului nu era executorie la data promovării acţiunii potrivit cerinţelor suplimentare prevăzute în Actul Constitutiv.

A mai arătat recurentul-pârât că pentru a înlatura autoritatea lucrului judecat a hotărârii menţionate, instanţa de apel s-a raportat la art. 155 din Legea nr. 31/1990, reţinând că norma referită exclude regulile publicităţii prevăzute în lege. Mai mult, instanţa a reţinut că în clauza din actul constitutiv privind publicarea hotărârilor AGA nu este prevăzută expres ipoteza acţiunii în răspundere.

Recurentul-pârât susţine că întrucât efectul demarării procedurii de răspundere a directorilor nu este revocarea acestora din funcţie iar suspendarea nu intervine la data adoptării unei astfel de hotărâri, aceasta este supusă publicităţii, neexistând niciun argument juridic pentru care hotărârea să fie exceptată de la acest demers.

Prin urmare, concluzionează recurentul-pârât că acţiunea nu putea fi primită în lipsa dovezii condiţiei prealabile investirii instanţei, întrucât regula publicităţii, în cauză, nu a fost instituită pentru opozabilitate, ci pentru executorialitate.

Recurentul-pârât a susţinut că, instanţa de apel a pronunţat o hotărâre prin adăugarea la lege a unor situaţii nereglementate, precum aceea că "de la data adoptării hotărârii AGA nr. 14 din 24.05.2017" "paratul era cel puţin suspendat din funcţie, iar numitul B. era insarcinat legal sa acţioneze in justiţie", în condiţiile în care nu s-a făcut nicio dovadă a publicării în Monitorul Oficial al României a hotărârii AGA de numire a Consiliului de Administraţie, care l-a numit în funcţia de director general pe semnatarul acţiunii, iar alin. (5) al art. 155 din Legea nr. 31/1990, spre deosebire de alin. (4) din acelaşi act normativ, nu instituie o atare reglementare.

Pentru aceste argumente, recurentul a arătat că în baza principiului resoluto iure dantis, resolvitur ius accipientis şi dând eficienţă efectului pozitiv al autorităţii de lucru judecat de care se bucură considerentele deciziei menţionate, hotărârea AGA nr. 11 din 22.09.2016, prin care au fost aleşi membrii Consiliului de administraţie şi decizia Consiliului de administraţie de numire a directorului general nu au devenit executorii, consecinţa fiind că nici art. 3 alin. (1) si art. 4 din hotărârea AGA nr. 14 din 24.05.2017 nu puteau constitui temei în promovarea acţiunii, atat timp cât prin aceste prevederi s-a desemnat în vederea promovării acţiunii conducerea executiva a societăţii, în persoana dlui. C., director general.

În contextul în care nu s-a făcut dovada condiţiei publicităţii înscrise în Actul constitutiv privind dreptul de reprezentare al Consiliului de Administraţie, astfel încât să existe posibilitatea acestuia să ratifice acţiunea promovată în numele şi pe seama societăţii, cerinţă intrinsecă posibilităţii dreptului de a delega conducerea către un director, mandatul semnatarului acţiunii nu putea fi ratificat, întrucât şi ratificarea la rândul său nu este valabilă ca efect al inexistentei propriului mandat.

Recurentul-pârât a susţinut, de asemenea, că hotărârea a fost dată cu încălcarea regulilor de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii potrivit art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., fiind dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material conform art. 488 alin. (1) pct. 8 din acelaşi cod.

Soluţionând excepţia nulităţii apelului prin opunerea inadmisibilitatii atacării hotărârii AGA nr. 14/24.05.2017, în considerarea art. 131 alin. (4) din Legea nr. 31/1990, instanţa de apel a lăsat necercetată excepţia, nesocotind astfel prevederile înscrise la art. 5 alin. (2) C. proc. civ. coroborate cu prevederile art. 248 alin. (1) din acelaşi cod, adică a încălcat norme procedurale a căror nerespectare antrenează nulitatea hotărârii.

În egală măsură, a susţinut recurentul-pârât, argumentul instanţei de apel, potrivit căruia dacă s-ar admite interpretarea primei instanţe consecinţa ar fi incapacitatea temporară de exerciţiu a reclamantei, care ar fi lăsată fără conducere, este reţinut cu greşita aplicare si interpretare a legii de drept material, care arată explicit că organul de conducere al societăţii, însărcinat cu îndeplinirea tuturor actelor necesare şi utile pentru îndeplinirea obiectului de activitate al societăţii, este Consiliul de administraţie, care poate delega o parte din atribuţiile sale directorilor, în acest sens fiind dispoziţiile art. 137, art. 142 şi art. 143 din Legea nr. 31/1990 şi art. 25 - 35 din O.U.G. nr. 109/2011.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a, la 21 mai 2020.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă a dispus întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului.

Prin încheierea din 23 februarie 2021, constatând întrunite condiţiile prevăzute de art. 493 alin. (3) C. proc. civ., instanţa a dispus comunicarea raportului pentru a se depune punctele de vedere asupra acestuia, astfel cum prevede art. 493 alin. (4) din acelaşi cod. Părţile nu au depus puncte de vedere la raportul asupra admisibilităţii în principiu a recursului.

Prin încheierea din 25 mai 2021, pentru considerentele menţionate în cuprinsul acesteia, Înalta Curte a respins excepţia nulităţii recursului, invocată de intimata-pârâtă şi a admis în principiu recursul, fiind acordat termen în sedinţă publică, la 14 septembrie 2021.

Înalta Curte, analizând decizia atacată în raport cu criticile formulate, în limitele controlului de legalitate şi temeiurilor de drept invocate, reţine următoarele considerente:

Motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ. poate fi invocat atunci când hotărârea s-a dat cu încălcarea competenţei de ordine publică a altei instanţe, invocată în condiţiile legii.

Critica recurentului-pârât subsumată acestui motiv de casare vizează soluţionarea apelului de o altă secţie a Curţii de Apel Bacău decât cea competentă material.

Prima condiţie a motivului de recurs invocat privind încălcarea normelor de competenţă de ordine publică este îndeplinită întrucât necompetenţa materială procesuală a secţiei este de ordine publică potrivit art. 129 alin. (2), art. 131 alin. (1) C. proc. civ., raportat la art. 35 alin. (2)şi art. 36 alin. (2) din Legea nr. 304/2004, astfel cum au fost interpretate prin Decizia nr. 17/2018 pronunţată în soluţionarea recursului în interesul legii.

Referitor la cea de-a doua condiţie privind invocarea excepţiei de necompetenţă de ordine publică în condiţiile legii, Înalta Curte constată că aceasta nu este îndeplinită, deoarece intimatul-pârât avea posibilitatea invocării necompetenţei materiale procesuale a secţiei instanţei de apel, însă deşi legal reprezentat, nu a procedat astfel.

Totodată, potrivit art. 488 alin. (2) C. proc. civ. critica privind necompetenta materială procesuală a secţiei instanţei care a soluţionat apelul nu se poate invoca direct în recurs, nici de către părţi şi nici de către instanţă, din oficiu, astfel încât, motivul de recurs fiind invocat omisso medio, este exclus a fi analizat.

În considerarea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurentul pârât a invocat motivele contradictorii şi străine de natura cauzei reţinute de instanţa de apel.

Recurentul-pârât susţine, în mod greşit, că hotărârea atacată cuprinde motive contradictorii privind revocarea mandatului său potrivit hotărârii AGA nr. 14 din 24.05.2017. Se constată că prin această hotărâre nu s-a decis revocarea recurentului-pârât ci dimpotrivă s-a dispus recuperarea sumelor solicitate în cauză, fiind desemnat pentru întreprinderea demersurilor necesare, directorul general interimar B., potrivit art. 155 din Legea nr. 31/1990.

Înalta Curte reţine că potrivit dispoziţiilor art. 194 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 31/1990, adunarea generală a asociaţilor are obligaţia "să decidă urmărirea administratorilor şi cenzorilor pentru daunele pricinuite societăţii, desemnând şi persoana însărcinată să o exercite". În acelaşi sens este şi art. 220 alin. (3) C. civ. potrivit căruia "organul de conducere competent desemnează cu aceeaşi majoritate persoana însărcinată să exercite acţiunea în justiţie".

În raport cu dispoziţiile legale enunţate, adunării generale a asociaţilor îi aparţine prerogative demarării procedurii judiciare, cu indicarea persoanei însărcinate să exercite acţiunea în justiţie.

Această reglementare expresă denotă caracterul derogatoriu al împuternicirii pentru exercitarea acţiunii faţă de efectele mandatului legal sau convenţional pentru conducerea activităţii societăţii, recunoscut prin dispoziţiile Legii nr. 31/1990 şi prin clauzele actului constitutiv al societăţii, respectiv ale contractului de mandat.

De asemenea, potrivit art. 155 alin. (1) şi (2) din Legea 31/1990 acţiunea în răspundere contra directorilor pentru daunele cauzate societăţii prin încălcarea îndatoririlor lor faţă de societate, aparţine adunării generale, care va desemna cu aceeaşi majoritate persoana însărcinată să exercite acţiunea în justiţie.

Înalta Curte constată că instanţa de apel în mod corect a reţinut că hotărârea adunării generale a asociaţilor de antrenare a răspunderii organelor de conducere a societăţii şi desemnarea persoanei împuternicite cu efectuarea demersurilor necesare, nu trebuia publicată în Monitorul Oficial al României pentru a produce efecte. În acest sens, a reţinut că dispoziţiile art. 155 din Legea nr. 31/1990 constituie un text special faţă de art. 131 din Legea nr. 31/1990, iar clauza din actul constitutiv care impune publicarea hotărârilor AGA pentru a fi executorii nu prevede, în mod expres, şi procedura de angajare a răspunderii fostului director.

Instanţa de apel nu a reţinut că recurentul-pârât a fost revocat din funcţia de administrator prin hotărârea AGA menţionată ci, dimpotrivă, a reţinut că acesta era suspendat de drept din funcţie în temeiul art. 155 alin. (5) din Legea nr. 31/1990.

Referitor la motivele străine din cuprinsul hotărârii atacate, recurentul-pârât susţine, în mod eronat, că instanţa şi-a întemeiat întreg raţionamentul prin trimiterea la norme specifice "revocării mandatului", fără însă a avea în vedere faptul că acţiunea a fost întemeiată pe răspunderea prevăzută de art. 155 alin. (1) din Legea nr. 31/1990, care produce exclusiv consecinţa suspendării din poziţia de conducere deţinută, iar nu pe aceea a încetării mandatului.

Înalta Curte constată că instanţa de apel nu şi-a întemeiat raţionamentul pe teza revocării mandatului, ci a analizat în mod corect condiţiile răspunderii prevăzute de art. 155 din Legea nr. 31/1990, recurentul-pârât fiind suspendat de drept din funcţie iar hotărârea de antrenare a raspunerii, prin care a fost desemnată persoana pentru efectuarea demersurilor necesare, produce efecte de la data adoptării sale.

În acest sens, instanţa de apel a motivat că dispoziţiile art. 155 din Legea nr. 31/1990 constituie un text special faţă de art. 131 din Legea nr. 31/1990, iar clauza prevăzută în actul constitutiv privind cerinţa publicării hotărârilor AGA pentru a deveni executorii, nu menţionează expres şi acţiunea în răspundere a directorului.

Instanţa de apel a reţinut prevederile art. 209 alin. (2) C. civ. în justificarea faptului că nu se impune publicarea hotărârii AGA de antrenare a răspunderii recurentului-pârât, în condiţiile în care suspendarea mandatului fostului director trebuie să îşi producă efectele direct şi imediat.

În susţinerea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurentul-pârât consideră că instanţa de apel a încălcat principiul contradictorialităţii desfăşurării procesului civil întrucât a reţinut că prima instanţă a avut în vedere la pronunţarea nulităţii acţiunii prevederile art. 40 alin. (1) şi art. 57 alin. (1) C. proc. civ., fără însă să fi pus în discuţia părţilor acest aspect.

Contrar susţinerilor recurentului-pârât, instanţa de apel şi-a întemeiat hotărârea numai pe motive de fapt şi de drept, pe explicaţii sau pe mijloace de probă, care au fost supuse, în prealabil, dezbaterii contradictorii.

Art. 40 alin. (1) şi art. 57 alin. (1) C. proc. civ. reglementează capacitatea de exerciţiu a persoanei juridice reclamante, în discuţie fiind calitatea de reprezentant a semnatarului acţiunii la data formulării acesteia, pe care prima instanţă a analizat-o prin soluţia pronunţată de anulare a acţiunii pentru lipsa calităţii de reprezentant a societăţii reclamante.

Prin urmare, Înalta Curte constată că recurentul-pârât cunoştea motivele pentru care a fost admisă excepţia nulităţii acţiunii, având posibilitatea să îşi expună punctul de vedere, nefiind încălcat principiul contradictorialităţii desfăşurării procesului civil.

Recurentul-pârât mai arată că prin hotărârea atacată a fost încălcată autoritatea de lucru judecat a considerentelor deciziei nr. 31 din 31.12.2019, pronunţată de Curtea de Apel Bacău, secţia a II-a Civilă, de contencios adminstrativ şi fiscal, în dosarul nr. x/2017, privind cerinţele suplimentare din actul constitutiv pentru punerea în executare a hotărârilor adunării generale a acţionarilor, fiind incident motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ.

Potrivit art. 431 alin. (2) C. proc. civ. "oricare dintre părţi poate opune lucrul anterior judecat într-un alt litigiu, dacă are legătură cu soluţionarea acestuia din urmă".

În dosarul nr. x/2017, obiectul cererii de chemare în judecată l-a reprezentat solicitarea de obligare a pârâtului la plata sumei reprezentând contravaloarea indemnizaţiilor acordate necuvenit administratorilor executivi şi neexecutivi, fiind analizată hotărârea AGA de revocare a acestora, iar în acest dosar, reclamanta a solicitat obligarea pârâtului la plata unor sume reprezentând amenzi, penalităţi şi alte sancţiuni aplicate societăţii, fiind analizată hotărârea de angajare a răspunderii fostului director în temeiul art. 155 din Legea nr. 31/1990.

Prin urmare, Înalta Curte constată că obiectul celor două dosare este diferit, dezlegarea dată în dosarul nr. x/2017 neavând legătură cu soluţionarea acestei cauze.

Motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ., prin care recurentul-pârât susţine că instanţa de apel şi-a depăşit atribuţiile puterii judecătoreşti pronunţând o hotărâre prin adăugarea la lege a unor situaţii nereglementate, este nefondat.

Înalta Curte constată că instanţa de apel nu a depăşit atribuţiile puterii judecătoreşti, nu a acţionat cu exces de putere prin săvârşirea unui act pe care numai puterea legislativă sau executivă îl poate face, ci, dimpotrivă, a prezentat raţionamentul pentru care hotărârea AGA nu trebuie publicată în vederea respectării condiţiei de executorialitate prevăzută în Actul Constitutiv.

Critica recurentului vizând faptul că instanţa de apel a lăsat necercetată excepţia nulităţii apelului, nesocotind astfel normele procedurale înscrise în art. 5 alin. (2) C. proc. civ. coroborate cu prevederile art. 248 alin. (1) din acelaşi cod, subsumată motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., este nefondată.

Înalta Curte constată că instanţa de apel a analizat excepţia nulităţii apelului constatând că nu este întemeiată pentru aceleaşi motive pentru care a admis apelul. În acest sens, a reţinut că în clauza din actul constitutiv privind caracterul executoriu al hotărârilor AGA nu s-a prevăzut expres şi teza privind acţiunea în răspundere întemeiată pe dispoziţiile art. 155 din Legea nr. 31/1990, suspendarea mandatului de director trebuie să îşi producă efectele direct şi imediat şi recurentul-pârât este în imposibilitatea de a ataca hotărârea de angajare a răspunderii sale.

În consecinţă, Înalta Curte constată că instanţa de apel a soluţionat excepţia nulităţii apelului prin considerente comune.

În dezvoltarea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul a susţinut în mod eronat că instanţa de apel a aplicat greşit dispoziţiile art. 137, art. 142 şi art. 143 din Legea nr. 31/1990 şi art. 25 - 35 din O.U.G. nr. 109/2011, societatea nefiind în incapacitate temporară de exerciţiu, deoarece organul de conducere al societăţii, însărcinat cu îndeplinirea tuturor actelor necesare şi utile pentru îndeplinirea obiectului de activitate al societăţii este Consiliul de administraţie, care poate delega o parte din atribuţiile sale directorilor.

Aceste critici sunt invocate de recurentul-pârât direct în recurs, cu încălcarea principiului omisso medio prevăzut de art. 488 alin. (2) C. proc. civ. şi prin urmare nu vor fi analizate de instanţa de control judiciar.

Criticile recurentului-pârât privind aplicarea greşită a prevederilor art. 155 şi art. 131 alin. (4) din Legea nr. 31/1990 sunt de asemenea nefondate.

Potrivit recurentului-pârât, hotărârile AGA de antrenare a răspunderii directorilor potrivit art. 155 alin. (5) din Legea nr. 31/1990 nu sunt exceptate de la regula publicităţii deoarece legiuitorul nu a prevăzut ca şi în cazul acţiunilor promovate împotriva administratorilor că intervine încetarea mandatului la data emiterii hotărârii AGA, prevedere care într-adevar înlătură intrinsec regula publicităţii.

Acţiunii în răspundere împotriva fostului director, reglementată de art. 155 alin. (5) din Legea nr. 31/1990, nu îi este aplicabilă clauza prevăzută în actul constitutiv privind publicarea hotararilor AGA în Monitorul Oficial al României pentru a deveni executorie, întrucât această hotărâre de antrenare a răspunderii nu este menţionată expres în actul constitutiv pentru îndeplinirea condiţiei prealabile a publicării.

Mai mult, nici dispoziţiile art. 155 din Legea nr. 31/1990 nu prevăd o astfel de condiţie pentru ca hotărârea AGA de angajare a răspunderii fostului director şi de numire a persoanei împuternicite cu efectuarea acestor demersuri să producă efecte.

Necesitatea ca suspendarea mandatului de director să fie imediată derivă şi din imposibilitatea atacării în justiţie a hotarârilor AGA de revocare a mandatului şi de numire a persoanei împuternicite cu efectuarea demersurilor de intentare a acţiunii în răspundere potrivit dispoziţiilor art. 131 alin. (1), (2) şi (4) din Legea nr. 31/1990.

Prin urmare, Înalta Curte constată că instanţa de prim control judiciar a analizat în mod temeinic condiţiile acţiunii în răspundere a fostului director, reţinând că cerinţa de publicare în Monitorul Oficial al României a hotărârii de antrenare a raspunerii potrivit art. 155 din Legea nr. 31/1990, prin care a fost desemnată persoana pentru efectuarea demersurilor necesare, nu trebuie îndeplinită şi, în consecinţă, semnatarul acţiunii are calitate de reprezentant al societăţii reclamante.

Pentru toate argumentele ce preced, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul declarat de pârâtul A. împotriva deciziei nr. 70/2020 din 12 februarie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Bacău, secţia I civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de pârâtul A. împotriva deciziei nr. 70/2020 din 12 februarie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Bacău, secţia I civilă, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 14 septembrie 2021.