Moral damages reduction in fatal accident upheld on cassation; insurer liable for 90,000 RON to widow, smaller sums to relatives

Şedinţa publică din data de 14 septembrie 2021

Asupra recursului, din examinarea actelor şi lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Ilfov, secţia Civilă la data de 16 octombrie 2018, sub nr. x/2018, reclamanţii A., B., C., D., E. şi F., în contradictoriu cu pârâta G. S.A. şi cu participarea intervenientului H., au solicitat instanţei ca prin hotărârea pe care o va pronunţa să dispună obligarea pârâtei la plata daunelor materiale şi morale, pentru prejudiciul încercat prin decesul lui I., respectiv suma de 500.000 RON, cu titlu de daune morale pentru A., soţia victimei decedate, câte 400.000 RON, cu titlu de daune morale, pentru copiii şi sora victimei, respectiv B., D. şi E., şi 300.000 RON, cu titlu de daune morale, pentru nepoţii victimei, respectiv C. Şi F.. De asemenea, reclamanţii au solicitat obligarea pârâtei la plata penalităţilor de întârziere în procent de 0,2% pentru fiecare zi de întârziere începând cu data de 19 iunie 2018, conform dispoziţiilor art. 38 din Norma A.S.F. nr. 23/2014 privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse terţelor persoane prin accidente de vehicule şi de tramvaie, până la plata efectivă a sumelor solicitate.

În drept, reclamanţii îşi întemeiază cererea pe dispoziţiile art. 1357 alin. (1), art. 1390 şi art. 1391 alin. (2) C. civ., art. 49, art. 50 din Legea nr. 136/1995.

Prin sentinţa civilă nr. 2044 din 21.06.2019, pronunţată de Tribunalul Ilfov, secţia Civilă, în dosarul nr. x/2018, s-a admis în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamanţi, în sensul că a fost obligată pârâta la plata următoarelor sume, cu titlu de daune morale: câte 150.000 de RON către A., B., D. şi E., câte 75.000 de RON către C. şi F. şi a respins în rest cererea de chemare în judecată ca neîntemeiată.

2. Împotriva acestei sentinţe a declarat apel pârâta G. S.A., solicitând schimbarea, în parte, a acesteia, în sensul diminuării cuantumului daunelor morale.

Prin decizia civilă nr. 99 din 24 februarie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, s-a admis apelul formulat de pârâtă, s-a schimbat, în parte, sentinţa apelată, în sensul că s-a redus cuantumul sumelor pe care aceasta are obligaţia să le plătească reclamanţilor, urmând să achite suma de 90.000 RON reclamantei A., câte 70.000 RON reclamanţilor B. şi D., suma de 30.000 RON reclamantei E. şi câte 20.000 RON reclamanţilor C. şi F., menţinând în rest sentinţa apelată.

3. Împotriva acestei decizii reclamanţii A., B., C., D., E. şi F. au formulat la 20 martie 2021 recurs, în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., prin care au solicitat casarea hotărârii recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei de apel.

În dezvoltarea motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., reclamanţi au susţinut că hotărârea recurată este nelegala din perspectiva nemotivării modului şi criteriilor avute în vedere la reducerea cuantumului despăgubirilor acordate pentru prejudiciul moral.

Recurenţii au arătat că instanţa de control judiciar trebuia să procedeze la un examen propriu al pricinii, fiind obligată să verifice şi să dea o apreciere proprie materialului probator administrat în faţa primei instanţe, dar şi în faţa instanţei de apel.

Cu privire la acest aspect, recurenţii au precizat, în esenţă, că prin decizia recurată, în ceea ce priveşte diminuarea cuantumului daunelor morale, motivarea este lacunară, rezumându-se la a aprecia doar că despăgubirile pentru prejudiciul moral acordate de către prima instanţă ar duce la o îmbogăţire fără just temei.

Recurenţii au susţinut că instanţa de apel nu a indicat criteriile de estimare sau reapreciere a despăgubirilor.

Au susţinut recurenţii că, pe de o parte, hotărârea nu este motivată, întrucât chestiunile generale nu pot reprezenta o veritabilă motivare atunci când are loc diminuarea drastică a daunelor morale, iar pe de alta parte, nici argumentele instanţei de apel nu sunt în concordanţă cu soluţia adoptată.

Astfel, potrivit recurenţilor în analiza soluţiei pronunţate, probatoriul administrat în cauză şi particularităţile speţei ar fi trebuit să primeze, însă instanţa de apel a considerat că principalul criteriu obiectiv care ar putea fi apreciat, în stabilirea sumelor cu titlu de despăgubiri, ar fi ipoteza unei îmbogăţiri fără just temei.

În susţinerea motivului prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenţii invocă aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 50 lit. d) din Norma A.S.F. nr. 23/2014, în sensul că instanţa de apel la stabilirea cuantumului daunelor morale nu a avut în vedere jurisprudenţa şi legislaţia naţională.

Astfel, recurenţii au criticat faptul că instanţa de apel nu a avut în vedere practica depusă de către reclamanţi ori practica judiciara pentru situaţii similare cauzei, în momentul evaluării daunelor morale.

Totodată, s-a învederat că principiul statuării în echitate asupra despăgubirii acordate victimei, în raport de circumstanţele particulare ale fiecărui caz în parte, rezultă şi din jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, jurisprudenţă care este obligatorie pentru instanţele naţionale.

Recurenţii susţin că în absenţa unor criterii clare şi obiective, prevăzute de legislaţia naţională, care să contureze un sistem de referinţă la care să se raporteze atât justiţiabilii cât şi instanţele de judecată, practica judiciară în materie trebuie să fie un reper, iar dispoziţiile legale să fie respectate.

Prin urmare, au arătat recurenţii că instanţa de apel avea obligaţia, în stabilirea cuantumului despăgubirilor morale să procedeze la examinarea jurisprudenţei naţionale, a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene cât şi a C.E.D.O, pentru ca, pe de o parte, părţile vătămate să fie just despăgubite, dar şi să se poate face o raportare la o judecată în echitate.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a, la 19 iunie 2020.

La 22 iulie 2020, intimata a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepţia nulităţii recursului, în temeiul art. 489 alin. (2) C. proc. civ., susţinând, în esenţă, că aspectele invocate vizează netemeinicia deciziei recurate şi nu pot fi examinate prin prisma motivelor de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 si 8 C. proc. civ., iar pe fondul recursului a solicitat respingerea acestuia, cu cheltuieli de judecată.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă a dispus întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului.

Prin încheierea din 9 februarie 2021, constatând întrunite condiţiile prevăzute de art. 493 alin. (3) C. proc. civ., instanţa a dispus comunicarea raportului către părţile cauzei, pentru a se depune punctele de vedere asupra acestuia, astfel cum prevede art. 493 alin. (4) din acelaşi cod.

Prin încheierea din 11 mai 2021, pentru considerentele menţionate în cuprinsul acesteia, Înalta Curte a respins excepţia nulităţii recursului, invocată de intimata-pârâtă şi a admis în principiu recursul, fiind acordat termen în sedinţă publică, la 14 septembrie 2021.

Înalta Curte, analizând decizia atacată în raport cu criticile formulate, în limitele controlului de legalitate şi temeiurilor de drept invocate, reţine următoarele considerente:

Critica întemeiată pe motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. vizând omisiunea instanţei de apel de a motiva diminuarea cuantumului despăgubirilor acordate pentru prejudiciul moral, nu este fondată.

Potrivit art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., hotărârea trebuie să cuprindă, între altele, motivele de fapt şi de drept ce au format convingerea instanţei şi cele pentru care au fost înlăturate susţinerile părţilor.

Aşadar, obligaţia instanţei de a-şi argumenta soluţia adoptată, consacrată legislativ de dispoziţiile legale citate, are în vedere stabilirea în considerente a situaţiei de fapt expusă în detaliu, încadrarea în drept, examinarea argumentelor părţilor şi soluţia instanţei faţă de fiecare critică şi, nu în ultimul rând, raţionamentul logico-juridic care a fundamentat soluţia adoptată.

Trebuie reamintit, deopotrivă, că şi jurisprudeţa Curţii Europeane a Drepturilor Omului, în cauza Albina împotriva României şi Gheorghe împotriva României, subliniază rolul pe care motivarea unei hotărâri îl are pentru respectarea art. 6 paragraf 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, respectiv că dreptul la un proces echitabil nu poate fi considerat efectiv decât dacă susţinerile părţilor sunt examinate de către instanţă, aceasta având obligaţia de a proceda la un examen efectiv al mijloacelor, argumentelor şi elementelor de probă sau cel puţin de a le aprecia.

Astfel, motivarea hotărârii înseamnă stabilirea în concret, clar şi concis a stării de fapt, încadrarea unei situaţii particulare, de speţă, în cadrul prevederilor generale şi abstracte ale unei legi, scopul motivării fiind acela de a explica soluţia adoptată de instanţă şi de a asigura posibilitatea exercitării controlului judiciar de către instanţele de control judiciar şi nu în ultimul rând de a proteja părţile împotriva unor soluţii sau măsuri discreţionare dispuse de către instanţele de judecată.

Înalta Curte subliniază, deopotrivă, că potrivit jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, chiar dacă art. 6 parag. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor şi a Libertăţilor Fundamentale ale Omului impune instanţelor naţionale să îşi motiveze hotărârile, această obligaţie nu presupune răspunsuri detaliate la fiecare problemă ridicată, fiind suficient să fie examinate în mod real chestiunile supuse spre judecată, instanţei revenindu-i obligaţia de motivare a hotărârii judecătoreşti, aspect ce presupune expunerea argumentelor care, prin conţinutul lor, influenţează soluţia.

În cauză, se constată că instanţa a admis apelul pârâtei, în calitate de asigurător de răspundere civilă, şi a diminuat cuantumul depăgubirilor pentru prejudiciul moral acordat de prima instanţă aplicând criteriile de cuantificare a despăgubirilor acordate pentru prejudiciul moral consacrat de jurisprudenţa naţională potrivit art. 50 pct. 2 lit. d) din Norma A.S.F. nr. 23 din 2014, cât şi criteriul comun consacrat de jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, potrivit căruia trebuie să stabilească un echilibru între prejudiciul moral suferit şi despăgubirile acordate, în măsură să permită celui prejudiciat anumite avantaje care să atenueze suferinţele morale, fără a se ajunge însă în situaţia îmbogăţirii fără just temei.

Instanţa de apel a aplicat în mod corect criteriile evocate şi a reţinut, în acord cu jurisprudenţa naţională, la stabilirea cuantumului prejudiciului moral, existenţa unor relaţii strânse între victimă şi reclamanţi, şi că, totodată, se impune a fi făcută o diferenţiere valorică în procesul de cuantificare a daunelor morale ce urmează a fi stabilite pentru fiecare rudă a victimei. Prin urmare, instanţa de apel a concluzionat în mod corect că daunele morale acordate soţului supravieţuitor trebuie să aibă un cuantum superior iar, în privinţa celorlalte rude, a considerat cuantumul despăgubirilor acordat de prima instanţă ca fiind excesiv şi le-a diminuat corespunzător despăgubirilor medii acordate de instanţe.

Or, contrar susţinerilor recurenţilor, aceste considerente ale deciziei civile recurate, cuprind argumentele care explicitează motivele ce au stat la baza diminuarii despăgubirilor acordate pentru prejudiciul moral.

Aşadar, contrar criticilor din recurs, decizia recurată nu este afectată de viciul nemotivării, în sensul arătat de recurenţi, instanţa de apel prezentând în mod logic argumentele în temeiul cărora a apreciat ca fiind excesiv cuantumul despăgubirilor acordate pentru prejudiciul moral.

În acest context, împrejurarea că recurenţii nu sunt de acord cu motivarea instanţei de apel, nu echivalează cu incidenţa unei nemotivări a hotărârii şi nu determină aplicarea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., astfel încât, critica întemeiată pe aceste dispoziţii legale va fi respinsă ca nefondată.

Cât priveşte critica recurentei pârâte, întemeiată pe motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., prin care se susţine că, instanţa de apel a aplicat greşit dispoziţiilor art. 50 lit. d) din Norma A.S.F. nr. 23/2014, în sensul că la stabilirea cuantumului daunelor morale nu a avut în vedere jurisprudenţa şi legislaţia naţională, nu poate face obiectul analizei în calea de atac a recursului deoarece vizează aspectele de netemeinicie şi nu de nelegalitate a hotărârii atacate.

În susţinerea aceluiaşi motiv de casare recurenţii invocă criteriile privind stabilirea cuantumului despăgubirilor pentru prejudiciul moral, fară însă a critica în concret hotararea atacată, respectiv a preciza normele de drept material încălcate sau aplicate greşit de instanţa de apel.

Susţinerile recurenţilor relevă, de fapt, nemulţumirea exprimată cu privire cuantumul daunelor morale acordate de către instanţa de apel urmare a evaluării eronate a situaţiei de fapt, probelor administrate şi a jurisprudenţei, fără, însă, a arăta, în concret, în ce constă nelegalitatea hotărârii atacate, prin raportare la soluţia pronunţată în apel şi la argumentele folosite de instanţă în fundamentarea acesteia.

Totodată, aceste critici nu pot fi examinate deoarece potrivit art. 483 alin. (3) C. proc. civ. recursul urmăreşte să supună Înaltei Curţi examinarea conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, iar criticile de netemeinicie sunt atributul instanţelor devolutive.

În consecinţă, Înalta Curte constată că susţinerile recurenţilor nu se încadrează în motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Pentru toate argumentele ce preced, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul declaratreclamanţii A., B., C., D., E. şi F. împotriva deciziei civile nr. 99 din 24 februarie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamanţii A., B., C., D., E. şi F. împotriva deciziei civile nr. 99 din 24 februarie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 14 septembrie 2021.