Tort damages: commencement of limitation period and procedural bar on raising new interruption grounds in cassation

Şedinţa publică din data de 23 iunie 2021

Asupra recursului de faţă, reţine următoarele:

Potrivit art. 499 C. proc. civ., "prin derogare de la prevederile art. 425 alin. (1) lit. b), hotărârea instanţei de recurs va cuprinde în considerente numai motivele de casare invocate şi analiza acestora, arătându-se de ce s-au admis ori, după caz, s-au respins. (...)".

La 19.04.2018 a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă, cererea prin care reclamantul A. a chemat în judecată pârâta S.C. B. S.A., solicitând instanţei ca, prin hotărârea pe care o va pronunţa, în contradictoriu cu intervenientul forţat C., să oblige pârâta să-i plătească suma de 6.277,04 RON, cu titlu de despăgubiri materiale şi suma de 100.000 euro, în echivalent în RON la data plăţii, reprezentând daune morale.

Prin sentinţa civilă nr. 2044/09.07.2019, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a admis în parte acţiunea şi a obligat pârâta la plata către reclamant a sumelor de 25.000 euro, în echivalent în RON la cursul B.N.R. de la data plăţii, cu titlu de daune morale şi de 6.277,04 RON, cu titlu de despăgubiri materiale, precum şi la plata sumei de 8.267 RON, reprezentând cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei sentinţe civile, reclamantul şi pârâta au declarat apel.

Prin decizia civilă nr. 661/A/24.06.2020, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă a admis excepţia insuficientei timbrări a apelului promovat de apelantul -reclamant şi, ca o consecinţă, a anulat ca insuficient timbrat apelul declarat de acesta, a admis apelul declarat de apelanta-pârâtă şi a schimbat în tot sentinţa civilă apelată, în sensul că a admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune şi a respins acţiunea ca prescrisă; a obligat apelantul-reclamant să plătească apelantei-pârâte suma de 1.741,68 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei decizii, reclamantul a declarat recurs, solicitând casarea ei şi trimiterea cauzei, spre o nouă judecată, curţii de apel.

În motivare, a susţinut că hotărârea recurată este nelegală, fiind pronunţată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

Criticând soluţia dată excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune în repararea prejudiciului cauzat prin fapta ilicită, recurentul a citat dispoziţiile art. art. 2.528 C. civ. şi a arătat că momentul de la care termenul de prescripţie a început să curgă se stabileşte în funcţie de circumstanţele concrete ale fiecărei cauze în parte, redând cu titlu de exemplu paragrafe din jurisprudenţa instanţei supreme în materie, care în opinia sa se aplică şi în speţă. Astfel, a afirmat că la data producerii accidentului nu avea în mod obiectiv posibilitatea să cunoască persoana care 1-a accidentat şi nici prejudiciul care i s-a produs, acestea urmând să fie determinate ulterior de organele de cercetare, respectiv de personalul medical de specialitate.

În opinia recurentului, deşi dreptul subiectiv la repararea pagubei pricinuite printr-o faptă ilicită se poate naşte la momentul săvârşirii faptei, în speţă dreptul la acţiune s-a născut ulterior, iar prescripţia extinctivă a început să curgă de la data îndeplinirii cumulative a condiţiilor impuse de art. 2.528 C. civ. De aceea, a arătat că momentul de la care a început să curgă termenul prescripţiei nu poate fi cel al producerii accidentului, ci cel al cunoaşterii concluziilor organelor de specialitate, ca rezultat al cercetării penale.

Recurentul a mai susţinut că instanţa de apel în mod eronat a reţinut că a rămas în pasivitate în ceea ce priveşte demararea acţiunii, precizând că, în cadrul dosarului de urmărire penală, s-a constituit parte civilă cu o sumă pe care urma să o cuantifice ulterior.

Astfel, chiar dacă s-ar admite că prescripţia dreptului material la acţiune ar începe să curgă de la data producerii accidentului, recurentul a învederat că sunt incidente dispoziţiile art. 2.537 pct. 3 C. civ. şi art. 2.541 alin. (6) teza I C. civ.

Cum ordonanţa de clasare i-a fost comunicată la 27.11.2017, iar cererea de chemare în judecată a fost expediată prin poştă la 18.04.2018, a apreciat că a introdus cererea de chemare în judecată în termenul de prescripţie.

A doua critică vizează dispoziţia de anulare ca insuficient timbrat a apelului său, recurentul precizând că şi-a îndeplinit obligaţia de plată a taxei de timbru în cuantum de 2.511 RON, că a fost de bună-credinţă în a achita taxa şi că fost creată o confuzie în succesiunea comunicării actelor de procedură cu privire la diferenţa neachitată. Sub acest aspect, a susţinut că prin adresa din 15.11.2019, instanţa i-a pus în vedere, sub sancţiunea suspendării, să evalueze în RON sumele contestate, să depună modul de calcul al taxei şi să o achite, la valoare, fără să-i comunice că are posibilitatea formulării unei cereri de reexaminare sau a unei cereri de ajutor public judiciar, fiind încălcate, astfel, dispoziţiile art. 31 alin. (1) din O.U.G. nr. 80/2013.

Recurentul a arătat că în cadrul cererii de ajutor public judiciar formulată la 02.12.2019, a precizat că datorează o taxă în cuantum de 2.510,75 RON, însă printr-o adresă ulterioară, din 05.12.2019, instanţa i-a pus în vedere să achite taxa de timbru în valoare de 3.594,28 RON, precum şi faptul că are posibilitatea să formuleze cerere de reexaminare şi cerere de acordare a ajutorului public judiciar.

În considerarea acestui nou cuantum al taxei, recurentul a formulat atât o cerere de reexaminare, care a fost respinsă prin încheierea din 18.12.2019, cât şi o cerere de acordare a ajutorului public judiciar, care a fost respinsă prin încheierea de la 15.01.2020, fără ca instanţa să-i mai comunice apoi cuantumul final al taxei judiciare de timbru datorate. Recurentul a precizat că a doua zi după comunicarea acestei din urmă încheieri, respectiv la 22.01.2020, a achitat o taxă în cuantum de 2.511 RON şi de la acel moment nu i s-a mai pus în vedere să achite vreo diferenţă, citaţia emisă fiind doar pentru termenul de judecată.

În condiţiile în care a achitat aproximativ 70% din taxa de timbru stabilită de instanţă, a apreciat că nu poate fi vorba de rea-credinţă din partea sa, cu atât mai mult cu cât şi-a îndeplinit toate obligaţiile pe tot parcursul judecăţii, inclusiv în ce priveşte taxa de timbru aferentă judecăţii în fond.

Aşadar, a apreciat că sancţiunea anulării apelului ca insuficient timbrat este una vădit disproporţionată şi de natură să îi încalce accesul liber la justiţie, cu atât mai mult cu cât avea posibilitatea de a achita şi restul de taxă de timbru într-un timp scurt.

În drept, recursul a fost fundamentat pe motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

La data de 30.10.2020 intimata a depus la dosar întâmpinare, prin care a invocat excepţia nulităţii recursului, apreciind că niciuna dintre criticile cuprinse în memoriu nu se încadrează în ipotezele reglementate de art. 488 C. proc. civ. în subsidar, a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

În temeiul art. 493 C. proc. civ., Înalta Curte a dispus întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului; acesta a fost depus la dosar şi, în urma analizării lui de către completul de filtru, a fost comunicat părţilor, care au fost înştiinţate că au dreptul să depună puncte de vedere la raport; doar recurentul şi-a prezentat punctul de vedere.

Prin încheierea din 21.04.2021, Înalta Curte, constituită în complet de filtru, a respins excepţia nulităţii recursului, a admis în principiu calea de atac exercitată şi a acordat un termen în şedinţă publică, în vederea soluţionării ei pe fond.

Analizând actele dosarului, precum şi decizia atacată, în limita controlului de legalitate, Înalta Curte reţine următoarele:

În mod expres, recurentul a invocat motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., însă criticile îndreptate împotriva dispoziţiei de anulare, ca insuficient timbrate, a căii ordinare de atac pe care o promovase se circumscriu ipotezei reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., deoarece ele aduc în dezbatere pretinse încălcări ale unor norme de procedură, iar nu de drept material.

Sub acest aspect, recurentul a susţinut că instanţa de apel nu i-a comunicat suma pe care o datora, cu titlu de taxă judiciară de timbru, aşa încât a apreciat că au fost nesocotite dispoziţiile art. 31 alin. (1) din O.U.G. nr. 80/2013.

Succesiunea actelor de procedură din dosarul de apel relevă că prin rezoluţia de primire a dosarului, curtea de apel a pus în vedere recurentului (atunci apelant) să evalueze în RON sumele contestate, să indice modul de calcul al taxei judiciare de timbru şi să timbreze la valoare.

Adresa care consemneză obligaţiile astfel impuse a fost expediată părţii la 15.11.2019 şi se regăseşte la dosarul de apel.

După ce chestiunea sumei contestate a fost lămurită, curtea de apel a stabilit în sarcina autorului căii de atac obligaţia de a achita suma de 3.594,28 RON, cu titlu de taxă judiciară de timbru şi i-a comunicat că are dreptul de a formula o cerere de reexaminare ori de acordare a ajutorului public judiciar.

Adresa care consemneză obligaţiile astfel impuse a fost expediată părţii la 05.12.2019 şi se regăseşte la dosarul de apel.

Procedând în modalitatea descrisă mai sus, instanţa de prim control judiciar s-a conformat pe deplin obligaţiilor prevăzute de art. 33 alin. (2) din O.U.G. nr. 80/2013.

Recunoscând primirea, în 09.12.2019, a adresei expediate la 05.12.2019, recurentul a formulat o cerere de reexaminare, în care a criticat cuantumul taxei de timbru care fusese stabilit, de 3.594,28 RON; cererea de reexaminare a fost respinsă, prin încheierea nr. 88/18.12.2019.

În aceste condiţii, Înalta Curte constată că, în contra a ceea ce susţine în recurs, autorul căii de atac a cunoscut cuantumul total al taxei judiciare de timbru aferente apelului pe care îl declarase.

Este real că în cadrul cererii de ajutor public judiciar pe care a expediat-o prin poşta electronică la 02.12.2019, aceeaşi parte a apreciat că datorează suma de 2.510,75 RON, cu titlu de taxă judiciară de timbru şi că ulterior respingerii cererii, prin încheierea din 15.01.2020, instanţa de apel nu i-a mai comunicat încă o dată cuantumul total al taxei pe care o datora, iar plata taxei în cuantum de 2.511 RON a fost făcută la 22.01.2020, dar aceste împrejurări nu au aptitudinea de a demonstra nelegalitatea dispoziţiei de anulare a apelului ca insuficient timbrat, ci, dimpotrivă, adoptarea ei în deplină conformitate cu legea. Aceasta întrucât nicio dispoziţie legală nu obligă instanţa ca, după ce a comunicat părţii obligaţiile care îi revin în chestiunea timbrajului, să procedeze apoi, în măsura în care au fost demarate procedurile de reexaminare şi de acordare a facilităţilor la plata taxei, care au fost respinse, la o nouă comunicare a aceleiaşi obligaţii. De alfel, nici recurentul nu a indicat vreun text legal care să impună o atare conduită în sarcina instanţei.

Mai mult, se cuvine subliniat că potrivit art. 10 alin. (1) C. proc. civ., părţile au obligaţia de a îndeplini actele de procedură în condiţiile, ordinea şi termenele stabilite de lege sau de judecător, de a contribui la desfăşurarea fără întârziere a procesului şi de a urmări finalizarea acestuia.

Aşa fiind, comunicarea încheierilor de respingere a cererilor de reexaminare şi de acordare a ajutorului public judiciar constituie o măsură suficientă pentru ca partea să înţeleagă că suma pe care o are de achitat este chiar cea pe care, pe căile expuse anterior şi care îi fuseseră respinse, o contestase.

Tocmai în considerarea caracterului ei redundant, legea nu obligă instanţele judecătoreşti să notifice debitorului obligaţiei de timbrare, ulterior comunicării acestor încheieri, necesitatea îndeplinirii aceleiaşi obligaţii.

În considerarea argumentelor expuse anterior şi cum plata taxei de timbru nu a fost făcută integral, Înalta Curte constată că dispoziţia de anulare a apelului ca insuficient timbrat a fost adoptată cu respectarea art. 470 alin. (3) C. proc. civ.

Critica soluţiei date excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune este circumscrisă ipotezei prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul susţinând că momentul de la care începe să curgă termenul de prescripţie trebuie să fie stabilit în funcţie de circumstanţele concrete ale fiecărui proces şi că, în contra a ceea ce a reţinut instanţa de apel, la data producerii accidentului nu a avut în mod obiectiv posibilitatea să cunoască persoana care 1-a accidentat şi nici prejudiciul care i s-a produs, acestea fiind determinate ulterior de organele de cercetare penală, respectiv de personalul medical de specialitate.

Mai mult, a susţinut că a operat întreruperea cursului prescripţiei, deoarece în cadrul dosarului de urmărire penală s-a constituit parte civilă cu o sumă pe care urma să o cuantifice ulterior.

În analiza acestei critici, Înalta Curte notează, în mod prioritar, că aspectele de fapt şi cele care ţin de evaluarea probatoriilor nu pot forma obiect al examinării în recurs, cale de atac nedevolutivă, care poate fi exercitată în vederea verificării conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, aşa cum rezultă din art. 483 alin. (3) C. proc. civ.

Starea de fapt, astfel cum a fost reţinută în etapele devolutive ale procesului, a relevat că în 10.07.2014 mai multe persoane au pătruns într-un autoturism tip taxi şi, faţă de refuzul şoferului de a-i transporta, s-a iscat un conflict violent, în care au fost implicaţi atât şoferul, intervenient forţat în cauză, cât şi recurentul. În urma acestui conflict, recurentul a suferit diverse vătămări fizice şi a avut nevoie de 55-60 de zile de îngrijiri medicale.

În aceste condiţii, aprecierea instanţei de apel potrivit căreia la 10.07.2014 recurentul-reclamant a cunoscut atât prejudiciul, cât şi care este persoana care l-a cauzat este una care nu mai poate fi reevaluată, căci ţine de modalitatea în care au fost interpretate probele care au demonstrat conduita părţilor; în orice caz, o atare statuare nu indică încălcarea art. 2.528 alin. (1) C. civ., potrivit căruia prescripţia dreptului material la acţiune în repararea unei pagube care a fost cauzată printr-o faptă ilicită începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea, iar criticile recurentului par să aibă un conţinut mai degrabă speculativ, decât să aibă consistenţa necesară care să permită realizarea unui veritabil control de legalitate.

Ultimul aspect pe care memoriul de recurs îl aduce în dezbatere este cel potrivit căruia în speţă ar exista un motiv de întrerupere a cursului prescripţiei, care ar fi reprezentat de constituirea recurentului ca parte civilă în cadrul dosarului de urmărire penală.

Într-adevăr, în cuprinsul declaraţiei date la 03.08.2016, regăsite la filele x din volumul I al dosarului primei instanţe, recurentul a arătat că se constituie parte civilă şi că suma pe care o pretinde o va indica ulterior.

Potrivit art. 2.537 pct. 3 C. civ., "Prescripţia se întrerupe prin constituirea ca parte civilă pe parcursul urmăririi penale (...)", iar în conformitate cu art. 2.539 alin. (1) C. civ., în acest caz, prescripţia este întreruptă chiar dacă sesizarea a fost făcută la un organ de urmărire penală necompetent ori chiar dacă este "nulă pentru lipsă de formă". În fine, în conformitate cu art. 2.541 alin. (6) C. civ., în cazul în care prescripţia a fost întreruptă potrivit art. 2.537 pct. 3, "întreruperea operează până la comunicarea ordonanţei de clasare" - act de procedură care, în speţă, i-a fost comunicat recurentului cu mai puţin de 3 ani anterior promovării demersului judiciar de faţă.

Aşa fiind, Înalta Curte constată că în speţă erau create premisele pentru a se constata că a operat întreruperea cursului prescripţiei, dar reţine, în acelaşi timp, că acest aspect, al întreruperii cursului prescripţiei, a fost invocat pentru prima oară în recurs, omisso medio, aşa încât el nu poate fi primit, căci se opun dispoziţiile art. 488 alin. (2) C. proc. civ.

Potrivit acestui text de lege, "motivele prevăzute la alin. (1) nu pot fi primite decât dacă ele nu au putut fi invocate pe calea apelului sau în cursul judecării apelului ori, deşi au fost invocate în termen, au fost respinse sau instanţa a omis să se pronunţe asupra lor".

Regula instituită de art. 488 alin. (2) C. proc. civ. presupune, deci, ca motivele prevăzute la art. 488 alin. (1) să nu poată fi primite decât dacă ele nu au putut fi invocate pe calea apelului sau în cursul judecării apelului ori, deşi au fost invocate în termen, au fost respinse sau au rămas nesoluţionate.

Indicarea, în mod alternativ, a modalităţii în care motivul ar fi trebuit să fie invocat în apel are semnificaţia că textul impune ca această obligaţie să fi fost îndeplinită de recurent în etapa anterioară a procesului, oricare ar fi fost poziţia sa: de apelant, caz în care ar fi trebuit să invoce critica prin memoriul de apel, sau de intimat, caz în care critica ar fi trebuit invocată pe calea întâmpinării.

Textul trebuie înţeles în această cheie, pentru că sintagma în cursul judecării apelului nu poate fi interpretată în sensul în care nu ar produce niciun efect.

Aşa fiind, pentru a-l reitera şi în recurs, recurentul ar fi trebuit ca în cursul judecării apelului, în combaterea căii de atac prin care partea adversă critica soluţia dată excepţiei prescripţiei, să invoce incidenţa cazului de întrerupere a cursului pe care art. 2.537 pct. 3 C. civ. îl reglementează.

Dimpotrivă, răspunzând întrebării curţii de apel adresate la ultimul termen, apărătorul apelantului-reclamant (acum recurent) a arătat că nu este incidentă nicio cauză de suspendare sau întrerupere a cursului prescripţiei, aspect consemnat în practicaua deciziei atacate.

Se cuvine subliniat că nici în faţa primei instanţe reclamantul nu a invocat prevederile art. 2.537 pct. 3 C. civ., ca temei al respingerii excepţiei prescripţiei.

Prin urmare, cum partea interesată nu a supus atenţiei instanţelor devolutive această chestiune, ea nu o mai poate invoca direct în recurs, pentru că se opune art. 488 alin. (2) C. proc. civ.

Interdicţia pe care o instituie acest text legal sancţionează partea care ar fi putut să invoce motivul de nelegalitate respectiv prin intermediul cererii de apel sau în cursul judecării apelului, dar nu a făcut-o. În egală măsură, textul în discuţie se constituie într-o dispoziţie de favoare pentru partea adversă, pe care astfel o protejează, consolidând în cuprinsul hotărârii anterioare aspectele care fuseseră dezlegate şi care au rămas necriticate.

Tocmai pentru a nu goli de conţinut aceste prevederi legale, art. 489 alin. (3) nu permite nici instanţei să se plaseze într-o poziţie care să răstoarne echilibrul de forţe creat de incidenţa art. 488 alin. (2), prin invocarea din oficiu a unui motiv de ordine publică, atunci când recurentului însuşi îi este refuzat dreptul de a-l invoca; în acest sens, instanţa de recurs poate să invoce motive de ordine publică din oficiu numai "dacă legea nu dispune altfel". Cum art. 489 alin. (3) nu derogă de la art. 488 alin. (2) C. proc. civ., scopul normei este acela de a indica regula cu caracter general a conduitei instanţei, care nu poate invoca din oficiu un motiv de casare de ordine publică atunci când chiar recurentului îi este negat dreptul de a discuta aceeaşi chestiune, tocmai pentru că nu o invocase, deşi ar fi putut, pe calea apelului sau în cursul judecării apelului. O asemenea interdicţie, impusă instanţei, vine să consolideze poziţia privilegiată a intimatului, dobândită ca efect al legii, ca urmare a omisiunii recurentului de a fi invocat motivul de nelegalitate prin cererea de apel ori în cursul judecării apelului. Prin urmare, dacă intimatul are garanţia că art. 488 alin. (2) C. proc. civ. îl pune la adăpost de posibilitatea ca recurentul să invoce pentru prima oară în recurs un motiv de casare care nu fusese invocat şi în apel, este inadecvat să o piardă, prin invocarea aceluiaşi motiv, din oficiu. În caz contrar, atitudinea instanţei ar încălca şi ar goli de sens norma de favoare pe care art. 488 alin. (2) C. proc. civ. o instituie în beneficiul intimatului.

Aceste consideraţii de principiu se adaugă împrejurării că în reglementarea actuală normele privind prescripţia sunt calificate ca fiind de ordine privată, iar nu de ordine publică şi, împreună, sunt cele care au împiedicat Înalta Curte să invoce din oficiu motivul de recurs derivat din încălcarea dispoziţiilor art. 2.537 pct. 3, art. 2.539 alin. (1) şi art. 2.541 alin. (6) C. civ.

De aceea, este legală concluzia instanţei de prim control judiciar, potrivit căreia termenul de prescripţie a dreptului material la acţiune a început să curgă la 10.07.2014, când reclamantul a cunoscut paguba şi pe cel responsabil de ea şi, în aplicarea art. 2.517 C. civ., s-a împlinit la 10.07.2017, anterior formulării cererii de chemare în judecată, fără ca incidenţa vreunui caz de întrerupere a prescripţiei să fi fost invocată în condiţiile impuse de lege şi descrise mai sus.

În considerarea argumentelor prezentate, Înalta Curte constată că niciunul dintre motivele invocate nu demonstrează nelegalitatea deciziei atacate, aşa încât, în temeiul art. 496 C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurentul-reclamant A. împotriva deciziei civile nr. 661/A/24.06.2020, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 23 iunie 2021.