Liability for eviction in debt assignment: prescription start date and validity of ceded claims despite uncancelled execution title

Şedinţa publică din data de 23 iunie 2021

Asupra recursului de faţă, din examinarea actelor şi lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Braşov, secţia a II a civilă, de contencios administrativ şi fiscal sub nr. x, la data de 5 iulie 2018, reclamanta A. S.R.L., prin reprezentant legal- administrator judiciar B. SPRL-, a chemat în judecată pârâtul Biroul Executorului Judecătoresc C., solicitând instanţei ca, în urma probelor ce se vor administra, să pronunţe o sentinţă prin care să instituie în sarcina pârâtului obligaţia de a restituirii averii reclamantei suma de 2.200.00 RON, plus dobânda legală, calculată de la data de 12 mai 2015 şi până la data restituirii integrale a debitului principal, pe temeiul plăţii nedatorate.

Prin încheierea nr. 508 din 25.09.2018, Tribunalul Braşov, secţia a II civilă, de contencios administrativ şi fiscal - a admis excepţia necompetenţei funcţionale, invocată din oficiu, şi, pe cale de consecinţă, a declinat, în favoarea Tribunalului Braşov, secţia I civilă-, competenţa funcţională de soluţionare a cauzei.

Ca urmare a pronunţării acestei soluţii, cauza a fost înregistrată pe rolul tribunalului Braşov, secţia I civilă-, la data de 16.10.2018, sub nr. x/2018*.

Prin cererea modificatoare înregistrată în data de 14 decembrie 2018, reclamanta A. S.R.L. a solicitat, în principal, obligarea pârâtului la plata sumei de 2.200.000 RON şi a dobânzilor legale, în temeiul răspunderii civile contractuale, pretenţia privind restituirea aceleiaşi sume pe temeiul plăţii nedatorate fiind menţinută, însă numai în subsidiar.

Prin sentinţa civilă nr. 53/S/04.03.2019, pronunţată de Tribunalul Braşov în dosar nr. x/2018, a fost respinsă excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, invocată de pârâtul Biroul Executorului Judecătoresc "Grigore George Cristian’’, a fost admisă cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A., prin reprezentant legal - administrator judiciar B. SPRL-, astfel cum a fost modificată, în contradictoriu cu pârâtul Biroul Executorului Judecătoresc, Grigore George Cristian’’, şi, în consecinţă, a fost obligat pârâtul să restituie averii părţii reclamante suma de 2.200.000 RON şi dobânda legală aferentă acestei sume, calculată de la data de 12.02.2015 şi până la data restituirii în integralitate a sumei menţionate.

Prin aceeaşi sentinţă a fost admisă cererea de intervenţie accesorie în interesul reclamantei, formulată de intervenienta D. S.A., pârâtul fiind obligat să achite intervenientei suma de 1.500 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu avocaţial.

Prin decizia civilă nr. 1582/Ap din 13 noiembrie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Braşov, secţia Civilă, a fost respins, ca nefondat, apelul declarat de pârâtul Biroul Executorului Judecătoresc "C.", împotriva sentinţei civile nr. 53/S/04.03.2019 pronunţată de Tribunalul Braşov în dosar nr. x/2018, a fost respinsă excepţia inadmisibilităţii apelului incident declarat de intimata intervenientă D. S.A., invocată de apelantul pârât Biroul Executorului Judecătoresc "C." şi a fost admis apelul incident declarat de intimata intervenientă D. S.A. împotriva aceleiaşi sentinţe, care a fost schimbată în parte, în sensul obligării pârâtul la a achita intervenientei suma de 5.690,45 RON cu titlu de cheltuieli de judecată parţiale, efectuate în primă instanţă, reprezentând onorariu avocaţial (în locul sumei de 1.500 RON stabilită de prima instanţă).

De asemenea, apelantul - pârât a fost obligat să plătească intimatei interveniente suma de 4.220,36 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată parţiale efectuate în apel, reprezentând onorariu avocaţial.

Împotriva deciziei civile anterior menţionate a formulat recurs, în data de 3 februarie 2020, pârâtul Biroul Executorului Judecătoresc "C.", solicitând admiterea recursului, casarea deciziei de apel şi trimiterea cauzei pentru o nouă judecată instanţei de apel, cu consecinţa admiterii apelului şi respingerii cererii de chemare în judecată.

Recursul a fost înregistrat pe rolul înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în data de 5 martie 2020, sub numărul de dosar x/2018, fiind întemeiat, în drept, pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 din C. proc. civ.

Din perspectiva dispoziţiilor art. 488 alin 1 pct. 5 din C. proc. civ., recurentul - pârât a susţinut că instanţa de fond a încălcat principiile disponibilităţii şi contradictorialităţii, modificând temeiul şi natura acţiunii, aspecte de natură a atrage nulitatea hotărârii.

A considerat incidente dispoziţiile art. 174 şi 175 din C. proc. civ., întrucât, prin nerespectarea unor obligaţii legale şi a unor dispoziţii imperative pârâtul a suferit o vătămare care nu poate fi înlăturată decât prin desfiinţarea hotărârii judecătoreşti, singurul remediu procedural care nu ar afecta principiul dublului grad de jurisdicţie fiind rejudecarea cauzei de către prima instanţă, în limitele legale în care a fost învestită.

Dezvoltând aspectele subsumate acestei critici, s-a susţinut că instanţa de fond a recurs la noi temeiuri de drept, schimbând natura acţiunii reclamantei. Astfel, acţiunea iniţial formulată reprezenta o acţiune în restituirea unei plăţi nedatorate, întemeiată în drept pe dispoziţiile art. 1341-1344 C. civ., atât motivarea acţiunii, cât şi răspunsul la întâmpinare vizând, exclusiv, acest temei juridic.

În data de 14 decembrie 2018, reclamanta şi-a modificat acţiunea, invocând o altă natură a cererii şi noi temeiuri de drept, respectiv art. 1350, 1270, 1531, 1547 şi următoarele C. civ., solicitând "atragerea răspunderii civile contractuale a pârâtului".

Recurenta - pârâtă susţine că din întreaga motivare a acţiunii reiese intenţia clară a reclamantei de a sesiza instanţa de judecată cu o acţiune care vizează neexecutarea contractului, respectiv a obligaţiei de restituire a sumei încasate cu titlu de preţ. Acţiunea nu a avut caracterul unei acţiuni în garanţie pentru solvabilitate, vicii sau pentru evicţiune, în cuprinsul cererii iniţiale sau de modificare nefiind indicate temeiurile juridice prevăzute de dispoziţiile art. 1585, 1586 sau art. 1695 şi următoarele din C. civ.

Or, din analiza soluţia instanţei de fond, rezultă că s-a acordat altceva decât s-a cerut.

Sub un al doilea aspect, recurenta a susţinut ca trebuie analizată distincţia dintre acţiunea formulată de către reclamantă, astfel cum a fost modificată, şi natura acţiunii admise de instanţă, în raport cu motivarea hotărârii, bazată pe garanţia pentru evicţiune.

Schimbarea, din oficiu, a naturii acţiunii introductive de către instanţa de fond a avut, în opinia recurentei, implicaţii asupra soluţionării excepţiei prescripţiei invocate în cauză de către recurenta-pârâtă în legătură cu pretenţiile reclamantei, în sensul că instanţa de fond nu a analizat excepţia prescripţiei astfel cum a fost invocată şi a pus pârâta în imposibilitate efectivă de a face apărări, atât pe excepţie, cât şi pe fond, fiind încălcat dreptul la un proces echitabil (art. 6 din C. proc. civ.) şi contradictorialitatea care guvernează procesul civil (art. 14 din C. proc. civ.), cu consecinţa nulităţii hotărârii.

Sub cel de al treilea aspect, recurenta a arătat că, atât părţile iniţiale din proces, cât şi intervenienta au avut asigurată asistenţa juridică de specialitate, astfel că nu se punea problema recalificării cererii de către instanţa de judecata, intervenţia instanţei în acest sens încălcând principiul disponibilităţii.

Sub un al patrulea aspect, recurenta a considerat că afirmaţia instanţei de apel, în sensul că, deşi reclamanta nu a indicat expressis verbis ca temei al acţiunii răspunderea pentru evicţiune, acest tip de răspundere nu poate fi analizat decât în cadrul unei acţiuni în răspundere civilă contractuală, nu poate fi primită, deoarece acţiunea introductivă şi modificarea acesteia s-au realizat de profesionişti ai dreptului, care au asigurat asistenţă şi reprezentare calificată, iar temeiurile de drept ale cererii au fost indicate de reclamantă expres, neechivoc.

Totodată, în situaţia în care instanţa ar fi apreciat necesară clarificarea stării de drept, aceste aspecte ar fi trebuit puse în discuţia părţilor, în mod obligatoriu, potrivit dispoziţiilor art. 14 alin. (4) si 5 din C. proc. civ.

Faţă de aspectele anterior arătate, recurenta a apreciat că în speţă sunt incidente dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ.

A mai susţinut că modalitatea de soluţionare a litigiului a fost una eronată şi din perspectiva dispoziţiilor art. 248 din C. proc. civ., deoarece, în condiţiile în care excepţia prescripţiei a fost unita cu fondul cauzei, a fost analizat fondul cauzei şi recalificată cererea, iar ulterior s-a respins excepţia invocată - analizata doar parţial.

În acest sens, s-a susţinut că instanţa de fond a inversat intenţionat ordinea de soluţionare a cererilor părţilor, modificând nelegal acţiunea, pentru a putea justifica respingerea excepţiei prescripţiei.

Astfel, se impunea ca instanţa de apel să anuleze hotărârea şi să trimită cauza spre rejudecare primei instanţe sau să o reţină spre rejudecare, în temeiul art. 480 alin. (6) din C. proc. civ., după caz.

Tot în ceea ce priveşte acest motiv de nelegalitate, recurentul - pârât a precizat că instanţa de fond a lăsat nesoluţionată excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune privind plata nedatorată, iar instanţa de apel a apreciat că această excepţie nu trebuia analizată, deoarece admiterea acţiunii s-a dispus în baza unui alt temei de drept.

Astfel de considerente au fost cuprinse în motivare, în contextul neinvocării de către instanţă a lipsei de interes şi a lipsei de obiect în dezbateri.

În ceea ce priveşte pronunţarea hotărârii cu aplicarea greşită a normelor de drept material (art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.), a precizat recurentul - pârât că reclamanta şi-a intitulat acţiunea ca fiind o cerere în restituirea unei plăţi nedatorate, având ca obiect obligarea recurentei la restituirea unei sume de bani, achitată acesteia cu titlu de preţ al contractului la data de 12 februarie 2015, dreptul la acţiune fiind prescris, potrivit prevederilor art. 2500 şi următoarele din C. civ., deoarece cererea a fost introdusă după împlinirea termenului general de prescripţie de 3 ani, stabilit de dispoziţiile art. 2517 din C. civ.

Acest termen a început să curgă, de principiu, de la data efectuării plăţii, în măsura în care ar fi fost vorba despre o plată nedatorată. Notificarea formulată de către reclamantă, înaintată pârâtei după împlinirea termenului de prescripţie, nu este aptă de a întrerupe termenul de prescripţie, în condiţiile art. 2540 din C. civ.

De asemenea, a susţinut recurentul că termenul de prescripţie nu poate începe să curgă de la data la care Tribunalul Bucureşti s-a pronunţat în dosarul nr. x/2014, având in vedere faptul că acel dosar nu avea ca obiect analiza legalităţii contractului de cesiune, temei legal al plăţii efectuate de către debitoare, iar soluţia pronunţata în acel dosar nu îi este opozabilă, recurenta-pârâtă nefiind parte în proces.

Arătând că acţiunea a fost introdusă de către debitoare, prin lichidator, adică de către una dintre părţile contractului de cesiune, a precizat recurentul că, pe de o parte, contractul de cesiune nu a fost invalidat, anulat sau reziliat, astfel că, între părţi, există un raport contractual valabil, deci termenul de prescripţie nu poate începe să curgă de la momentul la care a fost anulată executarea silită, titlul nefiind desfiinţat.

Pe de altă parte, în ceea ce priveşte începerea curgerii termenului de prescripţie pentru plata nedatorată, a arătat că excepţia prevăzută de lege vizează reaua-credinţă a celui care face plata, nu a celui care primeşte plata. A susţinut, în acest sens că, în cauza care a făcut obiectul dosarului nr. x/2017 a Tribunalului Bucureşti, D. S.A., în calitate de creditoare a reclamantei A. S.R.L., a solicitat anularea plăţii, considerând-o o operaţiune frauduloasă a debitoarei A. S.R.L., care ar fi acţionat de conivenţă cu recurenta-pârâtă.

A precizat că în dosarul arătat, reclamanta A. S.R.L. şi-a invocat propria rea credinţă, insistând asupra naturii frauduloase a contractului şi plăţii efectuate în contul acestuia.

A apreciat că invocarea relei-credinţe, anterior promovării prezentului litigiu, şi asumarea consecinţelor acestei atitudini procesuale în dosarul nr. x/2017 al Tribunalului Bucureşti, produce consecinţe şi în prezentul dosar.

Astfel, a considerat că momentul începerii termenului de prescripţie cu privire la restituirea plăţii nedatorate este data efectuării plăţii.

Tot în ceea ce priveşte motivul de casare prevăzut de textul art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., a susţinut că în mod greşit a respins instanţa excepţia dreptului material la acţiune privind atragerea răspunderii contractuale, făcând o greşita aplicare a legii.

În opinia recurentei-pârâte, obiectul acţiunii vizează un drept de creanţă, prescriptibil în termenul general de prescripţie, de 3 ani.

În raport cu începerea curgerii termenului de prescripţie la data efectuării plăţii, 12 februarie 2015, modificarea acţiunii introductive a avut loc la 14 decembrie 2018, o dată situată după împlinirea termenului de prescripţie.

În raport cu un al doilea moment la care s-ar putea considera că a început să curgă termenul de prescripţie, anume data de 27 iulie 2015, la care s-a dispus anularea executării silite în dosarul nr. x/2014 al B.E.J. E., respectiv data deciziei civile nr. 2530A pronunţate în această cauză, a susţinut că termenul de prescripţie s-a împlinit la data de 27 iulie 2018.

În raport cu un al treilea moment la care ar putea începe să curgă termenul de prescripţie, anume momentul la care reclamanta a aflat de posibila evicţiune, a susţinut că pot fi luate în considerare fie momentul iniţial în care cesionara A. S.R.L. a încercat punerea în executare a titlurilor executorii cesionate, în cursul anului 2014, fie data de 7 august 2014, la care a fost introdusă contestaţia la executare de către D. S.A (viziune îmbrăţişată de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, aşa cum rezultă din decizia 320 din 29 ianuarie 2015, pronunţată în recurs, ignorată de instanţa de apel).

A susţinut că, indiferent de momentul începerii curgerii termenului de prescripţie, acţiunea modificatoare a fost introdusă după împlinirea acestui termen, care, contrar afirmaţiilor, nu a fost întrerupt de notificarea de punere în întârziere privind plata nedatorată din data de 5 iunie 2018.

În acest sens, a arătat că această notificare nu reprezintă punere în întârziere pentru răspunderea contractuală invocată sau pentru garanţia contra evicţiunii, ci pentru pretenţiile izvorând din aşa-zisa plată nedatorată, efectele sale juridice neputând fi extinse pentru alte consecinţe juridice sau demersuri cu temeiuri juridice diferite, invocate prin modificarea acţiunii.

Recurenta a considerat că nu are suport juridic nici motivarea instanţei de apel, în sensul că este irelevantă încadrarea în drept dată de notifîcator şi că are relevanţă, sub aspectul întreruperii termenului de prescripţie, manifestarea de voinţă, deoarece notificarea nu face referire la raporturile contractuale dintre părţi, ci se referă la un fapt juridic licit.

Totodată, a susţinut că, potrivit dispoziţiilor art. 1522 C. civ., raportate la cele ale art. 2540 C. civ., notificatorul este obligat să arate temeiul de drept al pretenţiilor sale.

A mai apreciat că, în situaţia în care notificarea prin care recurentei i s-a cerut restituirea plăţii nedatorate ar fi interpretată ca o punere în întârziere şi cu privire la o eventuală răspundere contractuală, aceasta nu este aptă să întrerupă curgerea termenului de prescripţie, care era deja împlinit la data la care instanţa a fost investită cu modificarea acţiunii introductive (14 decembrie 2018, la mai mult de 6 luni de la data comunicării notificării - 5 iunie 2018).

Recurenta-pârâtă a considerat că, atât instanţa de fond, cât şi cea de apel au apreciat greşit, sub aspect procedural, efectele modificării cererii iniţiale, în raport cu momentul împlinirii termenului de prescripţie, deoarece acţiunea modificată, cu un nou temei juridic, reprezintă o nouă pretenţie, având valoarea unei noi cereri de chemare în judecată.

Astfel, a susţinut recurentul - pârât că prezenta acţiune trebuia respinsă, ca prescrisă, fiind introdusă după împlinirea termenului general de prescripţie.

Tot cu referire la motivul de recurs prevăzut de textul art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., a precizat că în speţă nu se poate reţine temeiul juridic al plăţii nedatorate, nici cel al răspunderii civile contractuale, întemeiată pe dispoziţiile indicate de reclamantă.

În acest sens, s-a făcut trimitere la contractul de cesiune de creanţă încheiat între recurentă, în calitate de cedentă, şi A. S.R.L, în calitate de cesionar, precizând că titlurile de creanţă ce au făcut obiectul contractului sunt reprezentate de încheierile de cheltuieli emise în data de 1 iulie 2013 în dosarele execuţionale nr. x/2013 şi y/2013, executorii în temeiul dispoziţiilor art. 669 din C. civ.

Creanţele cesionate erau certe şi lichide, încheierile fiind definitive, întrucât nu au fost atacate prin contestaţie la executare.

Recurentul - pârât a menţionat, sub un prim aspect, că titlurile executorii şi contractul de cesiune nu au fost invalidate/anulate/desfiinţate în vreun fel, iar recurenta-pârâtă a fost de bună-credinţă, atât la momentul încheierii contractului de cesiune, cât şi la momentul primirii plăţii, astfel cum s-a reţinut şi în cele două hotărâri pronunţate în dosarul nr. x/2017 al Tribunalului Bucureşti, ce se bucură de putere de lucru judecat.

Recurentul a susţinut că cele reţinute prin hotărârea atacată, în sensul că nu este necesară sesizarea instanţei cu privire la rezoluţiunea contractului, constituie o interpretare şi aplicare greşită a legii şi, totodată, ignoră ce s-a statuat cu caracter definitiv şi putere de lucru judecat în dosarul nr. x/2017 al Tribunalului Bucureşti.

Pentru a se putea pronunţa pe o eventuală evicţiune şi pentru a putea dispune restituirea prestaţiilor, instanţa trebuia să fie sesizată cu un petit prin care sa constate intervenirea unui motiv de încetare a contractului.

Menţiunea din contractul de cesiune, potrivit căreia încheierile reprezintă titluri executorii împotriva creditoarei, este o reproducere textuala a art. 669 alin. (5) noul C. proc. civ., afirmaţie corecta si legală, nefiind o chestiune de evicţiune în raport cu cine a înţeles cesionara să îşi valorifice creanţa.

Din analiza dispoziţiilor art. 1700 şi art. 1701 C. civ., dispoziţii la care instanţa a făcut trimitere, indirect, prin modificarea temeiului juridic al acţiunii, prin raportare la garanţia pentru evicţiune, rezultă că soluţia procedurală ar fi fost aceea a rezoluţiunii contractului, care trebuia cerută, în mod expres, de către reclamant.

Recurentul a considerat că, atât timp cât instanţa nu a fost sesizată cu o asemenea solicitare şi nu a dispus desfiinţarea contractului de cesiune, decizia pronunţată este nelegală, în speţă solicitându-se atragerea răspunderii contractuale şi restituirea unui preţ plătit, în condiţiile unui raport obligaţional valabil.

A subliniat recurentul - pârât că obligaţia sa era una de cesiune a unei creanţe, lucru realizat de altfel, deoarece creanţa a intrat în patrimoniul reclamantei, iar ideea de plată nedatorată invocată intră în totală contradicţie cu răspunderea contractuală.

Sub un al doilea aspect, s-a arătat instanţele de fond au ignorat efectele pe care contractul de cesiune le-a produs, în speţă neputând fi vorba despre o evicţiune sau un viciu, deoarece cesionara s-a înscris cu creanţa cesionată la masa credală a debitoarei F. S.R.L., în cadrul dosarului nr. x/2013 al Tribunalului Bucureşti, ceea ce înseamnă că are creanţa în patrimoniu, fiind transmisă în baza cesiunii.

De asemenea, pârâtul este înscris la masa credală a reclamantei A., în cadrul dosarului x/2017 al Tribunalului Bucureşti, înscriere întemeiată pe contractul de cesiune obiect al prezentului dosar şi validata de către judecătorul sindic, reclamanta debitoare A. necontestând aceasta înscriere şi asumându-şi, astfel, efectele contractului.

Intimata-intervenientă D. S.A. a formulat, la 27 martie 2020, întâmpinare la recursul declarat de recurenta-pârâtă, prin care a invocat excepţia nulităţii recursului, pentru neindicarea motivelor de nelegalitate, în temeiul dispoziţiilor art. 489, raportat la cele ale art. 486 alin. (3) din C. proc. civ.

În subsidiar, a solicitat respingerea recursului declarat, ca nefundat, şi obligarea recurentei-pârâte la plata cheltuielilor de judecată.

Recurentul - pârât Biroul Executorului Judecătoresc "C." a depus răspuns la întâmpinare, în care a arătat că recursul formulat vizează aspecte de nelegalitate a hotărârii atacate, fiind invocată încălcarea unor dispoziţii legale imperative şi greşita aplicare a altora, iar nu modalitatea în care a fost analizat probatoriul şi temeinicia susţinerilor părţilor.

Intimata-reclamantă A. S.R.L. - prin administrator judiciar B. SPRL nu a formulat întâmpinare.

În cauză, în conformitate cu dispoziţiile art. 493 alin. (3) C. proc. civ., a fost întocmit raportul asupra admisibilităţii în principiu a recursului, magistratul - asistent raportor concluzionând că recursul este admisibil,

Prin încheierea din 3 februarie 2021, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a respins excepţia nulităţii recursului, invocată de intimata - intervenientă, şi a admis, în principiu, recursul declarat de recurentul - pârât.

Analizând recursul formulat de recurentul - pârât Biroul Executorului Judecătoresc "C.", Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Braşov în data de 5 iulie 2018, intitulată "Acţiune în restituirea plăţii nedatorate", reclamanta A. S.R.L. a solicitat obligarea pârâtului Biroul Executorului Judecătoresc "C." la a restitui averii reclamantei suma de 2.200.00 RON, plus dobânda legală, calculată de la data de 12 mai 2015 şi până la data restituirii integrale a debitului principal.

Cererea a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 1341 şi 1344 raportate la dispoziţiile art. 1635 - 1649 C. civ., privind plata nedatorată şi restituirea prestaţiilor primite fără drept.

Printr-o cerere modificatoare, înregistrată în data de 14 decembrie 2018, reclamanta A. S.R.L. a solicitat, în principal, obligarea pârâtului la plata sumei de 2.200.000 RON şi a dobânzilor legale, în temeiul răspunderii civile contractuale, pretenţia privind restituirea aceleiaşi sume pe temeiul plăţii nedatorate fiind menţinută, însă numai în subsidiar.

Cererea modificatoare a fost întemeiată, în drept, pe dispoziţiile art. 1270, 1350, 1531, 1547 şi urm. C. civ., referitoare la forţa obligatorie a contractelor, la răspunderea contractuală şi la condiţiile executării silite a obligaţiilor.

În motivarea cererii modificatoare, reclamanta a invocat răspunderea civilă contractuală a cedentului - pârât Biroul Executorului Judecătoresc "C.", în temeiul contractului de cesiune încheiat de acesta cu reclamanta cesionară A. S.R.L., având ca obiect cesionarea creanţei deţinute de Biroul Executorului Judecătoresc "C." împotriva societăţii F. S.R.L., astfel cum a fost înscrisă în tabelul de creanţe al acestei din urmă societăţi, menţionându-se că D. S.A. are, de asemenea, calitatea de debitor cedat.

Pornind de la conţinutul şi temeiurile cererii modificatoare, instanţa de apel a apreciat că principiul disponibilităţii şi cel al contradictorialităţii nu au fost încălcate de către prima instanţă, întrucât, chiar dacă reclamanta cesionară nu a indicat în mod expres în conţinutul modificării, ca temei al pretenţiilor, răspunderea pârâtului pentru evicţiune, acest tip de răspundere nu poate fi analizat decât în cadrul unei acţiuni în răspundere civilă contractuală (acţiune formulată de reclamantă), iar din expunerea stării de fapt rezultă că reclamanta a solicitat restituirea preţului plătit pârâtului - cedent ca urmare a evicţiunii produse în patrimoniul său, prin restituirea creanţei care îi fusese cedată de pârât.

Prima critică de nelegalitate invocată de recurentul - pârât Biroul Executorului Judecătoresc "C.", subsumată prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., priveşte chiar această apreciere a instanţei de apel, recurentul - pârât reiterând susţinerea că instanţa de fond a încălcat principiile disponibilităţii şi contradictorialităţii, modificând din oficiu temeiul şi natura acţiunii, aspecte de natură a atrage nulitatea hotărârii.

Contrar susţinerilor recurentului - pârât, Înalta Curte constată că prima instanţă de fond nu a schimbat natura acţiunii deduse judecăţii.

Astfel, cesionara A. S.R.L. a promovat o acţiune prin care a solicitat angajarea răspunderii civile contractuale a cedentului Biroul Executorului Judecătoresc "C.", invocând faptul că pârâtul este în culpă prin faptul neexecutării/executării necorespunzătoare a obligaţiei asumate prin contract, nefiind realizat obiectivul urmărit prin încheierea contractului de cesiune de creanţă.

Reclamanta a invocat neexecutarea obligaţiei asumate prin contractul de cesiune, în contextul în care, deşi a achitat preţul cesiunii, nu a putut beneficia de creanţa cedată, întrucât executarea silită pornită de reclamantă în privinţa acestei creanţe a fost anulată, prin decizia civilă nr. 2530A din 27 iulie 2015, pronunţată de Tribunalul Bucureşti în dosar nr. x/2014 Prin această decizie s-a reţinut că Biroul Executorului Judecătoresc "C.", pârât în cauza de faţă, nu deţinea o creanţă împotriva debitorului cedat D. S.A., potrivit prevederilor din Contractul cadru încheiat de părţi, astfel că nu putea ceda creanţa către reclamanta A. S.R.L..

Aşadar, din motivarea cererii modificatoare, rezultă cu evidenţă faptul că reclamanta a solicitat restituirea preţului plătit cedentului invocând pierderea din patrimoniu a creanţei, ca urmare a restituirii creanţei cedate de recurentul - pârât, consecinţă a faptei proprii a acestuia din urmă.

Or, noţiunea juridică de evicţiune defineşte tocmai pierderea, totală sau parţială, a proprietăţii bunului transmis ori tulburarea sa în exercitarea atributelor dreptului de proprietate săvârşită de către un terţ sau chiar de către vânzător .

Prin urmare, în raport cu motivele de fapt arătate de reclamantă şi cu indicarea, ca temei al acţiunii, a dispoziţiilor art. 1547 şi următoarele din C. civ., în mod legal s-a apreciat că instanţa de fond a încadrat corect faptele deduse judecăţii şi s-a pronunţat în limitele în care a fost învestită prin cererea reclamantei, fără a încălca principiul disponibilităţii, reglementat de art. 9 C. proc. civ.

Cât priveşte respectarea principiului contradictorialităţii, componentă a dreptului fundamental la apărare, Înalta Curte reţine că pârâtul a avut posibilitatea efectivă de a invoca apărări cu privire la pretenţiile reclamantei de restituire a preţului cesiunii, întemeiate pe răspunderea civilă contractuală, şi a uzat de acest drept, neputându-se reţine o ambiguitate a ceea ce s-a dedus judecăţii, de natură a împiedica formularea unei apărări corespunzătoare.

Mai mult decât atât, este de subliniat faptul că, prin cererea de intervenţie accesorie depusă de D. S.A., care are calitatea de creditor în procedura de insolvenţă a intimatei - reclamante A. S.R.L., se arată în mod expres faptul că admiterea cererii de chemare în judecată se impune prin raportare la prevederile art. 1586 C. civ., câtă vreme, în cazul cesiunii de creanţă cu titlu oneros, cedentul este obligat să garanteze cesionarul despre existenţa valabilă a creanţei.

Aşadar, cererea de chemare în garanţie, menită să sprijine acţiunea reclamantei, face referire expressis verbis la obligaţia de garanţie impusă cedentului, precizare ce se subsumează întru - totul obiectului cauzei şi dreptului la restituirea preţului, plus dobânda legală, solicitat de reclamantă pe tărâm contractual, în considerarea prevederilor contractului de cesiune nr. x/15.05.2014 şi a obligaţiilor ce incumbă recurentului - pârât, în calitate de cedent al creanţei.

Pe cale de consecinţă, cum pretinsa schimbare din oficiu a naturii acţiunii introductive nu există, nu pot fi primite nici criticile recurentei - pârâte privind faptul că instanţa de fond ar fi modificat nelegal acţiunea dedusă judecăţii, pentru ca, subsecvent, să poată justifica excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune.

Sub acest aspect, se reţine că este reală susţinerea recurentei, în sensul că prima instanţă de fond nu a mai analizat excepţia prescripţiei în raport cu capătul de cerere subsidiar, întemeiat pe plata nedatorată, însă o atare examinare nu se mai impunea, atâta vreme cât sentinţa civilă a reţinut că forma de răspundere ce poate fi angajată în privinţa pârâtului este răspunderea civilă contractuală, respectiv obligaţia pârâtului - cedent de a răspunde pentru evicţiunea produsă şi imputabilă, instanţa limitându-se în mod corect la analiza excepţiei în raport cu acest ultim temei.

De altfel, criticile recurentului - pârât în acest sens se constituie într-o reiterare a motivului de apel, fără a fi circumscrise considerentelor deciziei atacate, care sunt în sensul celor mai sus arătate.

Toate acestea conduc la concluzia că hotărârea atacată nu este lovită de nulitate, pentru încălcarea dispoziţiilor de procedură invocate de recurentul - pârât, motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. nefiind incident.

Nefondate sunt şi criticile întemeiate pe motivul de casare prescris de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., privind pronunţarea hotărârii cu aplicarea greşită a normelor de drept material.

Aşa cum s-a arătat, excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune a fost examinată în raport cu temeiul contractual al cererii principale deduse judecăţii, instanţele de fond aplicând în mod corect dispoziţiile art. 2523 din C. civ., în conformitate cu care prescripţia începe să curgă de la data când titularul dreptului la acţiune a cunoscut sau, după împrejurări, trebuia să cunoască naşterea lui.

Prin textul legal menţionat, se instituie, ca regulă generală, principiul cunoaşterii efective de către titularul dreptului subiectiv a naşterii dreptului său de a apela la forţa de constrângere a statului pentru apărarea sau recunoaşterea dreptului subiectiv încălcat.

În cauza de faţă, fiind vorba despre o acţiune prin care se solicită angajarea răspunderii contractuale a pârâtului pentru evicţiune, respectiv pentru neexecutarea obligaţiei de a asigura exercitarea netulburată a prerogativelor conferite de dreptul de creanţă dobândit prin actul de cesiune, prescripţia începe să curgă de la data la care evicţiunea este consumată.

În acest sens, se reţine că printre condiţiile care trebuie îndeplinite pentru a opera obligaţia de garanţie contra evicţiunii se numără şi aceea ca evicţiunea să se producă, adică să se realizeze efectiv pierderea proprietăţii bunului sau tulburarea dobânditorului în exercitarea prerogativelor de proprietar.

Or, având în vedere situaţia de fapt reţinută în speţă, ambele instanţe de fond au stabilit că acest moment este cel al pronunţării deciziei civile nr. 2530 din 27 iulie 2015, de către Tribunalul Bucureşti (dosarul nr. x/2014), întrucât acesta este momentul la care reclamanta a cunoscut că sumele de bani ce au constituit obiectul material al contractului de cesiune de creanţe pe care l-a perfectat cu pârâtul nu mai pot fi transferate în patrimoniul său, întrucât a fost infirmat pe cale judecătorească titlul în temeiul căruia pârâtul a încheiat acest act juridic.

În privinţa variantelor exprimate de apelant în cuprinsul cererii de apel şi reiterate în conţinutul recursului, care indică alte date de la care ar curge termenul de prescripţie, respectiv data la care reclamanta a plătit preţul cesiunii (12.02.2015), data la care a fost introdusă contestaţia la executare în dosarul nr. x/2014, finalizat prin pronunţarea de către Tribunalul Bucureşti a deciziei civile nr. 2530/27.07.2015, ori data pronunţării încheierilor prin care s-au respins cererile de încuviinţare a executării silite a creanţei cedate, formulate de cesionara reclamantă A. S.R.L. în dosarul nr. x/2014 şi dosarul nr. x/2014, ale Judecătoriei Sector 6, acestea au fost apreciate în mod corect ca neputând marca momentul de început al cursului prescripţiei extinctive.

Termenul general de prescripţie de 3 ani, prevăzut de art. 2517 C. civ., nu a început să curgă de la data plăţii, pentru că acţiunea subsidiară, întemeiată pe plata nedatorată, nu a mai fost examinată, în contextul admiterii acţiunii principale.

Pentru acelaşi motiv, în soluţionarea excepţiei prescripţiei şi a fondului cauzei sunt lipsite de relevanţă susţinerile recurentului privind faptul că actul de cesiune nu a fost invalidat, anulat sau reziliat, ori reaua-credinţă a celui ce a făcut plata.

Cât priveşte data la care a fost introdusă contestaţia la executare în dosarul nr. x/2014, ori data pronunţării încheierilor prin care s-au respins cererile de încuviinţare a executării silite a creanţei cedate, formulate de cesionara - reclamantă A. S.R.L., dincolo de faptul că hotărârea atacată se bazează pe considerente factuale, ţinând de aprecierea probelor administrate în cauză, care nu pot fi cenzurate în calea extraordinară de atac a recursului, Înalta Curte reţine că recurentul - pârât are în vedere data la care reclamanta a luat cunoştinţă de o potenţială/eventuală evicţiune, care însă, aşa cum a reţinut instanţa de apel, nu se produsese, astfel încât dreptul reclamantei la acţiunea în răspundere nu se născuse.

Soluţia din decizia de speţă invocată în conţinutul recursului (Decizia nr. 320 din 29 ianuarie 2015, pronunţată în recurs de secţia I civilă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie având ca obiect despăgubiri în temeiul răspunderii pentru evicţiune), este, contrar susţinerilor recurentului - pârât, în deplină concordanţă cu cele mai sus reţinute, întrucât, în acea cauză, care examina evicţiunea produsă prin fapta unui terţ, Înalta Curte a reţinut că "tulburarea efectivă a reclamanţilor cumpărători în stăpânirea bunului dobândit prin cumpărare de la stat s-a produs pe data notificării prin care terţul şi-a afirmat dreptul de proprietate şi i-a somat să-i predea imobilul sub sancţiunea acţiunii în evacuare, aceasta fiind o tulburare de drept, întrucât s-a întemeiat pe o pretenţie juridică din partea terţului tulburător - exercitarea acţiunii în evacuare, care i-a determinat pe cumpărători să renunţe la lucru fără judecată şi să predea imobilul terţului evingător".

Nu poate fi primită nici aserţiunea recurentului, în sensul că respectarea termenului general de prescripţie de trei ani trebuia examinată prin raportare la data depunerii cererii modificatoare a acţiunii iniţiale.

Aşa cum a reţinut şi instanţa de apel, cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Braşov, secţia a II a civilă, de contencios administrativ şi fiscal în data de 5 iulie 2018, sub nr. x, în interiorul termenului de prescripţie, a avut ca finalitate recuperarea preţului cesiunii, respectiv a sumei de 2.200.00 RON, plus dobânda legală.

Articolul 204 C. proc. civ. conferă reclamantului prerogativa de a modifica cererea până la primul termen la care acesta este legal citat, cererea modificată neavând semnificaţia unei noi cereri de chemare în judecată.

Împrejurarea că, prin intermediul cererii modificatoare înregistrate în data de 14 decembrie 2018, reclamanta A. S.R.L. a completat, în condiţiile art. 204 C. proc. civ., mai sus menţionat, cauza juridică a acţiunii, precizând că solicită, în principal, restituirea sumei menţionate în temeiul răspunderii civile contractuale, plata nedatorată fiind invocată numai în subsidiar, nu înlătură efectul întreruptiv al cursului prescripţiei extinctive produs de cererea de chemare în judecată.

În conformitate cu prevederile art. 2.537 punctul 2 din noul C. civ., care enumeră cazurile generale de întrerupere a cursului prescripţiei dreptului la acţiune stabilind şi condiţiile de aplicare a acestora, prescripţia se întrerupe "prin introducerea unei cereri de chemare în judecată".

Or, cererea de chemare în judecată prin care reclamanta a solicitat restituirea preţului cesiunii a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Braşov în data de 5 iulie 2018, în termenul general de prescripţie, soluţia de respingere a excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune, invocată de pârât, fiind legală.

În considerentele deciziei atacate a fost examinat şi efectul întreruptiv de prescripţie produs de punerea în întârziere a pârâtei, ca efect al notificării nr. x/30.05.2018, transmisă prin intermediul executorului judecătoresc G. şi urmată de promovarea de către reclamantă a prezentei cereri de chemare în judecată, însă această motivare are, în mod evident, un caracter subsidiar, atâta vreme cât cererea de chemare în judecată a fost formulată în termenul de prescripţie prescris de lege, iar art. 2540 C. civ. prezintă relevanţă doar în cazul în care punerea în întârziere este făcută în ultimele 6 luni ale termenului de prescripţie şi acţiunea este introdusă după împlinirea termenului de prescripţie, ori dacă termenul de prescripţie este de 6 luni sau mai scurt.

Pe cale de consecinţă, nu vor mai fi analizate criticile formulate de recurentului - pârât din perspectiva acestor considerente.

Nici în ceea ce priveşte soluţia pe fondul pretenţiilor deduse judecăţii recursul nu este fondat.

Aşa cum s-a stabilit în etapele anterioare ale procesului, între pârâtul Biroul Executorului Judecătoresc C. şi intervenienta D. S.A. a fost perfectat contractul cadru de colaborare nr. 68 încheiat la data de 25.04.2012, cu privire la recuperarea prin procedura executării silite a debitelor, astfel cum sunt identificate în cererile de executare primite de la creditor.

În anul 2013, pe rolul Biroului Executorului Judecătoresc C., recurentul - pârât din cadrul prezentului proces, au fost deschise, la cererea intervenientei D. S.A., dosarele execuţionale nr. x/2013 şi nr. y/2018, în care calitatea de debitor a aparţinut F. S.R.L..

Urmare a deschiderii procedurii insolvenţei faţă de debitorul F. S.R.L., la masa credală a acestei societăţii s-a înscris D. S.A.,cu suma de bani rezultată din contractele încheiate cu debitorul şi care au stat la baza declanşării procedurii executării silite, şi pârâtul executor judecătoresc, cu suma de bani pe care a stabilit-o cu titlu de onorariu prin încheierile emise în cadrul dosarelor execuţionale nr. 177/2013 şi nr. 178/2013.

La data de 15 mai 2014, între pârâtul Biroul Executorului Judecătoresc C., în calitate de cedent, şi reclamanta A. S.R.L., în calitate de cesionar, a fost încheiat contractul de cesiune de creanţă nr. x, prin care s-a arătat că cedentul deţine o creanţă nominală totală de 4.532.165,35 RON, împotriva societăţii comerciale F. S.R.L., în temeiul încheierilor de stabilire a cheltuielilor, ce au fost emise în dosarele execuţionale nr. x/2013 şi nr. y/2013, menţionându-se că D. S.A. are, de asemenea, calitatea de debitor cedat.

În temeiul contractului de cesiune de creanţe nr. x mai 2915, reclamanta a declanşat procedura executării silite împotriva intervenientei D. S.A., în dosarul nr. x/2014, constituit pe rolul Biroului Executorului Judecătoresc E., şi a recuperat prin poprire suma de bani ce a constituit obiectul acestei proceduri execuţionale

Prin decizia civilă nr. 2530 A din 27 iulie 2015, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a V a civilă în dosarul nr. x/2014, a fost admis apelul formulat de contestatoarea D. S.A. şi a fost schimbată sentinţa apelată, în sensul admiterii contestaţiei la executare, anulării executării silite ce a constituit obiectul dosarului execuţional nr. x/2014 al Biroului Executorului Judecătoresc E., anulării încheierii de încuviinţare a executării silite şi dispunerii întoarcerii executării silite în limita sumelor executate, actualizate la data plăţi, plus dobânda legală calculată de la data consemnării la dispoziţia executorului judecătoresc şi până la restituire

În motivarea acestei hotărâri, instanţa a făcut referire la contractul cadrul de colaborare ce a fost perfectat între D. şi Biroul Executorului Judecătoresc C. şi la faptul că, urmare a deschiderii procedurii insolvenţei faţă de debitorul din dosarele execuţionale mai sus identificate, executorul judecătoresc nu mai putea continua executarea silită, aceasta fiind de drept suspendată. Singura cale procedurală de realizare a creanţei este aceea reglementată de Legea nr. 85/2006, împrejurarea că unitatea bancară a intervenit în procedura insolvenţei debitorului său neputând fi privită ca o renunţare voluntară a acesteia la executarea silită demarată anterior.

În această ipoteză şi ţinând seama de condiţiile prevăzute în contractul de executare silită, s-a reţinut că executorul judecătoresc nu se putea îndrepta împotriva D. S.A. pentru recuperarea cheltuielilor de executare stabilite prin cele două încheieri întocmite în dosarele execuţionale nr. x/2013 şi nr. y/2013, acesta neavând calitatea de creditor al acesteia şi, implicit, nedeţinând împotriva acesteia un titlu executoriu care să legitimeze o executare silită.

Pornind de la aceste date ale cauzei, nu va fi reţinută, drept cauză pentru care acţiunea în răspundere pentru evicţiune, prin restituirea preţului cesiunii, nu ar putea fi primită, susţinerea recurentului în sensul că actul de cesiune nu a fost invalidat, anulat sau reziliat, astfel că ar subzista un raport obligaţional valabil.

Sub acest aspect, Înalta Curte constată că instanţa de apel a avut în vedere faptul că rezilierea contractului de cesiune de creanţă a intervenit în virtutea unui pact comisoriu de ultim grad, potrivit art. 7.1 din contractul de cesiune de creaţă nr. x, încheiat între reclamanta cesionară şi pârâtul cedent, aceste considerente nefiind criticate în niciun fel de recurent, care s-a limitat la simpla reiterare a motivului de apel.

Potrivit dispoziţiilor art. 1585 C. civ., fiind vorba despre o cesiune cu caracter oneros, cedentul are o obligaţie legală de garanţie în ceea ce priveşte existenţa creanţei la data cesiunii, garantând că, până la momentul cesiunii, nu a intervenit nicio cauză de stingere a obligaţiei - plata, compensaţia, remiterea de datorie, că nu s-a împlinit termenul de prescripţie extinctivă, că nu există o cauză de nulitate sau anulabilitate care să îi poată fi opusă cesionarului.

Garanţia este datorată împotriva evicţiunii ce provine din fapte imputabile cedentului, chiar dacă acestea s-au constatat ulterior vânzării.

Totodată, cu caracter de principiu, cedentul datorează daune-interese, indiferent dacă a fost de bună-credinţă (nu a cunoscut cauza evicţiunii) sau de rea-credinţă, potrivit unor reguli speciale, care în parte sunt derogatorii de la dreptul comun.

Or, decizia civilă nr. 2530 A din 27 iulie 2015, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a V a civilă ulterior încheierii contractului de cesiune de creanţă, în dosarul nr. x/2014, a statuat cu autoritate de lucru judecat că încheierile de stabilire a cheltuielilor de executare, pe care executorul judecătoresc le-a emis în cadrul dosarelor nr. x/2013 şi nr. y/2013, nu pot fi puse în executare silită împotriva D. S.A., intervenientă în cauză, şi că nu există creanţa pentru care intimata - reclamantă (cesionara) a început executarea.

Instanţa de apel a făcut în mod corect aplicarea dispoziţiilor art. 435 alin. (2) C. proc. civ., constatând că hotărârea sus - menţionată este opozabilă cedentului pârât BEJ C., care nu a avut calitatea de parte în dosarul civil sus menţionat, în condiţiile în care acesta nu a făcut dovada contrară celor reţinute în conţinutul hotărârii în legătură cu lipsa calităţii de creditor al executorului judecătoresc faţă de intervenienta D. S.A.

Sub acest aspect, s-a reţinut că pârâtul BEJ C. nu putea încheia contractul de cesiune de creanţă, având ca obiect cheltuielile de executare din dosarele execuţionale nr. x/2013 şi nr. y/2013, în calitate de creditor al intervenientei D. S.A, întrucât în conţinutul contractului cadru de colaborare nr. 68 încheiat la data de 25.04.2012, între pârâtul Biroul Executorului Judecătoresc C. şi intervenienta D. S.A., respectiv din anexa 1 la contract prin care a fost reglementată modalitatea de stabilire şi de plată a onorariului cuvenit executorului judecătoresc, s-a specificat că, pentru cazurile în care legea prevede în mod expres suspendarea sau închiderea dosarului execuţional, nu se va percepe onorariu, în sarcina creditorului, pârâtul încălcând aceste prevederi contractuale.

Circumstanţele care atrag răspunderea cedentului pârât, deşi constatate ulterior datei încheierii contractului de cesiune de creanţă prin hotărârea mai sus menţionată, au existat anterior acestui moment şi au fost cunoscute de către recurentul - pârât, evicţiunea provenind din fapta proprie a cedentului care este obligat să garanteze contra evicţiunii.

Referitor la chestiunile de drept tranşate prin decizia civilă nr. 1985/A din 16 octombrie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă în dosarul numărul x/2017, la care recurentul face referire, acestea nu sunt în contradicţie cu soluţia adoptată în cauza de faţă, ori cu cele statuate prin decizia civilă nr. 2530 A din 27 iulie 2015, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a V a civilă, căci obiectul primei cauze evocate de recurent l-a constituit o acţiune în anularea operaţiunii pretins frauduloase de plată a diferenţei de preţ din contractul de cesiune nr. x/15.05.2015 (suma de 2.200.000 RON), formulată de reclamanta D. S.A., în contradictoriu cu pârâţii A. S.R.L. şi Biroul Executorului Judecatoresc C. prin executor judecatoresc C., în temeiul dispoziţiilor speciale ale art. 117 alin. (2) lit. c) şi g) din Legea nr. 85/2014 privind procedurile de prevenire a insolvenţei şi de insolvenţă.

În cadrul acelei cauze, s-a reţinut că "judecătorul sindic era ţinut a analiza îndeplinirea condiţiilor prevăzute de art. 117 alin. (2) lit. c) şi lit. g) din Legea nr. 85/2014, şi nu aspecte privind valabilitatea actului în baza căruia a fost efectuată plata contestată în prezenta cauză.

Argumentele privind obiectul sau cauza contractului de cesiune sau lipsa caracterului de titlu executoriu în raport cu apelanta a încheierilor de stabilire a cheltuielilor de executare puteau fi invocate, în opinia Curţii, în cadrul unor acţiuni de drept comun privind condiţiile de valabilitate ale contractului de cesiune, respectiv în cadrul unei contestaţii la executare.

De altfel, apelanta a uzat de calea procesuală a contestaţiei la executare, în cadrul căreia s-a stabilit că încheierile de stabilire a cheltuielilor de executare anterior menţionate nu constituie titluri executorii împotriva apelantei. Decizia civilă nr. 2530/27.07.2015 a Tribunalului Bucureşti, secţia a V a civilă a dezlegat aspecte privind executarea silită împotriva apelantei creditoare, iar argumentele reţinute de instanţă cu privire la inexistenţa creanţei puse în executare au legătură în mod direct cu obiectul şi cauza contractului de cesiune, prin care a fost transmisă respectiva creanţă. Prin această decizie, pronunţată ulterior efectuării plăţii, a fost analizată creanţa pretinsă în procedura executării silite, şi nu valabilitatea contractului de cesiune autentificat sub nr. x/15.05.2014."

Prin urmare, aprecierile celor două instanţe privind efectele deciziei civile nr. 2530/27.07.2015, pronunţată de Tribunalului Bucureşti, secţia a V a civilă sunt concordante, iar împrejurarea că, în cadrul contestaţiei la executare, instanţa nu s-a pronunţat în dispozitivul hotărârii asupra valabilităţii încheierilor de stabilire a cheltuielilor de executare, pe care executorul judecătoresc le-a emis în dosarele execuţionale nr. x/2013 şi nr. y/2013, nu poate constitui motiv de nelegalitate a deciziei recurate în cauza de faţă, căci acţiunea de faţă s-a grefat pe cele statuate cu autoritate de lucru judecat prin considerentele aceleiaşi decizii, respectiv faptul că încheierile nu constituie titluri executorii împotriva D. S.A., deci recurentul - pârâtul nu deţinea o creanţă împotriva debitorului cedat.

În conformitate cu dispoziţiile art. 430 alin. (2) C. proc. civ., autoritatea de lucru judecat priveşte dispozitivul, precum şi considerentele pe care acesta se sprijină, inclusiv cele prin care s-a rezolvat o chestiune litigioasă.

Faptul că intimata - reclamantă este înscrisă la masa credală a debitoarei F. S.R.L., în cadrul dosarului nr. x/2013 al Tribunalului Bucureşti, nu are legătură cu existenţa valabilă a creanţei împotriva D. S.A. În cauza de faţă a fost examinată creanţa pe care executorul judecătoresc a pretins că o deţine împotriva intervenientei D. S.A., ca titular al cererilor de executare silită formulate în dosarele execuţionale nr. x/2013 şi nr. y/2013 împotriva debitoarei F., creanţă cesionată ulterior către intimata - reclamantă. De altfel, recurent - pârât face referire la înscrieri anterioare momentului la care s-a constatat că s-a produs evicţiunea.

Pentru toate considerentele expuse şi constatând că prin recursul dedus judecăţii nu se relevă o încălcare a dispoziţiilor legale de natură să impună casarea soluţiei adoptate, Înalta Curte urmează ca, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., să respingă recursul, ca nefondat.

În temeiul art. 453 alin. (1) C. proc. civ., va fi obligată recurentul - pârât la plata sumei de 8559,02 RON cheltuieli de judecată către intimata-intervenientă D. S.A., ocazionate de soluţionarea recursului (onorariu avocat).

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurentul-pârât BIROUL EXECUTORULUI JUDECĂTORESC "C." împotriva deciziei civile nr. 1582/Ap din 13 noiembrie 2019 pronunţate de Curtea de Apel Braşov, secţia Civilă.

Obligă pe recurentul-pârât BIROUL EXECUTORULUI JUDECĂTORESC "C." la plata sumei de 8559,02 RON reprezentând cheltuieli de judecată către intimata-intervenientă D. S.A.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 23 iunie 2021.