Territorial competence in individual labor conflicts: exclusive right of option between domicile and workplace tribunals under Law 62/2011

Şedinţa publică din data de 22 iunie 2021

Asupra conflictului negativ de competenţă de faţă, din examinarea actelor şi lucrărilor din dosar constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Iaşi la data de 14 august 2020, sub nr. x/2020, contestatorul A. a chemat în judecată intimata societatea B. S.R.L., solicitând instanţei ca, prin hotărârea pe care o va pronunţa, să anuleze decizia de concediere nr. 6313 emisă de intimată în data de 14.07.2020, să oblige intimata la plata unei despăgubiri egale cu salariile indexate, majorate şi reactualizate şi cu celelalte drepturi de care contestatorul ar fi beneficiat, potrivit art. 80 alin. (1) din Codul muncii, să repună părţile în situaţia anterioară şi să dispună reintegrarea sa în muncă.

De asemenea, contestatorul a mai solicitat obligarea intimatei la plata de daune morale, apreciate la valoarea de 50.000 RON (justificate de lipsa unui loc de muncă în plină pandemie, în conditiile în care are 4 minori în întreţinere).

În drept, cererea a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 65 alin. (2), art. 76 lit. d) şi art. 64 din Codul muncii.

Prin Rezoluţia din 14 octombrie 2020, instanţa a dispus citarea părţilor cu menţiunea de a pune concluzii şi pe excepţia necompetenţei teritoriale a Tribunalului Iaşi, raportat la prevederile art. 269 alin. (2) din Codul muncii, iar, la termenul din 30 octombrie 2020, conform prevederilor art. 131 C. proc. civ., instanţa a pus în discuţia părţilor excepţia necompetenţei teritoriale a Tribunalului Iaşi.

Prin sentinţa civilă nr. 1558/2020 din 30 octombrie 2020, Tribunalul Iaşi, secţia I Civilă a admis excepţia necompetenţei sale teritoriale şi a declinat competenţa de soluţionare a cererii de chemare în judecată formulată de contestatorul A. în favoarea Tribunalului Neamţ.

Pentru a hotărî astfel, instanţa a reţinut faptul că, în cauză, sunt aplicabile dispoziţiile art. 210 din Legea nr. 62/2011, care constituie legea specială de reglementare a procedurii de soluţionare a conflictelor individuale de muncă, în care legiuitorul a stabilit competenţa de soluţionare în favoarea instanţei în a cărei circumscripţie îşi are domiciliul sau locul de muncă reclamantul.

Totodată, instanţa a mai reţinut şi faptul că, din actele şi lucrările dosarului, domiciliul contestatorului este în judeţul Neamţ, iar textul legal ce reglementează competenţa, în vigoare la data sesizării instanţei, este imperativ, arătând că reclamantul/contestatorul se adresează exclusiv instanţei de la domiciliul său sau instanţei de la locul de muncă.

Din interpretarea prevederilor legale enunţate anterior, instanţa a arătat că intenţia legiuitorului în determinarea instanţei competente a fost accesul facil al contestatorului la desfăşurarea procesului.

Evocând, totodată, şi dispoziţiile art. 129 alin. (2) pct. 3 C. proc. civ., Tribunalul Iaşi a reţinut că, în speţa de faţă, elementul determinant în stabilirea competenţei de soluţionare a cauzei îl reprezintă noţiunea de domiciliu, în acest sens, făcând trimitere şi la dispoziţiile art. 87 şi 91 din C. civ.

Totodată, a arătat că prevederile din codul muncii stabilesc, imperativ, că litigiile de natura celui din cauză sunt date în competenţa tribunalului în circumscripţia căruia îşi are domiciliul contestatorul.

Reţinând faptul că, din înscrisurile depuse la dosar, rezultă că reclamantul/contestatorul are domiciliul în judeţul Neamţ, instanţa a statuat că, în aceste condiţii, devin incidente prevederile art. 269 alin. (2) din Codul muncii, ce atrag competenţa teritorială de soluţionare în primă instanţă a secţiei de contencios a Tribunalului Neamţ.

De asemenea, a mai arătat că reclamantul/contestatorul nu a făcut dovada unui loc de muncă în Iaşi, astfel încât, în aceste condiţii, a apreciat că devin incidente prevederile art. 96 pct. 1 C. proc. civ. coroborate cu dispoziţiile art. 269 alin. (2) din Codul muncii, care stabilesc competenţa materială de soluţionare a cauzei, în primă instanţă, în favoarea instanţei de la domiciliul contestatorului, în speţă, Tribunalului Neamţ.

Pentru aceste considerente, Tribunalul Iaşi a declinat în favoarea Tribunalului Neamţ competenţa de soluţionare a acţiunii formulate de contestatorul A., în contradictoriu cu intimata B. S.R.L.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Neamţ , secţia I civilă şi de contencios administrativ la 18 decembrie 2020, sub acelaşi număr de dosar.

La primul termen de judecată, instanţa a procedat la verificarea competenţei sale şi a invocat, din oficiu, excepţia de necompetenţă teritorială.

Prin sentinţa civilă nr. 659 din 23 aprilie 2021, instanţa a admis excepţia necompetenţei teritoriale a Tribunalului Neamţ şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei, în favoarea Tribunalului Iaşi. Totodată, constatând existenţa conflictului negativ de competenţă, a dispus înaintarea dosarului Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, pentru soluţionarea conflictului de competenţă.

Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa a reţinut competenţa materială a tribunalului, însă, în ceea ce priveşte competenţa teritorială, a constatat că, în cauză, sunt aplicabile dispoziţiile de drept comun, respectiv art. 269 alin. (2) din Codul muncii şi art. 210 din Legea nr. 62/2011 ce prevăd că, în materia conflictelor individuale de muncă, competenţa revine instanţei de la domiciliul/sediul sau locul de muncă al reclamantului.

Prin urmare, în cauza de faţă, instanţa de conflict a reţinut că nu ne aflăm în prezenţa unei competenţe teritoriale relative sau a uneia alternative, pe care instanţa să nu o poată invoca din oficiu, întrucât, în materia litigiilor de muncă competenţa teritorială are un caracter exclusiv, fiind reglementată expres prin dispoziţiile imperative conţinute de art. 269 alin. (2) Codul muncii şi art. 210 din Legea nr. 62/2011.

Aşadar, instanţa de conflict a statuat că, în situaţia conflictelor individuale de muncă, conform dispoziţiilor art. 210 din Legea nr. 62/2011, normă specială ce derogă de la art. 269 alin. (2) Codul Muncii, norma de drept comun în materie, reclamantul are dreptul de a alege între instanţa de la locul de muncă şi cea de la locul unde îşi are domiciliul.

Aşadar, instanţa a arătat că, prin depunerea cererii de chemare în judecată la Tribunalul Iaşi, reclamantul şi-a exercitat dreptul de a alege între cele două instanţe deopotrivă competente, fixând în mod definitiv competenţa teritorială în favoarea instanţei de la locul său de muncă.

Totodată, instanţa de conflict a reţinut că îşi găsesc aplicabilitate şi dispoziţiile art. 216 din Legea nr. 62/2011, potrivit cărora "Dispoziţiile prezentei legi referitoare la procedura de soluţionare a conflictelor individuale de muncă se completează în mod corespunzător cu prevederile C. proc. civ.." care, la art. 116, stabileşte că " Reclamantul are alegerea între mai multe instanţe deopotrivă competente".

Raportat la aceste considerente, Tribunalul Neamţ a admis excepţia necompetenţei sale teritoriale şi a declinat, în favoarea Tribunalului Iaşi, competenţa soluţionării cauzei.

Reţinând, totodată, că sunt îndeplinite cerinţele prevăzute de art. 133 pct. 2 din C. proc. civ., a constatat ivit conflictul negativ de competenţă între Tribunalului Neamţ şi Tribunalul Iaşi, iar, în temeiul art. 134 din C. proc. civ., a dispus înaintarea dosarului la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în vederea soluţionării conflictului negativ de competenţă.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă la 14 iunie 2021, sub acelaşi număr de dosar.

Analizând actele şi lucrările dosarului în vederea emiterii regulatorului de competenţă, Înalta Curte reţine următoarele:

Potrivit art. 133 pct. 2 teza I C. proc. civ., există conflict negativ de competenţă când două sau mai multe instanţe şi-au declinat reciproc competenţa de a judeca acelaşi proces.

Verificând dacă sunt întrunite cerinţele acestui text de lege în vederea emiterii regulatorului de competenţă, Înalta Curte constată că cele două instanţe - Tribunalul Iaşi şi Tribunalul Neamţ - s-au declarat deopotrivă necompetente să judece aceeaşi cauză, declinările de competenţă între instanţele sesizate sunt reciproce şi cel puţin una dintre cele două instanţe este competentă să soluţioneze cauza.

Fiind îndeplinite condiţiile anterior evocate, Înalta Curte, în calitate de instanţă imediat superioară şi comună instanţelor aflate în conflict, va proceda la soluţionarea prezentului conflict negativ de competenţă prin emiterea regulatorului de competenţă.

În cauza de faţă, prin cererea de chemare în judecată, reclamantul/contestatorul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta societate angajatoare, în principal, anularea deciziei de concediere emisă de intimată.

Totodată, potrivit menţiunilor din cererea de chemare în judecată şi înscrisurilor ataşate în susţinerea cererii, la momentul introducerii cererii de chemare în judecată, reclamantul nu mai avea calitatea de angajat al societăţii pârâte, iar, domiciliul acestuia era în judeţul Neamţ.

Din perspectiva naturii cererii, aceasta se circumscrie unui conflict individual de muncă, independent de împrejurarea că raportul de muncă nu se mai derula la momentul introducerii acţiunii.

Având în vedere că, prin cererea dedusă judecăţii, reclamantul tinde la anularea deciziei de concediere şi, în cele din urmă, la repunerea părţilor în situaţia anterioară, în cauză, devin incidente dispoziţiile art. 210 din Legea nr. 62/2011, care permit reclamantului să exercite un drept de opţiune, însă numai în ceea ce priveşte tribunalele în a căror circumscripţie se află domiciliul ori, după caz, locul de muncă.

Potrivit art. 269 alin. (1) din Legea nr. 53/2003 (Codul muncii), judecarea conflictelor de muncă este de competenţa instanţelor stabilite potrivit legii, iar potrivit art. 208 din Legea nr. 62/2011, aplicabil prin prisma art. 95 pct. 4 C. proc. civ., conflictele individuale de muncă se soluţionează în primă instanţă de tribunal.

Cu toate că dispoziţiile art. 269 alin. (2) din Legea nr. 53/2003 privind Codul muncii prevăd că cererile referitoare la judecarea conflictelor de muncă se adresează instanţei competente în a cărei circumscripţie reclamantul îşi are domiciliul sau reşedinţa ori, după caz, sediul, art. 210 din Legea nr. 62/2011 privind dialogul social reglementează o excepţie de la această regulă, în sensul că: "cererile referitoare la soluţionarea conflictelor individuale de muncă se adresează tribunalului în a cărui circumscripţie îşi are domiciliul sau locul de muncă reclamantul".

Având în vedere succesiunea în timp a normelor cu acelaşi obiect şi faptul că au o sferă de aplicare mai restrânsă, în sensul că devin incidente numai în conflictele de muncă în care reclamantul este persoană fizică, Înalta Curte reţine că aceste dispoziţii sunt derogatorii de la reglementarea instituită de art. 269 alin. (2) din Legea nr. 53/2003 privind Codul muncii.

Prin urmare, în raport de obiectul cererii de chemare în judecată şi de data formulării acţiunii, respectiv 14 august 2020, în cauză, sunt incidente prevederile art. 210 din Legea nr. 62/2011 privind dialogul social.

În altă ordine de idei, deşi dispoziţiile art. 210 din Legea nr. 62/2011 consacră un drept de opţiune al reclamantului, aceste norme rămân imperative, deoarece cererile "se adresează" exclusiv uneia din cele două instanţe determinate de legiuitor (nefiind utilizată sintagma "se pot adresa"). Deci, aceste prevederi legale consacră o competenţă teritorială exclusivă, fundamentată pe principiul protecţiei salariatului, căruia îi este recunoscut un drept de opţiune, întrucât numai salariatul poate aprecia care aşezare în teritoriu a instanţei serveşte cel mai bine protejării drepturilor şi intereselor sale legitime.

Prin urmare, în ipoteza conflictelor individuale de muncă în care o persoană fizică sesizează instanţa (cum este şi cauza dedusă judecăţii), reclamantul are un drept de opţiune numai între tribunalul în a cărui circumscripţie îşi are domiciliul şi cel în a cărui circumscripţie se află locul său de muncă, neavând importanţă faptul că, la data sesizării instanţei, raportul de muncă al reclamantului cu societatea pârâtă încetase.

În cauza de faţă, aşa cum rezultă din înscrisurile aflate la dosarul Tribunalului Iaşi, coroborate cu menţiunile din cererea de chemare în judecată, raportul de muncă al reclamantului s-a desfăşurat pe raza judeţului Iaşi, iar, în prezent, domiciliul reclamantului este în sat/comuna Agapia, judeţul Neamţ.

Prin urmare, atât Tribunalul Iaşi, cât şi Tribunalul Neamţ, erau deopotrivă instanţe competente în soluţionarea cauzei, reclamantul având alegerea între acestea două.

Cum opţiunea reclamantului între instanţele deopotrivă competente teritorial potrivit art. 210 din Legea nr. 62/2011 poate fi exercitată la momentul sesizării instanţei de judecată, ceea ce, în speţă, s-a şi întâmplat, acesta a învestit în mod legal Tribunalul Iaşi, fixând în mod definitiv competenţa în favoarea acestuia.

Pentru aceste considerente, în aplicarea prevederilor art. 210 din Legea nr. 62/2011, prin raportare la dispoziţiile art. 135 alin. (4) C. proc. civ., Înalta Curte urmează a stabili competenţa teritorială de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Iaşi.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­Stabileşte competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Iaşi.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 22 iunie 2021.