Territorial Jurisdiction in Labor Disputes: Exclusive Competence Based on Employee's Place of Work or Domicile Under Law No. 62/2011

Şedinţa publică din data de 22 iunie 2021

Asupra conflictului negativ de competenţă de faţă, din examinarea actelor şi lucrărilor din dosar constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Iaşi la 16 iulie 2020, sub nr. x/2020, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâtele societatea B. S.R.L. şi D. S.R.L., solicitând obligarea societăţii C. S.R.L. la plata drepturilor salariale, respectiv: 70 RON avans luna aprilie 2018; 600 RON lichidare luna aprilie 2018; 600 RON lichidare luna mai 2018; obligarea societăţii C. S.R.L. la plata dobânzii legale la sumele anterior menţionate, calculate de la data scadenţei acestora şi până la plata efectivă; obligarea ambelor societăţi pârâte la plata contribuţiilor fiscale, sociale şi medicale aferente întregii perioade contractuale; obligarea ambelor societăţi pârâte la eliberarea unui Raport al salariatului din care să rezulte vechimea aferentă Contractului de muncă, după plata prealabilă a contribuţiilor fiscale (impozit, sănătate, pensie, şomaj, etc.), pentru toată perioada contractuală - de la data semnării fiecărui contract individual de muncă şi până la încetarea acestuia; obligarea ambelor societăţi pârâte, în solidar, la plata cheltuielilor de judecată.

În drept, cererea a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 166 şi următoarele din Codul muncii.

La primul termen de judecată fixat la data de 01.10.2020, instanţa a pus în discuţia părţilor competenţa teritorială a Tribunalului Iaşi în soluţionarea litigiului.

Prin sentinţa civilă nr. 1333 din 01 octombrie 2020, Tribunalul Iaşi, secţia Civilă a admis excepţia necompetenţei sale teritoriale şi a declinat competenţa de soluţionare a cererii de chemare în judecată formulată de reclamantul A. în favoarea Tribunalului Neamţ.

Pentru a hotărî astfel, instanţa a reţinut că, potrivit dispoziţiilor art. 269 alin. (1) din Codul muncii, judecarea conflictelor de muncă este de competenţa instanţelor stabilite conform C. proc. civ., iar potrivit alin. (2) al aceluiaşi articol, cererile referitoare la cauzele prevăzute la alin. (1) se adresează instanţei competente în a cărei circumscripţie reclamantul îşi are domiciliul sau reşedinţa ori, după caz, sediul.

Totodată, instanţa a mai reţinut că, potrivit art. 208 din Legea nr. 62/2011, conflictele de muncă se soluţionează ca instanţă de fond, de către tribunal, astfel încât, sub aspect material, instanţa care are competenţă generală în soluţionarea conflictelor de muncă este tribunalul.

Sub aspect teritorial, a arătat că, în timp ce, potrivit dreptului comun, respectiv art. 107 C. proc. civ., este competentă instanţa în a cărei circumscripţie îşi are domiciliul sau reşedinţa pârâtul, în materia soluţionării conflictelor de muncă, potrivit dispoziţiilor art. 210 din Legea nr. 62/2011, republicată, cererile referitoare la soluţionarea conflictelor individuale de muncă se adresează tribunalului în a cărui circumscripţie îşi are domiciliul reclamantul.

Astfel, raportat la aceste dispoziţii legale, instanţa a reţinut că, în ceea ce priveşte conflictele de muncă, competenţa teritorială revine instanţei în a cărei circumscripţie îşi are domiciliul/reşedinţa/sediul sau locul de muncă reclamantul, după caz, astfel încât, în temeiul dispoziţiei din Codul muncii, competenţa teritorială a instanţei este aceeaşi, indiferent dacă reclamantul este angajatul sau angajatorul.

În speţă, instanţa a constatat că, din cuprinsul cererii de chemare în judecată, reclamantul are domiciliul în judeţul Neamţ, astfel încât, a apreciat ca întemeiată excepţia necompetenţei teritoriale a Tribunalului Iaşi.

Pe cale de consecinţă, în temeiul dispoziţiilor art. 132 din C. proc. civ., a admis excepţia necompetenţei teritoriale a Tribunalului Iaşi şi a declinat, în favoarea Tribunalului Neamţ, competenţa de soluţionare a acţiunii formulate de reclamantul A..

Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Neamţ , secţia I civilă şi de contencios administrativ la 17 noiembrie 2020, sub acelaşi număr de dosar.

La primul termen de judecată, instanţa a procedat la verificarea competenţei sale şi a invocat, din oficiu, excepţia de necompetenţă teritorială.

Prin sentinţa civilă nr. 655 din 23 aprilie 2021, instanţa a admis excepţia necompetenţei teritoriale a Tribunalului Neamţ, invocată din oficiu şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei, în favoarea Tribunalului Iaşi. Totodată, constatând existenţa conflictului negativ de competenţă, a dispus înaintarea dosarului Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, pentru soluţionarea conflictului de competenţă.

Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa a reţinut competenţa materială a tribunalului, însă, în ceea ce priveşte competenţa teritorială, a constatat că, în cauză, sunt aplicabile dispoziţiile de drept comun, respectiv art. 269 alin. (2) din Codul muncii şi art. 210 din Legea nr. 62/2011 ce prevăd că, în materia conflictelor individuale de muncă, competenţa revine instanţei de la domiciliul/sediul sau locul de muncă al reclamantului.

Prin urmare, în cauza de faţă, instanţa de conflict a reţinut că nu ne aflăm în prezenţa unei competenţe teritoriale relative sau a uneia alternative, pe care instanţa să nu o poată invoca din oficiu, întrucât, în materia litigiilor de muncă competenţa teritorială are un caracter exclusiv, fiind reglementată expres prin dispoziţiile imperative conţinute de art. 269 alin. (2) Codul muncii şi art. 210 din Legea nr. 62/2011.

Aşadar, instanţa de conflict a statuat că, în situaţia conflictelor individuale de muncă, conform dispoziţiilor art. 210 din Legea nr. 62/2011, normă specială ce derogă de la art. 269 alin. (2) Codul Muncii, norma de drept comun în materie, reclamantul are dreptul de a alege între instanţa de la locul de muncă şi cea de la locul unde îşi are domiciliul.

Aşadar, instanţa a arătat că, prin depunerea cererii de chemare în judecată la Tribunalul Iaşi, reclamantul şi-a exercitat dreptul de a alege între cele două instanţe deopotrivă competente, fixând în mod definitiv competenţa teritorială în favoarea instanţei de la locul său de muncă.

Totodată, instanţa de conflict a reţinut că îşi găsesc aplicabilitate şi dispoziţiile art. 216 din Legea nr. 62/2011, potrivit cărora "Dispoziţiile prezentei legi referitoare la procedura de soluţionare a conflictelor individuale de muncă se completează în mod corespunzător cu prevederile C. proc. civ.." care, la art. 116, stabileşte că " Reclamantul are alegerea între mai multe instanţe deopotrivă competente".

Raportat la aceste considerente, Tribunalul Neamţ a admis excepţia necompetenţei sale teritoriale şi a declinat, în favoarea Tribunalului Iaşi, competenţa soluţionării cauzei.

Reţinând, totodată, că sunt îndeplinite cerinţele prevăzute de art. 133 pct. 2 din C. proc. civ., a constatat ivit conflictul negativ de competenţă între Tribunalului Neamţ şi Tribunalul Iaşi, iar, în temeiul art. 134 din C. proc. civ., a dispus înaintarea dosarului la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în vederea soluţionării conflictului negativ de competenţă.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă la 14 iunie 2021, sub acelaşi număr de dosar.

Analizând actele şi lucrările dosarului în vederea emiterii regulatorului de competenţă, Înalta Curte reţine următoarele:

Potrivit art. 133 pct. 2 teza I C. proc. civ., există conflict negativ de competenţă când două sau mai multe instanţe şi-au declinat reciproc competenţa de a judeca acelaşi proces.

Verificând dacă sunt întrunite cerinţele acestui text de lege în vederea emiterii regulatorului de competenţă, Înalta Curte constată că cele două instanţe - Tribunalul Iaşi şi Tribunalul Neamţ - s-au declarat deopotrivă necompetente să judece aceeaşi cauză, declinările de competenţă între instanţele sesizate sunt reciproce şi cel puţin una dintre cele două instanţe este competentă să soluţioneze cauza.

Fiind îndeplinite condiţiile anterior evocate, Înalta Curte, în calitate de instanţă imediat superioară şi comună instanţelor aflate în conflict, va proceda la soluţionarea prezentului conflict negativ de competenţă prin emiterea regulatorului de competenţă.

În cauza de faţă, prin cererea de chemare în judecată, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtele societăţi angajatoare, obligarea acestora la plata unor drepturi salariale derivate dintr-un raport de muncă.

Totodată, potrivit menţiunilor din cererea de chemare în judecată şi înscrisurilor ataşate în susţinerea cererii, la momentul introducerii cererii de chemare în judecată, reclamantul nu mai avea calitatea de angajat al societăţilor pârâte, iar, domiciliul acestuia era în municipiul Bicaz, judeţul Neamţ.

Din perspectiva naturii cererii, aceasta se circumscrie unui conflict individual de muncă, independent de împrejurarea că raportul de muncă a încetat.

Având în vedere că, prin cererea dedusă judecăţii, reclamantul tinde la dobândirea unor drepturi băneşti rezultate dintr-un contract de muncă, devin incidente dispoziţiile art. 210 din Legea nr. 62/2011, care permit reclamantului să exercite un drept de opţiune, însă numai în ceea ce priveşte tribunalele în a căror circumscripţie se află domiciliul ori, după caz, locul de muncă.

Potrivit art. 269 alin. (1) din Legea nr. 53/2003 (Codul muncii), judecarea conflictelor de muncă este de competenţa instanţelor stabilite potrivit legii, iar potrivit art. 208 din Legea nr. 62/2011, aplicabil prin prisma art. 95 pct. 4 C. proc. civ., conflictele individuale de muncă se soluţionează în primă instanţă de tribunal.

Cu toate că dispoziţiile art. 269 alin. (2) din Legea nr. 53/2003 privind Codul muncii prevăd că cererile referitoare la judecarea conflictelor de muncă se adresează instanţei competente în a cărei circumscripţie reclamantul îşi are domiciliul sau reşedinţa ori, după caz, sediul, art. 210 din Legea nr. 62/2011 privind dialogul social reglementează o excepţie de la această regulă, în sensul că: "cererile referitoare la soluţionarea conflictelor individuale de muncă se adresează tribunalului în a cărui circumscripţie îşi are domiciliul sau locul de muncă reclamantul".

Având în vedere succesiunea în timp a normelor cu acelaşi obiect şi faptul că au o sferă de aplicare mai restrânsă, în sensul că devin incidente numai în conflictele de muncă în care reclamantul este persoană fizică, Înalta Curte reţine că aceste dispoziţii sunt derogatorii de la reglementarea instituită de art. 269 alin. (2) din Legea nr. 53/2003 privind Codul muncii.

Prin urmare, în raport de obiectul cererii de chemare în judecată şi de data formulării acţiunii, respectiv 16 iulie 2020, în cauză, sunt incidente prevederile art. 210 din Legea nr. 62/2011 privind dialogul social.

În altă ordine de idei, deşi dispoziţiile art. 210 din Legea nr. 62/2011 consacră un drept de opţiune al reclamantului, aceste norme rămân imperative, deoarece cererile "se adresează" exclusiv uneia din cele două instanţe determinate de legiuitor (nefiind utilizată sintagma "se pot adresa"). Deci, aceste prevederi legale consacră o competenţă teritorială exclusivă, fundamentată pe principiul protecţiei salariatului, căruia îi este recunoscut un drept de opţiune, întrucât numai salariatul poate aprecia care aşezare în teritoriu a instanţei serveşte cel mai bine protejării drepturilor şi intereselor sale legitime.

Prin urmare, în ipoteza conflictelor individuale de muncă în care o persoană fizică sesizează instanţa (cum este şi cauza dedusă judecăţii), reclamantul are un drept de opţiune numai între tribunalul în a cărui circumscripţie îşi are domiciliul şi cel în a cărui circumscripţie se află locul său de muncă, neavând importanţă faptul că, la data sesizării instanţei, raportul de muncă al reclamantului cu societăţile pârâte încetase.

În cauza de faţă, aşa cum rezultă din înscrisurile aflate la dosarul Tribunalului Iaşi, coroborate cu menţiunile din cererea de chemare în judecată, raportul de muncă al reclamantului s-a desfăşurat în Iaşi/pe raza judeţului Iaşi, iar, în prezent, domiciliul reclamantului este în mun. Bicaz, judeţul Neamţ.

Prin urmare, atât Tribunalul Iaşi, cât şi Tribunalul Neamţ, erau deopotrivă instanţe competente în soluţionarea cauzei, reclamantul având alegerea între acestea două.

Cum opţiunea reclamantului între instanţele deopotrivă competente teritorial potrivit art. 210 din Legea nr. 62/2011 poate fi exercitată la momentul sesizării instanţei de judecată, ceea ce, în speţă, s-a şi întâmplat, acesta a învestit în mod legal Tribunalul Iaşi, fixând în mod definitiv competenţa în favoarea acestuia.

Pentru aceste considerente, în aplicarea prevederilor art. 210 din Legea nr. 62/2011, prin raportare la dispoziţiile art. 135 alin. (4) C. proc. civ., Înalta Curte urmează a stabili competenţa teritorială de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Iaşi.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­Stabileşte competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Iaşi.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 22 iunie 2021.