Territorial competence for labor dispute brought by legal entity through branch: scope of "headquarters" under Labor Code and analogy to branch jurisdiction in Civil Procedure Code

Şedinţa publică din data de 22 iunie 2021

Asupra conflictului negativ de competenţă de faţă, din examinarea actelor şi lucrărilor din dosar constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Olt la 17 august 2020, sub nr. x/2020, reclamanta Societatea Naţională de Transport Feroviar de Călători "C.F.R. CĂLĂTORI" - S.A. prin Sucursala Regională de Transport Feroviar de Călători Craiova a chemat în judecată pe pârâtul A., solicitând instanţei ca, prin hotărârea ce se va pronunţa, să dispună obligarea pârâtului la plata sumei de 308,19 RON, suma actualizată la data plăţii, reprezentând prejudiciu adus unităţii, contravaloare a 104 minute întârziere, ca urmare a întârzierii trenului nr. 9360 din data de 09.03.2020, potrivit raportului de cercetare nr. x/02.04.2020 şi Notei de constatare şi evaluare a pagubei nr. x/11.05.2020.

În drept, cererea a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 254 alin. (1) din Codul Muncii şi pe art. 250 din C. proc. civ.

La termenul din 7 octombrie 2020, instanţa, din oficiu, a invocat şi a pus în discuţia părţilor excepţia de necompetenţă teritorială a Tribunalului Olt în soluţionarea cauzei.

Prin sentinţa nr. 578/2020 din 07 octombrie 2020, Tribunalul Olt, secţia I Civilă - Complet specializat în conflicte de muncă şi asigurări sociale a admis excepţia necompetenţei sale teritoriale, invocată din oficiu şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Dolj, secţia conflicte de muncă şi asigurări sociale.

Pentru a hotărî astfel, instanţa a reţinut că, potrivit art. 269 alin. (2) din Codul Muncii, cererile referitoare la judecarea conflictelor de muncă se adresează instanţei competente în a cărei circumscripţie reclamantul îşi are domiciliul sau reşedinţa ori, după caz, sediul.

Totodată, evocând şi dispoziţiile art. 210 din Legea dialogului social nr. 62/2011, potrivit căruia, "cererile referitoare la soluţionarea conflictelor individuale de muncă se adresează tribunalului în a cărui circumscripţie îşi are domiciliul sau locul de muncă reclamantul", a constatat faptul că, în speţă, sediul reclamantei este în municipiul Craiova, judeţul Dolj, aşa cum este menţionat în cererea de chemare în judecată, motiv pentru care instanţa a admis excepţia necompetenţei sale teritoriale şi a declinat competenţa de soluţionarea a cauzei în favoarea Tribunalului Dolj, secţia conflicte de muncă şi asigurări sociale.

Dosarul declinat a fost înregistrat pe rolul Tribunalului Dolj la data de 2 noiembrie 2020, sub acelaşi număr de dosar.

Prin sentinţa nr. 168/2021 din 20 ianuarie 2021, Tribunalul Dolj, secţia conflicte de muncă şi asigurări sociale a admis excepţia necompetenţei sale teritoriale, invocată din oficiu şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti.

Pentru a hotărî astfel, instanţa a reţinut că, potrivit art. 269 alin. (2) din Codul Muncii, cererile referitoare la conflictele de muncă se adresează instanţei în a cărei rază teritorială reclamantul îşi are domiciliul sau reşedinţa, arătând că aceste dispoziţii se completează cu cele ale art. 210 din Legea nr. 62/2011, însă numai în măsura în care reclamantul are calitatea de salariat şi are locul de muncă în raza altei instanţe decât cea de la domiciliu.

Aşadar, reţinând faptul că, în materia litigiilor de muncă, este prevăzută o competenţă teritorială alternativă, între instanţa de la domiciliul/reşedinţa reclamantului şi cea de la locul de muncă al acestuia, instanţa a constatat faptul că sediul reclamantei este situat în Bucureşti şi nu în Craiova.

Instanţa a mai arătat că, deşi cererea de chemare în judecată este formulată prin Sucursala Regională C.F. Craiova, acest fapt nu este de natură să confere calitatea de reclamant acesteia din urmă şi, prin urmare, să atragă competenţa teritorială a Tribunalului Dolj.

Totodată, a precizat că, în Capitolul II din C. proc. civ. care reglementează competenţa teritorială, la art. 109 din Cod, este prevăzut un singur caz în care competenţa aparţine instanţei locului în care o persoană juridică de drept privat are un dezmembrământ fără personalitate juridică, cum este cazul sucursalelor şi anume, atunci când cererea de chemare în judecată este formulată împotriva unei astfel de persoane (sucursala având calitatea de pârâtă), pentru obligaţiile ce urmează să fie executate în acel loc sau care izvorăsc din acte încheiate prin reprezentantul dezmembrământului ori din fapte săvârşite de acesta.

A mai reţinut că norma de competenţă cuprinsă în art. 269 alin. (2) are caracter special şi derogatoriu de la dreptul comun, competenţa revenind exclusiv instanţei în a cărei circumscripţie îşi are domiciliul sau reşedinta reclamantul, părţile neputând-o înlătura.

În consecinţă, faţă de obiectul dedus judecăţii şi reţinând că sediul reclamantei este în Bucureşti, Sucursala Regională C.F. Craiova fiind doar un dezmembrământ fără personalitate juridică, instanţa a apreciat că, în speţă, competenţa de soluţionare a cauzei revine Tribunalului Bucureşti, motiv pentru care, în temeiul dispoziţiilor art. 269 din Codul Muncii coroborat cu art. 132 alin. (3) din C. proc. civ., a admis excepţia de necompetenţă teritorială invocată din oficiu şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti, secţia Conflicte de Muncă.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VIII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale la 18 martie 2021, sub acelaşi număr de dosar.

Prin sentinţa civilă nr. 3223 din 6 mai 2021, Tribunalul Bucureşti, secţia a VIII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale a admis excepţia necompetenţei sale teritoriale şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Dolj. Totodată, constatând ivit conflictul negativ de competenţă, a înaintat dosarul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea soluţionării conflictului negativ de competenţă.

Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa a reţinut că prezentul litigiu reprezintă un conflict individual de muncă, în sensul art. 1 lit. p) din Legea nr. 62/2011, întrucât are ca obiect plata despăgubirilor pentru acoperirea prejudiciului cauzat de salariaţi, prin îndeplinirea necorespunzătoare sau prin neîndeplinirea obligaţiilor stabilite prin contractul individual de muncă dintre părţi.

S-a mai reţinut că prevederile art. 269 alin. (2) din Codul muncii reglementează din punct de vedere teritorial competenţa de soluţionare a conflictelor de muncă, aceasta aparţinând instanţei în a cărei circumscripţie se află domiciliul, reşedinţa sau sediul reclamantului, iar, conform art. 210 din Legea dialogului social nr. 62/2011, cererile referitoare la soluţionarea conflictelor individuale de muncă se adresează tribunalului în a cărui circumscripţie îşi are domiciliul sau locul de muncă reclamantul.

Cu referire la cererea de chemare în judecată, instanţa de conflict a mai reţinut că reclamanta S.N.T.F. C. civ..F.R. CĂLĂTORI - Sucursala Regională de Transport Feroviar de Călători Craiova a indicat ca sediu pentru comunicarea actelor de procedură pe cel situat în municipiul Craiova unde, potrivit actelor dosarului şi susţinerilor din cererea de învestire a instanţei, se află sediul Sucursalei Regionale de Transport Feroviar de Călători Craiova, subunitate fără personalitate juridică a societăţii.

Totodată, apreciind că dispoziţiile legale care reglementează competenţa teritorială de soluţionare a conflictelor de muncă nu cuprind în mod expres menţiuni referitoare la sediul principal sau secundar al societăţii reclamante, instanţa de conflict a statuat că, de vreme ce societatea reclamantă a ales să se judece la instanţa în circumscripţia căreia se află sediul unei subunităţi, competenţa de soluţionare a pricinii îi aparţine instanţei respective.

Aşadar, în considerarea faptului că, la data introducerii acţiunii, reclamanta a indicat sediul unei subunităţi din municipiul Craiova unde, de altfel, s-au desfăşurat raporturile de muncă cu pârâtul salariat, iar sediul subunităţii constituie sediu al reclamantei, întrucât reprezintă locul unde se desfăşoară activitatea în teritoriu a reclamantei, Sucursala Regională de Transport Feroviar de Călători Craiva nefiind o persoană juridică distinctă, terţ faţă de raportul de muncă încheiat cu pârâtul, ci este o entitate aflată în componenţa societăţii reclamante, instanţa de conflict a statuat că, în lumina dispoziţiilor art. 269 alin. (2) din Codul muncii şi art. 210 din Legea nr. 62/2011, competenţa de soluţionare a cauzei aparţine Tribunalului Dolj.

Totodată, constatând existenţa conflictului negativ de competenţă, în temeiul art. 133 şi următoarele din C. proc. civ., a înaintat cauza Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în vederea soluţionării incidentului.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă la 21 mai 2021, sub acelaşi număr de dosar.

Analizând actele şi lucrările dosarului în vederea emiterii regulatorului de competenţă, Înalta Curte reţine următoarele:

Potrivit art. 133 pct. 2 teza I C. proc. civ., există conflict negativ de competenţă când două sau mai multe instanţe şi-au declinat reciproc competenţa de a judeca acelaşi proces.

Verificând dacă sunt întrunite cerinţele acestui text de lege în vederea emiterii regulatorului de competenţă, Înalta Curte constată că cele două instanţe aflate în conflict - Tribunalul Dolj şi Tribunalul Bucureşti - s-au declarat deopotrivă necompetente să judece aceeaşi cauză, declinările de competenţă între instanţele sesizate sunt reciproce şi cel puţin una dintre cele două instanţe este competentă să soluţioneze cauza.

Fiind îndeplinite condiţiile anterior evocate, Înalta Curte, în calitate de instanţă imediat superioară şi comună instanţelor aflate în conflict, va proceda la soluţionarea prezentului conflict negativ de competenţă prin emiterea regulatorului de competenţă.

Cu privire la conflictul negativ de competenţă, cu a cărui judecată a fost legal sesizată în baza art. 135 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte reţine că litigiul de faţă, având ca obiect cererea formulată de reclamanta Societatea Naţională de Transport Feroviar de Călători "C.F.R. Călători"- S.A. prin Sucursala Regională de Transport Feroviar de Călători Craiova, în calitate de angajator, în contradictoriu cu persoana fizică pârâtă, are caracterul unui conflict individual de muncă, astfel cum prevăd dispoziţiile art. 1 lit. n) şi p) din Legea dialogului social nr. 62/2011.

Pentru stabilirea competenţei în cauza de faţă, sunt relevante dispoziţiile art. 269 Codul Muncii, respectiv cele ale art. 210 din Legea dialogului social nr. 62/2011.

Potrivit dispoziţiilor art. 269 alin. (2) Codul Muncii, "cererile referitoare la cauzele prevăzute la alin. (1) se adresează instanţei competente în a cărei circumscripţie reclamantul îşi are domiciliul sau reşedinţa ori, după caz, sediul".

De asemenea, potrivit art. 210 din Legea dialogului social nr. 62/2011, act normativ cu caracter special faţă de Codul Muncii, "cererile referitoare la soluţionarea conflictelor individuale de muncă se adresează tribunalului în a cărui circumscripţie îşi are domiciliul sau locul de muncă reclamantul."

Din interpretarea celor două texte de lege, rezultă faptul că norma cuprinsă în art. 269 Codul Muncii are în vedere atât situaţia în care reclamant este persoana fizică angajată, cât şi cea în care reclamant este persoana juridică angajatoare.

În schimb, norma cuprinsă în prevederile art. 210 din Legea dialogului social nr. 62/2011, astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 2/2013, reglementează competenţa teritorială de soluţionare a conflictelor individuale de muncă în care reclamant este angajatul, caz în care acţiunea poate fi promovată fie la instanţa de domiciliu, fie la cea de la locul de muncă, cu precizarea că textul art. 210 din Legea dialogului social nr. 62/2011 nu reglementează competenţa teritorială de soluţionare în cazul conflictelor individuale de muncă în care reclamant este angajatorul.

În speţă, însă, trebuie determinată norma de competenţă teritorială în cazul conflictelor individuale de muncă în care reclamant este angajatorul, caz în care se aplică norma cu caracter general în materia conflictelor de muncă, în vigoare, respectiv, dispoziţiile art. 269 alin. (2) din Codul Muncii.

Cu toate acestea, în ceea ce priveşte conflictul de competenţă ivit între Tribunalul Dolj şi Tribunalul Bucureşti, Înalta Curte reţine că, potrivit art. 227 alin. (2) din C. civ., "în funcţie de obiectul de activitate, persoana juridică poate avea mai multe sedii cu caracter secundar pentru sucursalele, reprezentanţele sale teritoriale şi punctele de lucru".

În aceste condiţii, din interpretarea coroborată a dispoziţiilor art. 269 alin. (2) Codul Muncii cu cele ale art. 227 alin. (2) C. civ., rezultă că noţiunea de "sediu", utilizată în cuprinsul art. 269 alin. (2) Codul muncii, nu se referă numai la sediul principal al persoanei juridice, ci şi la sediul secundar, cum este cel al unei sucursale, textul legal neputând fi interpretat restrictiv, în lipsa unei menţiuni exprese referitoare la sediul principal al reclamantului.

Mai mult, cererea de chemare în judecată a fost formulată de Societatea Naţională de Transport Feroviar de Călători "C.F.R. Călători"- S.A. prin Sucursala Regională de Transport Feroviar de Călători Craiova, în contradictoriu cu pârâtul A., angajat la S.R.T.F.C. Craiova, Depoul Piteşti- SELC Craiova, în funcţia de mecanic locomotivă-automotor, aşa cum rezultă din înscrisurile aflate la dosarul Tribunalului Olt.

Cu toate că, în decizia de declinare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti, Tribunalul Dolj a exclus posibilitatea de aplicare a dispoziţiilor art. 109 din C. proc. civ., Înalta Curte reţine că, faţă de prevederile art. 56 alin. (2) C. proc. civ., fiind în situaţia unei persoane juridice de drept privat, care are dezmembrăminte fără personalitate juridică, sunt aplicabile, prin analogie, dispoziţiile art. 109 C. proc. civ.

Aşadar, existând un raport de muncă derulat pe raza sediului respectivului dezmembrământ, în considerarea ipotezelor prevăzute de dispoziţiile art. 109 C. proc. civ., respectiv, "pentru obligaţiile ce urmează a fi executate în acel loc sau care izvorăsc din acte încheiate prin reprezentantul dezmembrământului ori din fapte săvârşite de acesta", Înalta Curte urmează a stabili competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea instanţei în circumscripţia căreia îşi are sediul sucursala reclamantă la care era angajat pârâtul.

Stabilirea acestei competenţe răspunde în egală măsură atât dezideratului unei bune administrări a justiţiei, cât şi interesului pârâtului, care, prin eliminarea impedimentului distanţei geografice, îşi poate susţine apărarea la o instanţă cât mai apropiată de domiciliul său, fiind, astfel, create şi premisele unui proces echitabil, în care dreptul la apărare să fie unul efectiv pentru ambele părţi.

Pentru aceste considerente, în temeiul art. 133 pct. 2, art. 135 alin. (1) şi alin. (4) din C. proc. civ., Înalta Curte va stabili competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Dolj.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­Stabileşte competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Dolj.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 22 iunie 2021.