High Court assigns electricity benefit claims to Hunedoara Tribunal, rejecting Cluj declination.

Şedinţa publică din data de 22 iunie 2021

Asupra conflictului negativ de competenţă de faţă, din examinarea actelor şi lucrărilor din dosar constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Cluj, secţia mixtă de contencios administrativ şi fiscal, conflicte de muncă şi asigurări sociale la 12 ianuarie 2021, sub nr. x/2021, ca urmare a disjungerii din dosarul nr. x/2020, reclamanţii A., B., C. şi D., în contradictoriu cu pârâţii SOCIETATEA DE DISTRIBUŢIE A ENERGIEI ELECTRICE TRANSILVANIA NORD S.A., SOCIETATEA ELECTRICA FURNIZARE S.A. şi SOCIETATEA FILIALA DE ÎNTREŢINERE ŞI SERVICII ENERGETICE ELECTRICA SERV S.A. au solicitat obligarea pârâtei SOCIETATEA DE DISTRIBUŢIE A ENERGIEI ELECTRICE TRANSILVANIA NORD S.A. să recunoască dreptul fiecărui reclamant menţionat, fost angajat al său, respectiv al predecesorilor acestei pârâte de a i se rambursa contravaloarea consumului de energie facturat în regim de abonat casnic şi achitat de fiecare reclamant, în limitele unei cote de 1200KW/an, obligarea aceleiaşi pârâte să ramburseze fiecărui reclamant menţionat, fost angajat al său, respectiv al predecesorilor acestei pârâte, contravaloarea energiei electrice achitate de aceştia, în limitele unei cote de 1200KW/an, începând cu data încetării acordării facilităţii, respectiv 01.01.2020.

În drept, cererea a fost întemeiată pe dispoziţiile Hotărârii de Guvern nr. 1041/2003 privind unele măsuri de reglementare a facilităţilor acordate pensionarilor din sectorul energiei electrice, astfel cum a fost modificată prin H.G. nr. 1461/2003.

La termenul din 12 ianuarie 2021, instanţa a pus în discuţia părţilor excepţia necompeteneţei teritoriale a Tribunalului Cluj pentru reclamanţii care nu au domiciliul pe raza Tribunalului Cluj.

Prin sentinţa civilă nr. 53/2021 din 12 ianuarie 2021, Tribunalul Cluj, secţia Mixtă de Contencios Adminstrativ şi Fiscal, de conflicte de muncă şi asigurări sociale a admis excepţia necompetenţei teritoriale şi a declinat competenţa de soluţionare a cererii de chemare în judecată formulată de reclamanţii A., B., C. şi D., în contradictoriu cu pârâţii SOCIETATEA DE DISTRIBUŢIE A ENERGIEI ELECTRICE TRANSILVANIA NORD S.A., SOCIETATEA ELECTRICA FURNIZARE S.A. şi SOCIETATEA FILIALA DE ÎNTREŢINERE ŞI SERVICII ENERGETICE ELECTRICA SERV S.A. în favoarea Tribunalului Hunedoara.

Pentru a hotărî astfel, instanţa a apreciat că natura litigiului este de dreptul muncii, având în vedere că drepturile invocate decurg din fosta calitate de angajat al pârâtelor.

Asupra excepţiei necompetenţei teritoriale, instanţa a reţinut că, potrivit art. 208 din Legea 62/2011, conflictele individuale de muncă se soluţionează în primă instanţă de către tribunal, iar, potrivit art. 210 din aceeaşi lege, cererile referitoare la soluţionarea conflictelor individuale de muncă se adresează tribunalului în a cărui circumscripţie îşi are domiciliul sau locul de muncă reclamantul.

Totodată, a reţinut faptul că, în speţă, din cererea formulată, rezultă că reclamanţii sunt, în prezent, pensionari şi nu mai au calitatea de angajaţi ai pârâtelor.

Nefiind, astfel, incidente dispoziţiile art. 210 din Legea 62/2011 cu privire la competenţa tribunalului în a cărui circumscripţie se afla locul de muncă, care nu mai există, instanţa a apreciat că reclamanţii trebuie să se adreseze instanţei competente material de la locul unde îşi au domiciliul.

Faţă de cele arătate anterior, în temeiul art. 208, art. 210 din Legea nr. 62/2011, art. 129-132 din C. proc. civ., Tribunalul Cluj a admis excepţia necompetenţei sale teritoriale şi a declinat competenţa de soluţionare a acţiunii în favoarea Tribunalului Hunedoara.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Hunedoara, secţia I civilă la 11 februarie 2021, sub acelaşi număr de dosar.

Prin sentinţa civilă nr. 470/2021 din 30 martie 2021, instanţa a admis excepţia necompetenţei teritoriale a Tribunalului Hunedoara, secţia I civilă, invocată din oficiu şi a declinat competenţa de soluţionare a acţiunii formulate de reclamanţii A., B., C. şi D., în favoarea Tribunalului Cluj, secţia mixtă de contencios administrativ şi fiscal, conflicte de muncă şi asigurări sociale. Totodată, constatând existenţa unui conflict negativ de competenţă, a dispus trimiterea dosarului la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, pentru soluţionarea conflictului de competenţă şi a suspendat judecata cauzei până la pronunţarea soluţiei asupra conflictului de competenţă.

Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa a constatat că, în speţă, cererea introductivă de instanţă este formulată de un număr de 153 de reclamanţi, toţi în calitate de angajaţi/foşti angajaţi în cadrul celor trei pârâte, aceştia formulând pretenţii identice în contradictoriu cu angajatorul. Cum parte dintre reclamanţi au domiciliul în judeţul Cluj, această acţiune a fost adresată Tribunalului Cluj.

Totodată, evocând dispoziţiile art. 269 alin. (2) Codul muncii:

"Cererile referitoare la cauzele prevăzute la alin. (1) se adresează instanţei competente în a cărei circumscripţie reclamantul îşi are domiciliul sau reşedinţa ori, după caz, sediul", alin. (3) al aceluiaşi articol:

"Dacă sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de C. proc. civ. pentru coparticiparea procesuală activă, cererea poate fi formulată la instanţa competentă pentru oricare dintre reclamanţi", precum şi dispoziţiile art. 59 C. proc. civ., potrivit cărora:

"Mai multe persoane pot fi împreună reclamante sau pârâte dacă obiectul procesului este un drept ori o obligaţie comună, dacă drepturile sau obligaţiile lor au aceeaşi cauză ori dacă între ele există o strânsă legătură", instanţa de conflict a reţinut că drepturile băneşti pretinse angajatorilor de către reclamanţi, în calitate de salariaţi/foşti salariaţi, se întemeiază pe aceeaşi cauză juridică, raporturile juridice deduse judecăţii fiind similare.

Prin urmare, a apreciat că, în cauză, devin incidente dispoziţiile art. 269 alin. (3) din Codul muncii, astfel încât a admis excepţia necompetenţei materiale a Tribunalului Hunedoara, secţia I civilă, invocată de instanţă din oficiu, şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea primei instanţe învestite. Totodată, în vederea soluţionării conflictului de competenţă, a dispus trimiterea dosarului la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă la 26 mai 2021, sub nr. x/2021/a1.

Analizând actele şi lucrările dosarului în vederea emiterii regulatorului de competenţă, Înalta Curte reţine următoarele:

Potrivit art. 133 pct. 2 teza I C. proc. civ., există conflict negativ de competenţă când două sau mai multe instanţe şi-au declinat reciproc competenţa de a judeca acelaşi proces.

Verificând dacă sunt întrunite cerinţele acestui text de lege în vederea emiterii regulatorului de competenţă, Înalta Curte constată că cele două instanţe - Tribunalul Cluj şi Tribunalul Hunedoara - s-au declarat deopotrivă necompetente să judece aceeaşi cauză, declinările de competenţă între instanţele sesizate sunt reciproce şi cel puţin una dintre cele două instanţe este competentă să soluţioneze cauza.

Fiind îndeplinite condiţiile anterior evocate, Înalta Curte, în calitate de instanţă imediat superioară şi comună instanţelor aflate în conflict, va proceda la soluţionarea prezentului conflict negativ de competenţă prin emiterea regulatorului de competenţă.

Cu titlu prealabil, instanţa supremă reţine că delimitarea atribuţiilor instanţelor se realizează în cadrul celor două forme ale competenţei, materială şi teritorială.

În ceea ce priveşte competenţa teritorială, respectiv delimitarea competenţei între instanţe de acelaşi grad, C. proc. civ. cuprinde norme cu caracter dispozitiv şi norme cu caracter imperativ.

În principiu, normele de competenţă teritorială sunt norme juridice de ordine privată, cu excepţia situaţiilor în care au fost instituite norme de competenţă teritorială exclusivă, de ordine publică.

În cauză, obiectul dosarului are caracterul unui conflict individual de muncă, astfel cum este definit de dispoziţiile art. 1 lit. n) şi p) din Legea nr. 62/2011 privind dialogul social, prin care mai mulţi reclamanţi, între care şi reclamanţii A., B., C. şi D. au solicitat, în esenţă, acordarea unor drepturi băneşti având ca temei H.G. nr. 1461/2003 privind unele măsuri de reglementare a facilităţilor acordate pensionarilor din sectorul energiei electrice.

Se observă că Tribunalul Cluj a dispus disjungerea cererii de chemare în judecată înregistrate sub nr. x/2020, formând alte trei dosare noi cu privire la reclamanţii care au domiciliul în raza Tribunalelor Bistriţa-Năsăud, Maramureş şi Hunedoara.

Cu privire la reclamanţii A., B., C. şi D., instanţa a format dosarul înregistrat sub nr. x/2021.

În acest dosar, cu nr. x/2021, în legătură cu care s-a ivit conflictul negativ de competenţă supus analizei, Tribunalul Cluj a admis excepţia necompetenţei sale teritoriale de soluţionare a cauzei reţinând că, din cererea formulată, reiese faptul că reclamanţii mai sus arătaţi sunt în prezent pensionari. Cum aceştia nu mai au calitatea de angajaţi ai pârâtelor, Tribunalul Cluj a apreciat că, în cazul acestor reclamanţi, nu sunt incidente dispoziţiile art. 210 din Legea nr. 62/2011 cu privire la competenţa tribunalului în a cărui circumscripţie se află locul de muncă, astfel încât reclamanţii trebuie să se adreseze instanţei competente material de la locul unde aceştia îşi au domiciliul.

Cum domiciliul acestora se află pe raza teritorială a Tribunalului Hunedoara, instanţa a stabilit competenţa soluţionării cauzei privind reclamanţii A., B., C. şi D. în favoarea Tribunalului Hunedoara.

Înalta Curte reţine că cererea din cauza principală a fost formulată în nume propriu de mai multe persoane fizice care pretind drepturi individuale similare de la unităţile-pârâte, în calitate de angajator/fost angajator al acestora, drepturi derivate din raporturi de muncă individuale diferite.

Conform art. 59 din C. proc. civ., prin care se defineşte coparticiparea procesuală, " Mai multe persoane pot fi împreună reclamante sau pârâte dacă obiectul procesului este un drept ori o obligaţie comună, dacă drepturile sau obligaţiile lor au aceeaşi cauză ori dacă între ele există o strânsă legătură."

Prin urmare, prorogarea de competenţă teritorială intervine doar în situaţia în care între pretenţiile individuale identice derivate din raporturi juridice diferite, cum este cazul în speţă, cuprinse formal într-o singură cerere de chemare în judecată există o strânsă legătură.

Aşadar, Înalta Curte reţine că legătura dintre raporturile juridice deduse judecăţii trebuie să aibă un caracter particular pentru a justifica judecarea împreună, rezultând din modul în care hotărârea asupra unei cereri influenţează sau poate să influenţeze hotărârea asupra celeilalte, iar interesele părţilor se găsesc astfel legate între ele, încât, statuând asupra unora, s-ar putea statua pe cale de consecinţă şi asupra celorlalte.

Prin urmare, trebuie să existe o interdependenţă între cereri, care, în cauza de faţă, nu există.

Dacă s-ar interpreta altfel, s-ar ajunge în situaţia în care aspectele derivate din aplicarea unei legi să fie deduse judecăţii, printr-un proces colectiv, unei singure instanţe, eludându-se normele de organizare a sistemului judiciar, inclusiv, pe principiul competenţei de jurisdicţie teritorială.

Or, a considera că, în privinţa cererii formulate de reclamanţii mai sus arătaţi, a operat prorogarea legală de competenţă în favoarea Tribunalului Cluj, ca efect al formulării acţiunii introductive împreună cu ceilalţi reclamanţi, al căror domiciliu sau loc de muncă se află în circumscripţia acestei instanţe, ar însemna să se exercite un control judiciar asupra măsurii disjungerii înseşi, măsură asupra căreia nu se poate reveni într-un regulator de competenţă.

În concluzie, Înalta Curte reţine că, în cauză, nu erau îndeplinite condiţiile prevăzute de dispoziţiile art. 59 din C. proc. civ. privind coparticiparea procesuală activă, în realitate, fiind incidente prevederile art. 100 din acelaşi Cod, potrivit căruia, "dacă mai mulţi reclamanţi, prin aceeaşi cerere de chemare în judecată, formulează pretenţii proprii împotriva aceluiaşi pârât, invocând raporturi juridice distincte şi neaflate într-o legătură care să facă necesară judecarea lor împreună, determinarea instanţei competente se face cu observarea valorii sau, după caz, a naturii ori obiectului fiecărei pretenţii în parte".

Prin urmare, din interpretarea sistematică a dispoziţiilor legale susmenţionate, rezultă că, în situaţia în care mai mulţi reclamanţi, foşti/actuali angajaţi, formulează o singură cerere de chemare în judecată împotriva aceluiaşi pârât, în baza unor raporturi juridice distincte, neaflate într-o legătură care să facă necesară judecarea lor împreună, stabilirea instanţei competente nu se face potrivit art. 269 alin. (3) din Codul Muncii.

Împrejurarea că reclamanţii au ales să formuleze împreună cererea de chemare în judecată, în cadrul căreia fiecare a solicitat pretenţii proprii faţă de pârâtă, nu poate justifica, în mod legal, prorogarea de competenţă.

În ce priveşte competenţa de soluţionare a cauzei, Înalta Curte reţine că potrivit dispoziţiilor art. 269 alin. (2) Codul muncii, care este dreptul comun în materie, cererile având ca obiect conflicte de muncă se adresează instanţei competente în a cărei circumscripţie reclamantul îşi are domiciliul sau reşedinţa ori, după caz, sediul.

Totodată, se constată că, prin art. 210 din Legea nr. 62/2011, normă specială intrată în vigoare ulterior Codului muncii, s-a realizat o derogare de la prevederile art. 269 alin. (2) din cod, în legătură cu competenţa de soluţionare a conflictelor individuale de muncă în care reclamant este angajatul, fiind reglementată o competenţă alternativă în favoarea instanţei de la locul de muncă sau a instanţei de la domiciliul reclamantului.

Cum, în speţă, reclamanţii nu mai au calitatea de angajaţi ai pârâtelor, în lumina dispoziţiilor art. 208 şi art. 210 din Legea nr. 62/2011, competenţa teritorială de soluţionare a cauzei aparţine tribunalului de la domiciliul reclamanţilor.

Aşa fiind, faţă de dispoziţiile legale mai sus arătate şi în raport de obiectul cauzei - conflict individual de muncă-, având în vedere faptul că instanţa de la domiciliul reclamanţilor este Tribunalul Hunedoara, Înalta Curte constată că, în speţă, competenţa de soluţionare a cauzei revine acestui tribunal.

Pentru aceste considerente, în aplicarea prevederilor art. 210 din Legea nr. 62/2011, prin raportare la cele ale art. 135 alin. (4) C. proc. civ., Înalta Curte urmează a stabili competenţa teritorială de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Hunedoara.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­Stabileşte competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Hunedoara.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 22 iunie 2021.