Territorial jurisdiction for employer-initiated labor claims: scope of “seat” under Labor Code Art. 269(2) to include branch locations

Şedinţa publică din data de 22 iunie 2021

Asupra conflictului negativ de competenţă de faţă, din examinarea actelor şi lucrărilor din dosar constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Timiş la data de 4 martie 2020, sub nr. x/2020, reclamanta C.N.C.F. "C.F.R." S.A. Bucureşti - Sucursala Regională de Căi Ferate Timişoara a chemat în judecată pe pârâtul A., solicitând instanţei ca, prin hotărârea ce o va pronunţa, să dispună obligarea pârâtului la plata sumei de 1.648,84 RON, cu titlu de daune, reprezentând contravaloarea concediului de odihnă, a tichetelor de masă şi a echipamentelor de protecţie.

În drept, cererea a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 266 şi următoarele din Codul Muncii.

Pârâtul nu a formulat întâmpinare.

La termenul din 28 ianuarie 2021, instanţa a invocat, din oficiu, excepţia necompetenţei teritoriale a Tribunalului Timiş.

Prin sentinţa civilă nr. 107 din 28 ianuarie 2021, Tribunalul Timiş, secţia I civilă a admis excepţia necompetenţei sale teritoriale şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti.

Pentru a hotărî astfel, instanţa a reţinut că cererea se încadrează în materia conflictelor de muncă, iar competenţa teritorială privind soluţionarea unor astfel de cereri este exclusivă, revenind instanţei competente în a cărei circumscripţie reclamanta îşi are domiciliul sau reşedinţa ori, după caz, sediul, precum şi locul de muncă, conform dispoziţiilor art. 269 alin. (2) Codul Muncii coroborate cu cele prevăzute de art. 210 din Legea nr. 62/2011.

Instanţa a mai reţinut că C.N.C.F. "C.F.R." S.A. BUCUREŞTI, care este angajatorul pârâtului, conform art. 20 alin. (1) lit. b) din Statutul anexă la Hotărârea nr. 581/1998 privind înfiinţarea Companiei Naţionale de Căi Ferate "C.F.R." S.A., are sediul în raza de competenţă a Tribunalului Bucureşti, iar sucursala Timişoara care a formulat acţiunea are doar drept de reprezentare conform art. 20 alin. (2) din Statutul anexă la Hotărârea nr. 581/1998 privind înfiinţarea Companiei Naţionale de Căi Ferate "C.F.R." S.A.

Apreciind că, în cauză, este vorba de o competenţă absolută, astfel cum reiese din dispoziţiile art. 129 alin. (2) pct. 3 C. proc. civ., în temeiul art. 132 alin. (1) C. proc. civ., a admis excepţia de necompetenţă teritorială a Tribunalului Timiş şi a declinat competenţa de soluţionare a cererii în favoarea Tribunalului Bucureşti.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VIII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale la 26 februarie 2021, sub acelaşi număr de dosar.

Prin sentinţa civilă nr. 2649 din 13 aprilie 2021, Tribunalul Bucureşti, secţia a VIII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale a admis excepţia necompetenţei sale teritoriale, invocată din oficiu şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Timiş. Totodată, constatând ivit conflictul negativ de competenţă, a înaintat dosarul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea soluţionării conflictului de competenţă.

Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa a reţinut că, potrivit art. 269 alin. (2) din Codul Muncii, cererile referitoare la conflictele de muncă se adresează instanţei competente în a cărei circumscripţie reclamantul îşi are domiciliul sau reşedinţa, iar, potrivit art. 210 din Legea nr. 62/2011, cererile referitoare la soluţionarea conflictelor individuale de muncă se adresează instanţei competente în a cărei circumscripţie îşi are domiciliul sau locul de muncă reclamantul.

În vederea determinării competenţei teritoriale, arată că legiuitorul a prevăzut două criterii alternative de stabilire a competenţei, în sensul că reclamantul are alegerea de competenţă între instanţa de la domiciliul sau de la locul de muncă.

Totodată, în raport de dispoziţiile art. 56 alin. (2) C. proc. civ., potrivit cu care pot sta în judecată asociaţiile, societăţile sau alte entităţi fără personalitate juridică, dacă sunt constituite potrivit legii, instanţa de conflict a apreciat că nu prezintă relevanţă faptul că reclamanta S.N.T.F.C.C.F.R. CĂLĂTORI S.A. - SUCURSALA REGIONALĂ C.F. TIMIŞOARA este o sucursală, adică un dezmembrământ lipsit de personalitate juridică, mai mult, raporturile juridice de muncă ce atrag competenţa exclusivă fiind încheiate şi derulate cu C.N.C.F. C.F.R. S.A. - SUCURSALA REGIONALĂ DE CĂI FERATE TIMIŞOARA, care are sediul în municipiul Timişoara.

În susţinerea hotărârii, instanţa de conflict a mai arătat că, în acest sens, este şi Decizia nr. 778/04.04.2019 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a Civilă în soluţionarea unui conflict negativ de competenţă într-un dosar similar.

Prin urmare, pentru considerentele arătate, instanţa a admis excepţia necompetenţei teritoriale a Tribunalului Bucureşti, secţia a VIII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale şi a declinat cauza spre competentă soluţionare Tribunalului Timiş. Totodată, a constată ivit conflictul negativ de competenţă şi, în baza art. 133 coroborat cu art. 135 C. proc. civ., a înaintat cauza Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în vederea soluţionării conflictului negativ de competenţă.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă la 21 mai 2021, sub acelaşi număr de dosar.

Analizând actele şi lucrările dosarului în vederea emiterii regulatorului de competenţă, Înalta Curte reţine următoarele:

Potrivit art. 133 pct. 2 teza I C. proc. civ., există conflict negativ de competenţă când două sau mai multe instanţe şi-au declinat reciproc competenţa de a judeca acelaşi proces.

Verificând dacă sunt întrunite cerinţele acestui text de lege în vederea emiterii regulatorului de competenţă, Înalta Curte constată că cele două instanţe - Tribunalul Timiş şi Tribunalul Bucureşti - s-au declarat deopotrivă necompetente să judece aceeaşi cauză, declinările de competenţă între instanţele sesizate sunt reciproce şi cel puţin una dintre cele două instanţe este competentă să soluţioneze cauza.

Fiind îndeplinite condiţiile anterior evocate, Înalta Curte, în calitate de instanţă imediat superioară şi comună instanţelor aflate în conflict, va proceda la soluţionarea prezentului conflict negativ de competenţă prin emiterea regulatorului de competenţă.

Cu privire la conflictul negativ de competenţă, cu a cărui judecată a fost legal sesizată în baza art. 135 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte reţine că litigiul de faţă, având ca obiect cererea formulată de reclamanta C.N.C.F. "C.F.R." S.A. - Sucursala Regională de Căi Ferate Timişoara, în calitate de angajator, în contradictoriu cu persoana fizică pârâtă, are caracterul unui conflict individual de muncă, astfel cum prevăd dispoziţiile art. 1 lit. n) şi p) din Legea dialogului social nr. 62/2011.

Pentru stabilirea competenţei în cauza de faţă, sunt relevante dispoziţiile art. 269 Codul Muncii, respectiv cele ale art. 210 din Legea dialogului social nr. 62/2011.

Potrivit dispoziţiilor art. 269 alin. (2) Codul Muncii, "cererile referitoare la cauzele prevăzute la alin. (1) se adresează instanţei competente în a cărei circumscripţie reclamantul îşi are domiciliul sau reşedinţa ori, după caz, sediul".

De asemenea, potrivit art. 210 din Legea dialogului social nr. 62/2011, act normativ cu caracter special faţă de Codul Muncii, "cererile referitoare la soluţionarea conflictelor individuale de muncă se adresează tribunalului în a cărui circumscripţie îşi are domiciliul sau locul de muncă reclamantul."

Din interpretarea celor două texte de lege, rezultă faptul că norma cuprinsă în art. 269 Codul Muncii are în vedere atât situaţia în care reclamant este persoana fizică angajată, cât şi cea în care reclamant este persoana juridică angajatoare.

În schimb, norma cuprinsă în prevederile art. 210 din Legea dialogului social nr. 62/2011, astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 2/2013, reglementează competenţa teritorială de soluţionare a conflictelor individuale de muncă în care reclamant este angajatul, caz în care acţiunea poate fi promovată fie la instanţa de domiciliu, fie la cea de la locul de muncă, cu precizarea că textul art. 210 din Legea dialogului social nr. 62/2011 nu reglementează competenţa teritorială de soluţionare în cazul conflictelor individuale de muncă în care reclamant este angajatorul.

În speţă, însă, trebuie determinată norma de competenţă teritorială în cazul conflictelor individuale de muncă în care reclamant este angajatorul, caz în care se aplică norma cu caracter general în materia conflictelor de muncă, în vigoare, respectiv, dispoziţiile art. 269 alin. (2) din Codul Muncii.

Cu toate acestea, în ceea ce priveşte conflictul de competenţă ivit între Tribunalul Timiş şi Tribunalul Bucureşti, Înalta Curte reţine că, potrivit art. 227 alin. (2) din C. civ., "în funcţie de obiectul de activitate, persoana juridică poate avea mai multe sedii cu caracter secundar pentru sucursalele, reprezentanţele sale teritoriale şi punctele de lucru".

În aceste condiţii, din interpretarea coroborată a dispoziţiilor art. 269 alin. (2) Codul Muncii cu cele ale art. 227 alin. (2) C. civ., rezultă că noţiunea de "sediu" utilizată în cuprinsul art. 269 alin. (2) Codul muncii nu se referă numai la sediul principal al persoanei juridice, ci şi la sediul secundar, cum este cel al unei sucursale, textul legal neputând fi interpretat restrictiv, în lipsa unei menţiuni exprese referitoare la sediul principal al reclamantului.

Mai mult, cererea de chemare în judecată a fost formulată de C.N.C.F. "C.F.R." S.A. prin Sucursala Regională de Căi Ferate Timişoara, în contradictoriu cu pârâtul A., fost angajat al C.N.C.F. "C.F.R." S.A., Sucursala Regională de Căi Ferate Timişoara, care, aşa cum rezultă din înscrisurile aflate la dosarul Tribunalului Timiş, şi-a exercitat atribuţiile aferente contractului de muncă în cadrul Sucursalei Regionale de Căi Ferate Timişoara, Divizia Linii, secţia L2 Lugoj.

Cu toate că, în susţinerea deciziei de declinare a cauzei în favoarea Tribunalului Timiş, instanţa de conflict a invocat dispoziţiile art. 56 alin. (2) din C. proc. civ., Înalta Curte reţine că, fiind în situaţia unei persoane juridice de drept privat, care are dezmembrăminte fără personalitate juridică, sunt aplicabile, prin analogie, dispoziţiile art. 109 C. proc. civ.

Aşadar, existând un raport de muncă derulat pe raza sediului respectivului dezmembrământ, în considerarea ipotezelor prevăzute de dispoziţiile art. 109 C. proc. civ., respectiv, "pentru obligaţiile ce urmează a fi executate în acel loc sau care izvorăsc din acte încheiate prin reprezentantul dezmembrământului ori din fapte săvârşite de acesta", Înalta Curte urmează a stabili competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea instanţei în circumscripţia căreia îşi are sediul sucursala reclamantă la care a fost angajat pârâtul.

Stabilirea acestei competenţe răspunde în egală măsură atât dezideratului unei bune administrări a justiţiei, cât şi interesului pârâtului, care, prin eliminarea impedimentului distanţei geografice, îşi poate susţine apărarea la o instanţă cât mai apropiată de domiciliul său, fiind, astfel, create şi premisele unui proces echitabil, în care dreptul la apărare să fie unul efectiv pentru ambele părţi.

Pentru aceste considerente, în temeiul art. 133 pct. 2, art. 135 alin. (1) şi alin. (4) din C. proc. civ., Înalta Curte va stabili competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Timiş.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­Stabileşte competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Timiş.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 22 iunie 2021.