Consumer credit appeal annulled for lack of power of attorney, upholding partial ruling on abusive interest clause.

Şedinţa publică din data de 16 iunie 2021

Asupra recursului de faţă, din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti la 27 decembrie 2017, sub nr. x/2017, reclamanţii A. şi B., au chemat în judecată pe pârâta C. S.A., solicitând instanţei să constate caracterul abuziv al clauzei de la art. 3.5 din contractul de credit nr. x din 12 noiembrie 2007, cu privire la comisionul de procesare (acordare) şi să dispună eliminarea acestei clauze abuzive din contract şi restituirea sumei de 2.829,13 CHF, achitata cu acest titlu; să constate caracterul abuziv al clauzei de la art. 3.7 din contractul de credit, cu privire la perceperea comisionului de administrare, să dispună eliminarea acestei clauze abuzive din contract şi restituirea sumei achitate cu acest titlu; să constate caracterul abuziv al clauzei de la art. 3.3 din contractul de credit, cu privire la revizuirea ratei dobânzii şi să dispună eliminarea acestei clauze din contract; să constate caracterul abuziv al clauzei de la art. 3.4 din contractul de credit cu privire la rata dobânzii majorată; să constate caracterul abuziv al clauzei de risc valutar, prevăzuta la art. 4.1. din contractul de credit şi să dispună eliminarea acesteia; să dispună obligarea pârâtei la stabilizarea (îngheţarea) cursului de schimb CHF/RON la momentul semnării, curs care să fie valabil pe toată perioada derulării contractului de credit; să oblige pârâta la restituirea diferenţelor încasate peste cursul valutar de la momentul semnării contractului, ca efect al constatării nulităţii absolute a clauzei de risc valutar; să oblige pârâta la plata dobânzii legale, calculată pentru sumele ce urmează a fi restituite de la data plăţii lor şi până la data achitării efective a debitului; cu cheltuieli de judecată.

Prin sentinţa civilă nr. 3174 din 23 mai 2018, Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti a admis excepţia necompetenţei materiale şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă sub nr. x/2018.

Prin sentinţa civilă nr. 3080 din 16 octombrie 2018, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a respins cererea formulată de reclamanţii A. şi B..

Împotriva acestei sentinţe au declarat apel reclamanţii A. şi B..

Prin decizia civilă nr. 1092 din 19 iunie 2019, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă a admis apelul declarat de reclamanţii A. şi B., a schimbat în parte sentinţa apelată, în sensul că a admis în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamanţi, a constatat caracterul abuziv al clauzei contractuale cuprinse în art. 3.3 teza a II-a ("…Banca putând modifica valoarea acesteia în funcţie de evoluţia pieţei financiare sau de politica de credite a băncii…") din contractul de credit nr. x din 12 decembrie 2007, a menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei apelate şi a respins cererea reclamanţilor de obligare a pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanţii A. şi B., prin avocat, solicitând admiterea căii de atac formulate şi casarea în parte a hotărârii atacate.

Motivele de recurs invocate sunt, în esenţă, următoarele:

Recurenţii arată că instanţa de apel a pronunţat hotărârea atacată cu încălcarea normelor de drept material aplicabil în materia protecţiei consumatorilor, respectiv Legea nr. 193/2000 şi Directiva nr. 93/13.

În ceea ce priveşte comisionul de procesare şi comisionul de administrare, recurenţii arată că cele două comisioane nu sunt definite în contract, că au fost puşi într-o poziţie de inferioritate faţă de bancă, plătind sume importante, fără să cunoască pentru ce servicii achită aceste sume, creându-se astfel un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, respectivele comisioane nu au fost supuse negocierii şi că banca nu a dovedit faptul că a furnizat informaţii corecte şi complete, cu privire la conţinutul clauzelor şi la obligaţiile asumate.

Totodată, potrivit recurenţilor, nu se pot reţine nici argumentele legate de buna-credinţă a băncii, în condiţiile în care aceasta a înţeles să perceapă sume importante, fără să explice pentru care activităţi percepe aceste sume.

De asemenea, nu se poate reţine nici că respectivele clauze sunt exprimate în termeni clari şi inteligibili, având în vedere că acestea nu identifică serviciile pe care le prestează banca pentru comisioanele încasate, ceea ce echivalează cu o lipsă de informare a consumatorilor.

Se arată că aceste comisioane nu fac parte din obiectul principal al contractului, sunt accesorii obiectului principal şi reprezintă costuri adiacente, suplimentare prestaţiei esenţiale. Nu în ultimul rând, solicită instanţei să constate că atât comisionul de acordare, cât şi comisionul de administrare sunt percepute în mod procentual, iar nu într-o sumă fixă aspect ce creează un dezechilibru între drepturile şi obligaţiile părţilor.

Cu privire la clauza de risc valutar, precizează că banca nu a respectat obligaţia de informare a clientului, obligaţia de informare fiind în acord cu dispoziţiile art. 6 din Legea nr. 289/2004 şi Regulamentul BNR nr. 3/2007 privind limitarea riscului de credit la creditele destinate persoanelor fizice. Solicită recurenţii ca instanţa de recurs să reţină că între drepturile şi obligaţiile părţilor contractante există un dezechilibru semnificativ în defavoarea lor, fiind singurii obligaţi să suporte riscul valutar.

Recurenţii fac ample expuneri cu privire la studiile Băncii Naţionale a Elveţiei şi Băncii Naţionale a României, cu privire la riscurile acordării împrumuturilor în valute exotice, la aplicabilitatea în speţă a cauzei C-186/16, C-484/08, C-241/98, C-26/13, precum şi la Decizia nr. 623/2016 a Curţii Constituţionale. Fac, de asemenea, trimitere la art. 18 din O.U.G. nr. 21/1992, Codul consumului şi la art. 970 C. civ.

Recurenţii-reclamanţi şi-au întemeiat cererea de recurs pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Intimata-pârâtă a depus întâmpinare prin care a invocat excepţia lipsei dovezii calităţii de reprezentant şi a solicitat anularea cererii de recurs, iar în subsidiar a solicitat respingerea recursului.

Pe baza cererii de recurs şi a întâmpinării depuse, în temeiul art. 493 C. proc. civ., s-a dispus întocmirea raportului de către magistratul-asistent desemnat prin care s-a reţinut că soluţia preconizată este aceea de anulare a recursului în temeiul art. 489 alin. (2) C. proc. civ. şi s-a mai reţinut că cererea de recurs a fost formulată prin apărător, în lipsa unui mandat în acest sens, iar recurenţii nu s-au conformat obligaţiei de a depune un înscris din care să rezulte că îşi însuşesc calea de atac.

Prin încheierea din 16 decembrie 2020, termenul stabilit la 13 ianuarie 2021 a fost preschimbat la 24 februarie 2021, în contextul adoptării unor măsuri de protecţie în scopul prevenirii unor eventuale situaţii generate de pandemia de COVID-19.

Prin încheierea din 24 februarie 2021 s-a dispus comunicarea către părţi a raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului declarat, în temeiul dispoziţiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ.. Părţile nu au depus puncte de vedere cu privire la raport.

Analizând cu prioritate, în temeiul art. 248 alin. (1) C. proc. civ., aspectele legate de calitatea de reprezentant a semnatarului cererii de recurs, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, constituită în complet de filtru, reţine următoarele:

Potrivit dispoziţiilor art. 486 alin. (2) C. proc. civ., "La cererea de recurs se vor ataşa dovada achitării taxei de timbru, conform legii, şi împuternicirea avocaţială (…)". Alin. 3 al aceluiaşi text de lege dispune că cerinţele menţionate la alin. (2) sunt prevăzute sub sancţiunea nulităţii.

Înalta Curte constată că cererea de recurs a fost formulată şi semnată de avocatul care i-a reprezentat pe autorii căii de atac în ciclurile procesuale anterioare, fără a avea ataşată împuternicirea avocaţială. De altfel, avocatul respectiv a indicat în preambulul memoriului de recurs că formulează calea de atac pentru a îşi îndeplini obligaţiile impuse de Legea nr. 51/1995 pentru organizarea şi exercitarea profesiei de avocat, dar că nu are confirmarea recurenţilor cu privire la promovarea acesteia.

Prin adresele de la dosar, instanţa supremă a pus în vedere recurenţilor-reclamanţi să indice numele, prenumele şi calitatea celui care îi reprezintă în proces, iar în cazul reprezentării prin avocat, numele, prenumele acestuia şi sediul profesional şi le-a adus la cunoştinţă că au obligaţia de a preciza dacă îşi însuşesc recursul declarat de avocat, prin declaraţie scrisă în acest sens. Autorii căii de atac au primit aceste comunicări conform dovezilor aflate la dosar. Acelaşi aspect a fost evidenţiat şi în raportul asupra admisibilităţii în principiu a recursului, raport care a fost comunicat recurenţilor conform dovezilor aflate la dosar.

Pentru aceste considerente, faţă de lipsa de la dosarul cauzei a împuternicirii avocaţiale sau a unui înscris din partea recurenţilor referitor la însuşirea căii de atac promovate, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie va da eficienţă prevederilor art. 486 alin. (2) şi (3) C. proc. civ., şi, în temeiul art. 493 alin. (5) din acelaşi cod, va anula recursul declarat de recurenţii-reclamanţi A. şi B. împotriva deciziei civile nr. 1092 din 19 iunie 2019, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Anulează recursul declarat de recurenţii-reclamanţi A. şi B. împotriva deciziei civile nr. 1092 din 19 iunie 2019, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

Fără nicio cale de atac.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 16 iunie 2021.