Insurer's appeal annulled; guarantee payout and interest to beneficiary upheld

Şedinţa publică din data de 16 iunie 2021

Asupra recursului de faţă, din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti la 9 decembrie 2016, sub nr. x/2016, reclamanta S.C. A. S.A. a chemat în judecată pârâta B. S.A. şi, în contradictoriu cu S.C. C. S.R.L., a solicitat obligarea la plata de despăgubiri a pârâtei B. S.A., în calitate de asigurator (garant) în favoarea reclamantei, în calitate de beneficiar, în valoare totală de 393.070 euro (în echivalent RON la data efectuării plăţii), sumă reprezentând diferenţa avans nerestituit de către asiguratul (aarantat), S.C. C. S.R.L., în temeiul contractului de vânzare-cumpărare nr. x din 11 martie 2013, sumă a cărei restituire a fost asigurată (garantată) prin încheierea Poliţei de garantare a avansului seria x nr. x din 11 martie 2013, modificată prin Suplimentul de asigurare nr. 1 din 31 octombrie 2013, precum şi obligarea pârâtei la plata dobânzii penalizatoare prevăzute de art. 1 din O.G. nr. 13/2011, calculată de la data scadenţei obligaţiei de despăgubire prevăzută în Poliţa de garantare a avansului descrisă mai sus şi până la plata integrală a debitului datorat (modul de calcul al dobânzilor penalizatoare fiind calculate în anexa nr. 1 la cererea de chemare în judecată).

Prin sentinţa civilă nr. 2637 din 26 iunie 2017, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a admis cererea, a obligat pârâta S.C. B. S.A. la plata către reclamantă a sumei de 393.070 euro (în RON la cursul BNR din ziua plăţii), cu titlu de diferenţă avans nerestituit, precum şi la plata dobânzii penalizatoare calculată de la 5 mai 2014, până la achitarea integrală şi a obligat pârâta B. S.A. la plata sumei de 22.654,32 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei sentinţe a declarat apel pârâta S.C. B. S.A.

Prin decizia civilă nr. 544 din 9 martie 2018, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă a admis apelul pârâtei B. S.A., a schimbat în parte sentinţa, în sensul că a obligat pârâta la plata dobânzii penalizatoare (legale) de la 21 iunie 2016 şi până la plata debitului. Au fost menţinute în rest dispoziţiile sentinţei apelate. A obligat reclamanta la plata către pârâtă a sumei de 1.322,11 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată în apel.

Împotriva acestei decizii au formulat recurs reclamanta A. S.A. şi pârâtă B. S.A., iar prin decizia civilă nr. 896 din 18 aprilie 2019, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă a admis recursul reclamantei, a respins ca nefondat recursul pârâtei, a casat decizia recurată şi a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă sub nr. x/2016*.

Prin decizia civilă nr. 2015 din 27 noiembrie 2019, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă a respins apelul declarat de pârâta B. S.A. împotriva sentinţei civile nr. 2637 din 26 iunie 2017, pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă în dosarul nr. x/2016, apel după casare, ca nefondat. A obligat pârâta la plata către reclamantă a sumei de 18.115 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei decizii, pârâta B. S.A. a declarat recurs, solicitând admiterea căii de atac formulate şi casarea deciziei.

Motivele de recurs invocate sunt, în esenţă, următoarele:

Recurenta arată că intimata-reclamantă a acceptat preluarea de datorie ce a rezultat ca urmare a contractului de preluare a datoriei nr. 572 din 21 octombrie 2015 şi că, prin acest contract asiguratul său, S.C. C. S.R.L., a fost liberat de obligaţiile asumate faţă de creditoarea A. S.A. până la concurenţa sumei de 647.395,07 euro, făcând trimitere la dispoziţiile art. 2 şi la art. 5 din contract. A arătat, totodată că, în conformitate cu tranzacţia tripartită, încheiată la 30 septembrie 2015, S.C. C. S.R.L. s-a obligat să garanteze plata sumei datorate către A. S.A. prin înmânarea a 19 bilete la ordin, emise de D. S.R.L. În paralel, s-a încheiat contractul de preluare a datoriei nr. 572 din 21 octombrie 2015, prin care D. S.R.L. a preluat datoria S.C. C. S.R.L. faţă de A. S.A., liberând de datorie pe aceasta din urmă.

Recurenta-pârâtă susţine că actul de preluare a datoriei nr. 572 din 21 octombrie 2015 întruneşte condiţiile prevăzute de art. 1600 şi art. 1601 C. civ., pentru liberarea asiguratului S.C. C. S.R.L., respectiv D. S.R.L. era solvabilă la momentul încheierii acestuia. Potrivit recurentei, contractul este valabil, a fost adus la cunoştinţa creditoarei A. S.A şi acceptat expres de acesta, iar, în situaţia nerespectării lui, intimata-reclamantă trebuie sa se îndrepte împotriva noului debitor D. S.R.L.

Autoarea căii de atac solicită instanţei să constate faptul că este vorba despre două operaţiuni distincte, singura cunoscută de aceasta fiind cea de garantare de către D. S.R.L. a plăţii sumelor aferente avansului achitat de A. S.A., situaţie în care obligaţia recurentei de plată a despăgubirilor conform poliţei nr. x rămâne valabilă.

Aceeaşi parte arată că instanţa a pronunţat decizia recurată cu aplicarea greşită a normelor de drept material, respectiv a art. 1599, art. 1600, art. 1602 şi art. 1605 C. civ., întrucât A. S.A. a acceptat preluarea de datorie ce a rezultat ca urmare a contractului nr. x din 21 octombrie 2015.

Se mai susţine că instanţa de apel nu a avut în vedere că intimata C. S.R.L. şi-a manifestat intenţia de a achita debitele, fapt dovedit prin adresa din 3 februarie 2017, înscris pe care instanţa nu l-a luat în considerare. Autoarea căii de atac apreciază că această omisiune se încadrează în prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Totodată, recurenta-pârâtă face trimitere la art. 1.1 şi la art. 8.3 din Condiţiile generale aferente Poliţei nr. x, susţinând că răspunderea sa este subsidiară răspunderii asigurătorului, urmând să efectueze plata numai în situaţia în care asiguratul nu poate acoperi obligaţiile contractuale, la data solicitării de plată a beneficiarului. De asemenea, raportându-se la dispoziţiile poliţei de asigurare şi la art. 7.2.6 şi 7.2.9 din Condiţiile Generale aferente Poliţei nr. x, recurenta-pârâtă arată că, în condiţiile în care asiguratul S.C. C. S.R.L. nu şi-a îndeplinit obligaţiile contractuale şi nu a plătit sumele solicitate de A. S.A., în calitate de beneficiar, are dreptul să refuze plata despăgubirii.

Potrivit recurentei-pârâte, instanţa de apel a trecut peste înţelegerea părţilor şi a pronunţat o hotărâre cu aplicarea greşită a normelor de drept material conţinute de art. 1.270 C. civ.. Mai susţine că în mod greşit instanţa a constatat că dobânda ar fi datorată începând cu 5 mai 2014 şi până la data achitării integrale.

Recurenta-pârâtă susţine, de asemenea, că din interpretarea art. 6 din tranzacţie, şi în conformitate cu prevederile art. 1418 C. civ., decăderea din termen este strâns legată de rezoluţiunea contractului de tranzacţie,iar aceasta nu poate opera decât din momentul notificării acesteia, respectiv 21 iunie 2016.

O ultimă critică invocată de recurenta-pârâtă vizează faptul că suma de 16.000 RON la plata căreia a fost obligată, cu titlu de cheltuieli de judecată este excesivă, raportat la numărul de termene în care a fost asigurată reprezentarea, la actele de procedură care au fost depuse la dosarul cauzei şi la activitatea depusă de avocat.

Recurenta-pârâtă şi-a întemeiat cererea de recurs pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

Intimatele au depus întâmpinare prin care au solicitat respingerea recursului.

Pe baza cererii de recurs şi a întâmpinării, în temeiul art. 493 C. proc. civ., s-a dispus întocmirea raportului de către magistratul-asistent desemnat prin care s-a reţinut că soluţia preconizată este aceea de anulare a recursului.

Prin încheierea din 16 decembrie 2020, termenul stabilit la 13 ianuarie 2021 a fost preschimbat la 24 februarie 2021, în contextul adoptării unor măsuri de protecţie în scopul prevenirii unor eventuale situaţii generate de pandemia de COVID-19.

Prin încheierea din 24 februarie 2021 s-a dispus comunicarea către părţi a raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului declarat, în temeiul dispoziţiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ.. Intimata-reclamantă a depus punct de vedere cu privire la raport prin care arată că este de acord cu concluziile acestuia.

Analizând recursul, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, constituită în complet de filtru, reţine inexistenţa motivelor de nelegalitate, pentru următoarele argumente:

Conform dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., casarea unei hotărâri se poate cere când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii sau numai motive străine de natura cauzei.

Înalta Curte constată că acest motiv de recurs este invocat pur formal întrucât readucerea în discuţie a situaţiei de fapt prin referirea la înscrisul prin care intimata C. S.R.L. şi-a manifestat intenţia de a achita debitele reprezintă un aspect de netemeinicie care nu poate fi analizat în calea extraordinară de atac a recursului.

Susţinerile recurentei subsumate cazului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. nu constituie critici, în sens propriu, împotriva deciziei recurate, din moment ce nu sunt altceva decât afirmaţiile identice ale aceleiaşi părţi făcute în faţa instanţei de apel, care şi-au primit deja o rezolvare prin hotărârea atacată. Autoarea căii de atac invocă aplicarea greşită a prevederilor art. 1599 - art. 1602 şi art. 1605 C. civ., care se referă la instituţia preluării de datorie şi la condiţiile în care această preluare produce efecte, dar nu arată de ce este greşit raţionamentul curţii de apel. Afirmaţiile prin care recurenta arată că instanţa de apel nu a interpretat corect prevederile contractului nr. x din 21 octombrie 2015 sau ale Poliţei nr. x, precum şi referirile la înscrisurile din dosar nu pot fi examinate de instanţa de recurs deoarece sunt aspecte de netemeinicie, şi nu de nelegalitate.

Critica referitoare la cuantumul cheltuielilor de judecată nu poate face obiectul analizei în recurs deoarece, aşa cum a statuat instanţa supremă prin Decizia nr. 3/2020, pronunţată de Completul competent să judece recursul în interesul legii, "În interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., motivul de recurs prin care se critică modalitatea în care instanţa de fond s-a pronunţat, în raport cu prevederile art. 451 alin. (2) din C. proc. civ., asupra proporţionalităţii cheltuielilor de judecată reprezentând onorariul avocaţilor, solicitate de partea care a câştigat procesul, nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) din C. proc. civ.."

Faţă de cele de mai sus, instanţa supremă reţine că recurenta-pârâtă nu şi-a respectat obligaţia impusă de lege de a încadra criticile invocate în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., în acest caz intervenind sancţiunea nulităţii căii de atac formulate.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie va da eficienţă prevederilor art. 489 alin. (2) C. proc. civ. şi, în temeiul art. 493 alin. (5) din acelaşi cod, va anula recursul declarat de recurenta-pârâtă B. S.A. împotriva deciziei civile nr. 2015 din 27 noiembrie 2019, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Anulează recursul declarat de recurenta-pârâtă B. S.A. împotriva deciziei civile nr. 2015 din 27 noiembrie 2019, pronunţate de Curtea de Apel Bucuerşti, secţia a V-a civilă.

Fără nicio cale de atac.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 16 iunie 2021.