Prescription start point for debt recovery: Court of Accounts report does not interrupt pre-existing limitation period under Decree 167/1958

Şedinţa publică din data de 16 iunie 2021

Asupra recursului de faţă, din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Timiş la 3 noiembrie 2016, sub nr. x/2016, reclamanta S.N. Aeroportul International Timisoara - Traian Vuia S.A. a chemat în judecată pârâtul A., solicitând obligarea pârâtului la plata sumei de 61.693 RON reprezentând prejudiciu cauzat societăţii prin solicitarea achiziţiei şi recepţia echipamentelor şi instalării acestora în mod inutil şi inoportun pentru societate aşa cum însăşi Camera de Conturi a Judeţului Timiş a considerat prin Raportul de control nr. x din 9 august 2012 şi prin Decizia nr. 84 din 4 septembrie 2012; la plata sumei de 12.868,33 RON reprezentând dobânda legală calculată până la 25 septembrie 2015; la plata dobânzii legale calculate de la 25 septembrie 2015 şi până la recuperarea integrală a prejudiciului; cu cheltuieli de judecată.

Pârâtul A. a formulat întâmpinare prin care a invocat excepţia necompetenţei funcţionale a Tribunalului Timiş, secţia I civilă, excepţia lipsei calităţii procesuale active, excepţia lipsei calităţii de reprezentant şi excepţia prescripţiei dreptului la acţiune, iar pe fond a solicitat respingerea cererii de chemare în judecată.

Prin încheierea civilă din 22 martie 2017, Tribunalul Timiş, secţia I civilă a admis excepţia de necompetenţa funcţională invocată de către pârât şi a declinat competenţa de soluţionate a cauzei în favoarea secţiei a II-a din cadrul Tribunalului Timiş.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Tribunalului Timiş, secţia a II-a civilă sub nr. x/2016*.

Prin încheierea nr. 1304 din 18 octombrie 2017, Tribunalul Timiş, secţia a II-a civilă a admis excepţia necompetenţei materiale şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei, în favoarea Judecătoriei Timişoara.

Pe rolul Judecătoriei Timişoara dosarul a fost înregistrat sub nr. x/2016*.

Prin sentinţa civilă nr. 876 din 30 ianuarie 2018, Judecătoria Timişoara a admis excepţia necompetenţei materiale, a declinat competenţa de soluţionare a acţiunii civile formulată de reclamanta S.N. Aeroportul Internaţional Timişoara-Traian Vuia S.A. în favoarea Tribunalului Timiş, a constatat ivit conflictul negativ de competenţă între Judecătoria Timişoara şi Tribunalul Timiş şi a dispus înaintarea dosarul Curţii de Apel Timişoara în vederea soluţionării acestuia.

Pe rolul Curţii de Apel Timişoara, secţia I civilă dosarul a fost înregistrat sub nr. x/2016*.

Prin sentinţa civilă nr. 66 din 16 februarie 2018, Curtea de Apel Timişoara, secţia I civilă a stabilit în favoarea secţiei a II-a Civile a Tribunalului Timiş competenţa de soluţionare a cererii de chemare în judecată.

Pe rolul Tribunalului Timiş, secţia a II-a civilă dosarul a fost înregistrat sub nr. x/2016

Prin sentinţa civilă nr. 1033/PI din 28 noiembrie 2018, Tribunalul Timiş, secţia a II-a civilă a respins excepţiile invocate şi a respins acţiunea formulată de reclamanta S.N. Aeroportul International Timisoara - Traian Vuia S.A., în contradictoriu cu pârâtul A..

Împotriva acestei sentinţe a declarat apel reclamanta S.N. Aeroportul International Timisoara - Traian Vuia S.A., iar pârâtul A. a formulat apel incident în ceea ce priveşte respingerea excepţiei dreptului material la acţiune.

Prin decizia civilă nr. 742/A din 9 octombrie 2019, Curtea de Apel Timişoara, secţia a II-a civilă a respins apelul declarat de reclamanta S.N. Aeroportul International-Traian Vuia S.A. împotriva sentinţei civile nr. 1033 din 28 noiembrie 2018, pronunţată de Tribunalul Timiş, a admis apelul incident declarat de pârâtul A. împotriva aceleiaşi sentinţe, a schimbat în parte sentinţa apelată, în sensul că a admis excepţia prescripţiei extinctive a dreptului material la acţiune, invocată de pârât şi a respins ca prescrisă cererea de chemare în judecată. A menţinut în rest dispoziţiile sentinţei apelate.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta S.N. Aeroportul International-Traian Vuia S.A., solicitând admiterea căii de atac formulate, casarea în parte a hotărârii atacate în ceea ce priveşte soluţionarea excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune şi trimiterea cauzei spre rejudecare Curţii de Apel Timişoara, cu cheltuieli de judecată.

Motivele de recurs invocate sunt, în esenţă, următoarele:

Recurenta-reclamantă arată că prima instanţă a reţinut că dreptul la acţiune a luat naştere la data la care reclamanta a luat cunoştinţă de existenţa pretinsului prejudiciu, respectiv data finalizării controlului Camerei Curţii de Conturi a Judeţului Timiş, Decizia nr. 84/2012 fiind comunicată la 7 septembrie 2012; ca urmare termenul general de prescripţie s-a împlinit la 7 septembrie 2015. Mai arată că a promovat anterior o cerere de chemare în judecată ce a format obiectul dosarului nr. x/2015, cerere respinsă prin sentinţa nr. 58/PI din 19 ianuarie 2016 ca fiind introdusă de o persoană fără capacitate procesuală de folosinţă, sentinţă care a rămas definitivă la 9 iunie 2016. Apreciază că sunt incidente prevederile art. 2539 alin. (2) teza a II-a C. civ., noua cerere fiind introdusă la 3 noiembrie 2016, adică în termenul de 6 luni prevăzut de textul de lege mai-sus menţionat.

Autoarea căii de atac susţine că în mod greşit curtea de apel a reţinut că la data introducerii cererii ce face obiectul prezentului dosar, dreptul la acţiune era prescris conform dispoziţiilor art. 3 şi 7 din Decretul nr. 167/1958 şi critică statuările din decizia atacată în sensul că prescripţia dreptului la acţiune începe să curgă la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea, această dată fiind cea la care s-au achitat contravalorile celor două contracte încheiate în anul 2010.

În opinia recurentei, curtea de apel a aplicat greşit art. 3, 7 şi 8 din Decretul nr. 167/1958 întrucât nu a analizat corect data de început a termenului de prescripţie şi momentul de la care recurenta putea să acţioneze efectiv pentru a preîntâmpina efectul extinctiv al prescripţiei. Aceeaşi parte precizează că intimatul-pârât a deţinut funcţiile de director general şi preşedinte al consiliului de administraţie al recurentei până la 18 iunie 2012, când a renunţat la mandat, iar controlul Curţii de Conturi a avut loc în perioada 5 iunie 2012 - 10 august 2012. Apreciază că sunt incidente dispoziţiile art. 14 din Decretul nr. 167/1958 şi ale art. 2532 C. civ. în sensul că prescripţia nu începe să curgă între orice persoană care administrează bunurile altuia şi cei ale căror bunuri sunt administrate, cât timp administrarea nu a încetat şi socotelile nu au fost date şi aprobate. Arată că în mod greşit a reţinut curtea de apel că prescripţia dreptului material la acţiune a început să curgă de la data achitării contravalorii contractelor, respectiv 18 februarie 2011 şi 29 decembrie 2010, ignorând prevederile art. 14 din Decretul nr. 167/1958 şi ale art. 1866 C. civ. din 1864, întrucât intimatul-pârât nu a fost descărcat de gestiune, motiv pentru care curgerea termenului de prescripţie a fost amânată.

Recurenta-reclamantă susţine că în cauză nu este aplicabil Decretul nr. 167/1958, ci Noul C. civ. deoarece acest act normativ a intrat în vigoare la 1 octombrie 2011, iar termenul de prescripţie a început să curgă la 7 septembrie 2012 şi a fost întrerupt prin depunerea, la 19 august 2015, a acţiunii ce a format obiectul dosarului nr. x/2015 În temeiul dispoziţiilor art. 2537 pct. 2 şi art. 2539 alin. (1) şi (2) C. civ., cererea fiind formulată în termen de 6 luni, arată recurenta, termenul de prescripţie a fost întrerupt.

Prin memoriul de recurs se mai susţine că nu este aplicabilă Decizia nr. 19 din 3 iunie 2019, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul competent să judece recursul în interesul legii deoarece raportul juridic este unul de administrare şi nu unul de muncă, fiind incidente alte dispoziţii legale.

Recurenta-reclamantă şi-a întemeiat cererea pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Intimatul-pârât A. a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Pe baza cererii de recurs şi a întâmpinării depuse, în temeiul art. 493 C. proc. civ., s-a dispus întocmirea raportului de către magistratul-asistent desemnat, prin care s-a reţinut că recursul este admisibil în principiu.

Prin încheierea din 4 noiembrie 2020 s-a dispus comunicarea către părţi a raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului declarat, în temeiul dispoziţiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ.

La termenul de la 24 februarie 2021, cauza a fost amânată la 14 aprilie 2021, în complet de filtru, pentru a da posibilitatea intimatului-pârât să depună punct de vedere cu privire la raport. Prin punctul de vedere depus, acesta a solicitat respingerea recursului.

Prin încheierea din 14 aprilie 2021 a fost admis în principiu recursul declarat de recurenta-reclamantă S.N. Aeroportul International Timisoara - Traian Vuia S.A. împotriva deciziei nr. 742/A din 9 octombrie 2019 şi s-a fixat termen în şedinţă publică la 16 iunie 2021, cu citarea părţilor.

Examinând decizia atacată, în limitele controlului de legalitate, în raport de criticile formulate şi de dispoziţiile legale incidente, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine următoarele:

Motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. vizează încălcarea normelor de drept material, ce poate consta în aplicarea unui text de lege străin situaţiei de fapt, în extinderea normelor dincolo de ipotezele la care se aplică ori în restrângerea nejustificată a aplicării acestora.

Cu titlu prealabil, instanţa supremă reţine că în cauză sunt aplicabile dispoziţiile Decretului nr. 167/1958 privitor la prescripţia extinctivă şi nu cele ale Noului C. civ., astfel cum se susţine în memoriul de recurs. Stabilind situaţia de fapt, curtea de apel a constatat că intimatului-pârât îi sunt imputate sumele care au fost achitate în temeiul contractului de lucrări nr. x din 16 noiembrie 2010 încheiat cu B. S.R.L. şi al contractului de furnizare nr. x din 2 decembrie 2010 încheiat cu C. S.A., plăţile fiind efectuate la 18 februarie 2011, respectiv 29 decembrie 2010.

Conform prevederilor art. 5 alin. (1) din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind C. civ., "Dispoziţiile C. civ. se aplică tuturor actelor şi faptelor încheiate sau, după caz, produse ori săvârşite după intrarea sa în vigoare precum şi situaţiilor juridice născute după intrarea sa în vigoare", iar art. 102 alin. (1) din Legea nr. 71/2011 prevede "contractul este supus dispoziţiilor legii în vigoare la data când a fost încheiat în tot ceea ce priveşte încheierea, interpretarea, efectele, executarea şi încetarea sa". Conform art. 6 alin. (4) din Noul C. civ. şi ale art. 201 din Legea nr. 71/2011, "prescripţiile începute şi neîmplinite la data intrării în vigoare a C. civ. sunt şi rămân supuse dispoziţiilor legale care le-au instituit."

Aşadar, având în vedere obiectul acţiunii, prin care se tinde la repararea unui prejudiciu cauzat printr-o pretinsă faptă ilicită a intimatului, determinarea momentului la care recurenta a cunoscut sau trebuia să cunoască prejudiciul afirmat se face prin prisma prevederilor art. 8 din Decretul nr. 167/1958, incidente în speţă faţă de datele când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască, atât paguba cât şi pe cel care răspunde de ea, respectiv 29 decembrie 2010 şi 18 februarie 2011, anterior intrării în vigoare a Noului C. civ.. Or, în raport de aceste date, se constată că termenul de prescripţie de 3 ani, stabilit de art. 3 din Decretul nt. 167/1958 şi calculat conform art. 7 şi 8 din acelaşi act normativ, era împlinit la 3 noiembrie 2016, data introducerii cererii de chemare în judecată şi că soluţia instanţei de apel de a admite apelul incident şi de a respinge acţiunea ca prescrisă este corectă.

Faţă de incidenţa în cauză a dispoziţiilor Decretului nr. 167/1958, instanţa supremă va înlătura şi criticile prin care recurenta susţine că termenul de prescripţie extinctivă a fost întrerupt prin depunerea, la 19 august 2015, a acţiunii ce a format obiectul dosarului nr. x/2015 întrucât dispoziţiile art. 2537 pct. 2 şi art. 2539 alin. (1) şi (2) C. civ., a căror greşită aplicare o invocă autoarea căii de atac nu se regăsesc în Decretul nr. 167/1958.

Înalta Curte va înlătura criticile prin care se arată că nu este aplicabilă în cauză Decizia nr. 19/2019 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie la 3 iunie 2019, în soluţionarea unui recurs în interesul legii, şi publicată în Monitorul Oficial la 24 octombrie 2019 deoarece art. 517 C. proc. civ. statuează că dezlegarea dată problemelor de drept este obligatorie pentru instanţă de la data publicării în Monitorul Oficial. Ca urmare, decizia nefiind publicată la data soluţionării apelului, curtea de apel nu a menţionat-o în considerente, dar instanţa supremă o va avea în vedere la verificarea legalităţii modului în care a fost stabilit momentul de la care curge termenul de prescripţie.

Prin Decizia nr. 19/2019, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a stabilit, în interesul legii, că "în interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 268 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 53/2003 privind Codul muncii, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, raportat la art. 8 şi 12 din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripţia extinctivă, republicat, şi a dispoziţiilor art. 211 lit. c) din Legea dialogului social nr. 62/2011, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, respectiv a art. 2.526 din C. civ., actul de control efectuat de Curtea de Conturi sau de un alt organ cu atribuţii de control, prin care s-a stabilit în sarcina angajatorului obligaţia de a acţiona pentru recuperarea unui prejudiciu produs de un salariat ori rezultat în urma plăţii către acesta a unei sume de bani necuvenite, nu marchează începutul termenului de prescripţie extinctivă a acţiunii pentru angajarea răspunderii patrimoniale a salariatului".

Instanţa supremă nu va reţine criticile prin care autoarea căii de atac afirmă că Decizia nr. 19/2019, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii, nu se aplică în cauză, deoarece raportul juridic este unul de administrare şi nu de muncă, susţinând că termenul de prescripţie curge de la 7 septembrie 2012, data la care Decizia nr. 84 din 4 septembrie 2012 a Camerei de Conturi a Judeţului Timiş a fost comunicată recurentei, şi că acest termen ar fi fost întrerupt.

Contrar susţinerilor recurentei-reclamante, Decizia nr. 19/2019, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii, este incidentă de vreme ce din considerentele acesteia rezultă că se referă tocmai la lipsa relevanţei actului de control efectuat de Curtea de Conturi sau de un alt organ cu atribuţii de control, în determinarea momentului de început al termenului de prescripţie extinctivă a acţiunii pentru angajarea răspunderii patrimoniale, "şi în cazul faptei juridice licite, respectiv acţiunii în restituire întemeiate pe îmbogăţirea fără justă cauză, plăţii nedatorate sau gestiunii de afaceri, dispoziţii ce au relevanţă şi în analiza problemei de drept, obiect al recursului în interesul legii."

Aşadar, astfel cum a reţinut şi instanţa de apel, indiferent de constatările unor organe de control cu privire la legalitatea sau nu a unor acte comise de către persoana chemată în judecată ca fiind cea care a cauzat un prejudiciu, persoana prejudiciată trebuia să cunoască dacă activitatea intimatului-pârât era în concordanţă cu mandatul ce i-a fost încredinţat şi în baza căruia acesta a determinat încheierea contractelor în temeiul cărora s-au efectuat plăţile în discuţie.

Criticile prin care recurenta-reclamantă susţine că instanţa de apel nu a analizat prevederile art. 14 din Decretul nr. 167/1958 şi ale art. 2532 C. civ., raportat la art. 1866 C. civ. din 1864, nu vor fi reţinute deoarece au fost invocate pentru prima dată în recurs Sub acest aspect, Înalta Curte notează că o astfel de apărare nu a putut fi identificată în cuprinsul întâmpinării la apelul incident, iar invocarea omisso medio a unor motive, nepropuse în apel, nu este permisă. Întrucât aceste motive nu au fost supuse dezbaterii şi unei dezlegări proprii a instanţei de apel, acestea nu pot fi analizate direct în calea de atac a recursului.

Pentru aceste considerente, în temeiul art. 496 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie va respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenta-reclamantă S.N. Aeroportul International Timisoara - Traian Vuia S.A. împotriva deciziei nr. 742/A din 9 octombrie 2019, pronunţate de Curtea de Apel Timişoara, secţia a II-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenta-reclamantă S.N. AEROPORTUL INTERNATIONAL TIMISOARA - TRAIAN VUIA S.A. împotriva deciziei nr. 742/A din 9 octombrie 2019, pronunţate de Curtea de Apel Timişoara, secţia a II-a civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 16 iunie 2021.