Currency risk clause in CHF loans excluded from unfairness review as reflecting domestic monetary nominalism

Şedinţa publică din data de 16 iunie 2021

Asupra recursului de faţă, din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti la 6 aprilie 2015, sub nr. x/2015, reclamanţii A. şi B. au solicitat în contradictoriu cu pârâta C. S.A. constatarea caracterului abuziv al prevederilor art. 9.2 din convenţiile de credit nr. x din 16 octombrie 2008 şi nr. x din 14 ianuarie 2008, stabilirea cursului de schimb la valoarea de la data încheierii contractelor, obligarea pârâtei la calcularea ratelor de rambursare a creditelor la valoarea în RON a CHF de la semnarea contractelor pe întreaga perioadă contractuală şi la restituirea sumelor reprezentând risc valutar, de la semnarea contractelor şi până la plata efectivă, cu cheltuieli de judecată.

Prin sentinţa civilă nr. 16061/2015 din 16 septembrie 2015, Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti a admis excepţia necompetenţei materiale şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă sub nr. x/2015.

Prin sentinţa civilă nr. 2473 din 19 aprilie 2016, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a respins acţiunea formulată de reclamanţii A. şi B., ca neîntemeiată.

Împotriva acestei sentinţe au declarat apel reclamanţii A. şi B..

Prin decizia civilă nr. 205/A din 30 ianuarie 2018, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă a respins ca nefondat apelul formulat de reclamanţii A. şi B..

Împotriva acestei decizii au declarat recurs A. şi B., solicitând admiterea căii de atac formulate.

Motivele de recurs invocate sunt, în esenţă, următoarele:

Recurenţii-reclamanţi arată că prin art. 9.2 din convenţiile de credit încheiate cu banca a fost stabilită în sarcina acestora obligaţia de a returna creditul în aceeaşi monedă în care a fost acordat, respectiv CHF. Aceleaşi părţi susţin că au fost aplicate greşit considerentele deciziei din Cauza Andriciuc, principiul nominalismului monetar şi teoria impreviziunii şi critică interpretarea greşită a clauzelor contractuale supuse controlului judiciar deoarece instanţa de judecată nu a analizat omisiunea băncii de a îi informa cu privire la riscul valutar şi nici existenţa dezechilibrului şi cerinţa de bună-credinţă.

Autorii căii de atac afirmă că instanţa de apel ar fi trebuit să analizeze caracterul abuziv al clauzelor în discuţie deoarece acestea reflectă o normă cu caracter supletiv, respectiv principiul nominalismului monetar, şi nu sunt redactate în mod clar şi inteligibil. Susţin că nu este aplicabilă excluderea prevăzută de art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13 şi că ar fi trebuit continuată analiza caracterului abuziv şi din perspectiva celorlalte condiţii prevăzute de lege.

În memoriul de recurs se menţionează că recurenţii au încheiat contracte de credit de nevoi personale garantate cu ipotecă, în franci elveţieni, şi că ulterior această monedă s-a apreciat constant astfel încât recurenţii au fost obligaţi să plătească o rată lunară dublă faţă de data încheierii contractului, iar aceştia nu au avut posbilitatea de a negocia respectiva clauză contractuală şi nici de a evalua consecinţele economice ale acesteia. Se arată că persoanele fizice au suportat în întregime riscul valutar, ceea ce a determinat un dezechilibru în defavoarea consumatorilor, şi că intimata-pârâtă ar fi cunoscut fluctuaţiile cursului valutar al monedei de creditare, dar nu i-a informat pe recurenţi.

Recurenţii-reclamanţi susţine că au fost greşit aplicate dispoziţiile art. 1271 C. civ. referitoare la impreviziune întrucât nu a ţinut seama de faptul că obligaţia împrumutaţilor devenise excesiv de oneroasă datorită schimbării excepţionale a împrejurărilor de la momentul încheierii contractului, respectiv aprecierea monedei naţionale faţă de francul elveţian. Apreciază recurenţii că se impunea adaptarea contractului în scopul restabilirii echilibrului contractual prin îngheţarea cursului valutar la valoarea de la momentul încheierii convenţiilor de credit.

Intimata-pârâtă C. S.A. a depus întâmpinare prin care a invocat excepţia inadmisibilităţii recursului în raport de prevederile art. 13 alin. (4) din Legea nr. 193/2000 şi excepţia inadmisibilităţii recursului în raport de data formulării cererii de chemare în judecată raportat la cele reţinute prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 369/2017.

Pe baza cererii de recurs şi a întâmpinării depuse, în temeiul art. 493 C. proc. civ., s-a dispus întocmirea raportului de către magistratul-asistent desemnat, prin care s-a apreciat că recursul este admisibil în principiu.

Prin încheierea din 22 ianuarie 2019 s-a dispus comunicarea către părţi a raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului declarat, în temeiul dispoziţiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ.. Părţile nu au depus puncte de vedere cu privire la raport.

Prin încheierea din 28 martie 2019 a fost respins excepţia inadmisibilităţii, invocată de pârâtă, cu motivarea că prin Decizia nr. 874 din 18 decembrie 2018, publicată în Monitorul Oficial nr. 2 din 3 ianuarie 2019, Curtea Constituţională a examinat excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 27 din C. proc. civ., în interpretarea dată prin Decizia nr. 52 din 18 iunie 2018, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, a prevederilor art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanţelor judecătoreşti, precum şi pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ., cu referire la sintagma "precum şi în alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 RON inclusiv", precum şi a prevederilor art. 521 alin. (3) din C. proc. civ.. Prin aceeaşi încheiere a fost admis în principiu recursul declarat de recurenţii-reclamanţi A. şi B. împotriva deciziei civile nr. 205/A din 30 ianuarie 2018 şi s-a stabilit termen pentru soluţionarea recursului la 15 mai 2019, în şedinţă publică.

La termenul de la 15 mai 2019 judecata recursului a fost suspendată până la soluţionarea cauzei C-81/19, aflată pe rolul Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, iar ulterior, prin rezoluţie, s-a fixat termen la 13 ianuarie 2021, în vederea repunerii cauzei pe rol şi judecării recursului.

Prin încheierea din 16 decembrie 2020, termenul stabilit la 13 ianuarie 2021 a fost preschimbat la 24 februarie 2021, în contextul adoptării unor măsuri de protecţie în scopul prevenirii unor eventuale situaţii generate de pandemia de COVID-19.

La termenul de la 24 februarie 2021 judecata recursului a fost suspendată pentru lipsa părţilor, iar ulterior, prin rezoluţie, s-a fixat termen la 16 iunie 2021, în vederea repunerii cauzei pe rol şi judecării recursului.

Examinând decizia atacată, în limitele controlului de legalitate, în raport de criticile formulate şi de dispoziţiile legale incidente, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine următoarele:

Cu titlu prealabil, instanţa supremă constată că motivele invocate de recurenţii-reclamanţi pot fi analizate din perspectiva cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., care vizează încălcarea normelor de drept material, ce poate consta în aplicarea unui text de lege străin situaţiei de fapt, în extinderea normelor dincolo de ipotezele la care se aplică ori în restrângerea nejustificată a aplicării acestora.

Criticile recurenţilor-reclamanţi referitoare la soluţia de respingere a apelului raportat la considerentele prin care instanţa de apel a constatat că prevederile stipulate la art. 9.2 din contractele de credit sunt excluse de la analiza caracterului abuziv vor fi înlăturate.

În sensul atribuit de dreptul Uniunii Europene, actele sau normele obligatorii ale dreptului naţional sunt excluse din domeniul de aplicare al Directivei 93/13, atât normele imperative, cât şi cele supletive, acestea din urmă fiind menţionate în mod expres în considerentul al treisprezecelea ca fiind cele ce se aplică între părţile contractante cu condiţia să nu se fi instituit alte acorduri.

Această interpretare a prevederilor Directivei 93/13 a fost evidenţiată şi de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene în Cauza C-92/11 RWE Vertrieb AG împotriva Verbraucherzentrale Nordrhein - Westfalen eV, în Cauza C-34/13 Monika Kusionova împotriva SMART Capital a.s., precum şi în Cauza C-186/16 Ruxandra Andriciuc şi alţii împotriva D. S.A.

Totodată, prin hotărârea pronunţată în Cauza C-186/16 Andriciuc, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a instituit o ordine de prioritate a condiţiilor care trebuie să fie verificate din perspectiva Directivei 93/13, neîndeplinirea uneia dintre condiţii făcând de prisos analiza celor subsecvente şi determinând concluzia lipsei caracterului abuziv al clauzei cercetate.

Recent, prin hotărârea nr. 89 din 9 iulie 2020, pronunţată în Cauza C-81/19, NG, OH împotriva E. S.A., Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a statuat, în considerarea propriei jurisprudenţe, că, " (...) din moment ce, potrivit instanţei de trimitere, clauza din condiţiile generale al cărei caracter abuziv este invocat de reclamanţii din litigiul principal reflectă o dispoziţie de drept naţional care este de natură supletivă, ea intră sub incidenţa excluderii prevăzute la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13."

Totodată, în hotărârea pronunţată în cauza C-81/19, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a reţinut că "expresia «acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii», în sensul articolului 1 alin. (2) din Directiva 93/13, acoperă, ţinând seama de al treisprezecelea considerent al acestei hotărâri, şi norme supletive, cu alte cuvinte acelea care, potrivit legii, se aplică între părţile contractante cu condiţia să nu fi intervenit alte acorduri, iar faptul că o clauză contractuală care reflectă una dintre dispoziţiile vizate la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13 nu a făcut obiectul unei negocieri individuale nu are niciun efect asupra excluderii sale din domeniul de aplicare al acestei directive".

Raportat la aceste considerente, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie apreciază că în mod corect a reţinut curtea de apel că art. 9.2 din contracte prevede obligaţia împrumutaţilor de a restitui creditul în moneda în care a fost acordat (CHF). Această clauză reflectă principiul nominalismului monetar, prevăzut de art. 1578 C. civ. din 1864 în conformitate cu care "obligaţia ce rezultă din împrumut de bani este totdeauna pentru aceeaşi sumă numerică arătată în contract", iar la alin. (2) se prevede "întâmplându-se o sporire sau o scădere a preţului monedelor, înainte de a sosi epoca plăţii, debitorul trebuie să restituie suma numerică împrumutată şi nu este obligat a restitui această sumă decât în speciile aflătoare în curs la momentul plăţii." Altfel spus, debitorul obligaţiei de restituire a unui împrumut de consumaţie (categorie care include şi creditele bancare) va fi liberat prin plata sumei numerice arătate în contract, indiferent de fluctuaţiile monedei în care a fost acordat împrumutul.

Părţile ar fi putut deroga de la aceste prevederi legale, dar nu au făcut-o, astfel că norma menţionată se aplică în lipsa unei alte înţelegeri a părţilor de vreme ce recurenţii-reclamanţi s-au obligat prin contractele de credit să rambureseze ratele lunare în moneda în care au fost acordate împrumuturile.

Întrucât clauza de risc valutar este exclusă de la analiza caracterului abuziv, argumentele ce vizează caracterul nenegociat al clauzelor în discuţie, obligaţia de informare, existenţa dezechilibrului sau cerinţa de bună-credinţă nu pot face obiectul examinării de nelegalitate în recurs.

Instanţa supremă va înlătura şi susţinerile prin care se solicită revizuirea efectelor contractelor de credit în sensul stabilizării (îngheţării) cursului de schimb CHF-leu la cursul de la data semnării acestora întrucât se reiterează cele aduse în discuţie în faţa instanţei de apel, fără a se dezvolta veritabile critici de nelegalitate. Aceste solicitări ale recurenţilor tind la modificarea prevederilor contractuale, cerând judecătorului să intervină în acordul de voinţă al părţilor, demers care nu este permis nici de prevederile legale şi nici de jurisprudenţa europeană (Cauza C-618/10 Banco Espanol de Credito).

Criticile referitoare la greşita aplicare a dispoziţiilor art. 1271 C. civ. vor fi înlăturate deoarece contractele de credit au fost încheiate în anul 2008, iar art. 1271, care a dat o consacrare expresă instituţiei impreviziunii, a intrat în vigoare la 1 octombrie 2011, ca parte a Noului C. civ.. Conform art. 6 C. civ., "dispoziţiile legii noi se aplică tuturor actelor şi faptelor încheiate sau, după caz, produse ori săvârşite după intrarea sa în vigoare, precum şi situaţiilor juridice născute după intrarea sa în vigoare." În mod corect curtea de apel a analizat aplicabilitatea acestei instituţii, care a fost recunoscută de doctrina şi jurisprudenţa dezvoltate sub imperiul C. civ. din 1864, şi a constatat că susţinerile formulate în apel nu pot fi primite. Îndeplinirii condiţiilor impreviziunii presupune o evaluare a unor împrejurări de fapt, pe baza cărora să se stabilească existenţa unui eveniment excepţional şi exterior voinţei părţilor, ce nu putea fi prevăzut în mod rezonabil de acestea la data încheierii contractului şi care ar face excesiv de oneroasă executarea obligaţiei debitorului, iar o reevaluare a acestor temeiuri de fapt nu este compatibilă cu etapa recursului, în cadrul căreia se verifică doar aspecte de nelegalitate.

Pentru aceste considerente, în temeiul art. 496 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie va respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenţii-reclamanţi A. şi B. împotriva deciziei civile nr. 205/A din 30 ianuarie 2018, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenţii-reclamanţi A. şi B. împotriva deciziei civile nr. 205/A din 30 ianuarie 2018, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 16 iunie 2021.