Exclusion of currency risk clauses from abusive clause review under monetary nominalism and remand for missing reasoning on loan approval fees

Şedinţa publică din data de 15 iunie 2021

Asupra recursului de faţă, din examinarea actelor şi lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Prin cererea înregistrată la Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă la data de 19 mai 2016, sub nr. x/2016, reclamanta A. a chemat în judecată pârâta B. S.A., solicitând instanţei să dispună:

1. constatarea nulităţii absolute şi a caracterului abuziv al clauzelor contractuale prevăzute în contractul de credit nr. x din 11 martie 2008 la art. 5.2 şi art. 5.3 referitoare la dobânda percepută, art. 6.1 lit. b) care prevede perceperea comisionului de acordare, art. 6.1 lit. c) referitor la perceperea comisionului de rambursare anticipată, art. 6.2 şi art. 9.1 teza a 2-a din convenţia de credit;

2. precizarea elementelor componente ale procentului de dobândă (dobânda de referinţă plus marja băncii) din contractul de credit nr. x din 11 martie 2008, având în vedere procentul de dobândă şi valoarea indicelui Libor de la data încheierii contractului şi precizarea perioadei de actualizare a ratei dobânzii de la 11 martie 2008, data încheierii contractului de credit, până în prezent;

3. obligarea pârâtei la stabilirea în contractul de credit a ratei dobânzii şi a marjei băncii în funcţie de indicele de referinţa Libor de la data semnării contractului. Sub acest aspect, a fost avută în vedere o marja de 2,87833 puncte procentuale, determinată ca diferenţă între rata dobânzii curente de la momentul contractării (de 5,7 %) şi valoarea indicelui Libor 3M de la aceeaşi dată -2,82167 puncte procentuale;

4. restituirea tuturor sumelor încasate de către bancă cu titlu de dobândă fără temei legal şi contractual şi cu titlu de comision de acordare în temeiul clauzelor abuzive menţionate mai sus;

5. refacerea graficelor de rambursare având în vedere indicele Libor actualizat periodic şi marja fixă de la data încheierii contractului de credit;

6. constatarea caracterului abuziv al clauzei de risc valutar inserată în contractul de credit la art. 9.2, 9.3 si 9.4;

7. stabilizarea sau îngheţarea cursului de schimb CHF - LEU la valoarea de la momentul semnării contractului (2,3521 RON/CHF), curs care să fie valabil pe toată perioada derulării contractului;

8. denominarea în moneda naţională a plăţilor, în virtutea principiului din regulamentul valutar conform căruia preţul mărfurilor sau al serviciilor între rezidenţi se plăteşte în moneda naţională;

9. obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată, conform art. 453 din C. proc. civ.

În drept, au fost invocate prevederile Legii nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între profesionişti şi consumatori, O.G. nr. 21/1992 privind protecţia consumatorilor, O.U.G. nr. 99/2006 privind instituţiile de credit şi adecvarea capitalului, O.U.G. nr. 50/2010 privind contractele de credit pentru consumatori, Legea nr. 288/2018 pentru modificarea şi completarea unor acte normative, Legea nr. 363/2007 privind combaterea practicilor incorecte ale comercianţilor în relaţia cu consumatorii şi armonizarea reglementărilor cu legislaţia europeană privind protecţia consumatorilor, art. 15 din Constituţia României, art. 194 şi urm. din C. proc. civ., art. 480, art. 992 din C. civ., Directiva nr. 93/13/CEE privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii, art. 276 din Tratatul privind Funcţionarea Uniunii Europene.

Prin sentinţa civilă nr. 1895 din 19 mai 2017, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2016, s-a admis în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A. împotriva pârâtei B. S.A. şi s-a constatat caracterul abuziv şi nulitatea absolută a clauzei de la art. 5.2 din contractul de credit nr. x din 11 martie 2008, în varianta sa iniţială, în ceea ce priveşte posibilitatea de a modifica dobânda în funcţie de politica băncii.

Totodată, a fost obligată pârâta la restituirea către reclamantă a diferenţei dintre dobânda efectiv achitată şi cea datorată conform ratei de 5,7% pe an, iniţial convenită, de la data încheierii contractului până la data de 3 octombrie 2011 şi în rest, a fost respinsă cererea ca neîntemeiată.

II. Împotriva acestei sentinţe au declarat apeluri reclamanta A., la 20 septembrie 2017, prin care a solicitat modificarea sentinţei atacate în sensul admiterii în totalitate a cererii de chemare în judecată şi obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată, precum şi pârâta B. S.A., la 22 septembrie 2017, prin care a solicitat schimbarea în parte a hotărârii atacate în sensul respingerii în totalitate a cererii de chemare în judecată.

Prin decizia civilă nr. 750 din 2 aprilie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, s-a respins ca nefondat apelul declarat de reclamanta A. şi s-a admis apelul declarat de pârâta B. S.A. împotriva sentinţei civile nr. 1895 din 19 mai 2017 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2016.

A fost schimbată în tot sentinţa civilă atacată, în sensul că a fost respinsă în totalitate cererea de chemare în judecată.

III. La data de 11 iunie 2018, reclamanta A. a declarat recurs împotriva acestei decizii, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 din C. proc. civ., prin care a solicitat admiterea căii extraordinare de atac, casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei de apel. Totodată, a solicitat obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

Cu privire la motivul de recurs întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., recurenta a susţinut că instanţa de apel a omis să se pronunţe asupra nulităţii absolute şi a caracterului abuziv al clauzei contractuale prevăzute la art. 6.1 lit. b) din contractul de credit nr. x, care prevede perceperea comisionului de acordare.

În ceea ce priveşte restituirea sumelor încasate cu titlu de comision de acordare, având în vedere caracterul abuziv al clauzei ce permite perceperea lui, recurenta apreciază că se impune restituirea prestaţiilor efectuate în temeiul acestei clauze. Astfel, în cazul contractelor cu executare succesivă, principiul retroactivităţii efectelor nulităţii actului juridic civil nu este aplicabil în ipoteza în care executarea obligaţiei este ireversibilă şi nu mai poate fi dispusă repunerea părţilor în situaţia anterioară. În schimb, în cauză este realizabilă obligaţia băncii de a restitui sumele încasate pe nedrept, în baza unor clauze lovite de nulitate absolută, astfel încât nu există niciun motiv pentru a se admite vreo derogare de la principiul menţionat.

Criticile de nelegalitate întemeiate pe art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. vizează faptul că instanţa de apel a aplicat în mod greşit prevederile art. 1 lit. B) din anexa Legii nr. 193/2000, reţinând în mod eronat că nu poate fi admisă constatarea caracterului abuziv al clauzei de risc valutar, trecând astfel peste interpretările obligatorii date de CJUE în cauza C-186/16, Andriciuc împotriva C. S.A.

Conform jurisprudenţei CJUE, banca trebuie să furnizeze consumatorului orice informaţie care să-i permită acestuia să evalueze consecinţele economice ale clauzei de risc valutar, asupra obligaţiilor sale financiare viitoare, în acest sens instanţei naţionale revenindu-i obligaţia să verifice dacă consumatorul a fost informat cu privire la toate elementele care pot avea un efect asupra întinderii obligaţiei sale.

Recurenta a subliniat faptul că, prin neîndeplinirea obligaţiei de informare asupra riscului valutar, în cazul unui contract de credit pe termen lung, banca a profitat de asimetria informaţională faţă de aceasta pentru a transfera integral asupra persoanei fizice riscul valutar, creând un dezechilibru major şi contrar bunei-credinţe.

În ceea ce priveşte caracterul abuziv al clauzei de risc valutar, recurenta a învederat că operatorii economici nu i-au oferit informaţii complete, corecte şi precise asupra aspectelor esenţiale legate de produsul oferit.

În ceea ce priveşte stabilizarea cursului de schimb CHF - leu la momentul semnării contractului, curs care să fie valabil pe toată perioada derulării contractului, recurenta menţionează că în vederea anulării clauzelor abuzive se impune revizuirea efectelor contractului prin îngheţarea cursului de schimb valutar la valoarea de la momentul încheierii contractului, respectiv calcularea şi plata ratelor de rambursare a creditului la valoarea în RON a francului elveţian de la data încheierii contractului, pe întreaga perioadă de valabilitate a acestuia. În acest context recurenta a subliniat că schimbarea conditiilor economice a fost imprevizibila şi aceasta nu a avut cunoştinţe de specialitate în domeniul financiar-bancar, care să îi permită anticiparea unei devalorizari vădite a leului faţă de CHF dar şi faptul că banca nu i-a pus la dispoziţie nicio informaţie din care sa reiasă riscurile de devalorizare a leului în raport cu CHF, astfel că executarea lui în contextul actual nu mai corespunde voinţei concordante a părţilor.

Referitor la cererea privind denominarea în moneda naţională a plăţilor, recurenta a arătat că, în virtutea principiului din regulamentul valutar conform căruia preţul mărfurilor sau al serviciilor între rezidenţi se plăteşte în moneda naţională, se impune ca executarea obligaţiilor decurgând din acest contract să se facă în RON.

În ceea ce priveşte cererea de constatare a nulităţii absolute a dobânzii, recurenta a menţionat că instanţa de apel trebuia să aibă în vedere faptul că la momentul anului 2010, când s-a stabilit în sarcina băncii cerinţa de a intra în conformitate cu prevederile O.U.G. nr. 50/2010, care prevăd obligaţia ca dobânda să fie raportată la fluctuaţiile indicilor de referinţă Euribor, Robor, Libor, rata dobânzii de referinţă a BNR, în funcţie de valuta creditului, la care creditorul poate adăuga o anumită marjă fixă pe toată durata derulării contractului, banca a comis un nou abuz, în sensul că a majorat în mod unilateral dobânda aplicabilă creditului, cu toate că în O.U.G. nr. 50/2010 acest lucru este interzis.

La data de 15 noiembrie 2018, intimata a depus la dosar întâmpinare, prin care a invocat excepţiile inadmisibilităţii şi nulităţii recursului, iar pe fond a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

În ceea ce priveşte excepţia inadmisibilităţii recursului intimata susţine că, potrivit prevederilor art. 13 alin. (4) din Legea nr. 193/2000, toate acţiuniile care au ca temei de drept Legea nr. 193/2000 sunt supuse unei singure căi de atac, respectiv apelului.

Referitor la excepţia nulităţii recursului, intimata a precizat că motivele de recurs invocate de recurentă nu sunt susceptibile de încadrare în ipotezele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 1-8 din C. proc. civ.

Intimata a învederat că din cuprinsul cererii de recurs nu pot fi identificate veritabile critici la adresa deciziei pronunţate în apel şi nici nu se demonstrează în ce constă nelegalitatea deciziei atacate, prin raportare la soluţia pronunţată în apel şi la argumentele arătate de instanţă în fundamentarea acesteia.

S-a mai arătat că prin cererea de recurs se reiterează situaţia de fapt şi motivele din cererea de chemare în judecată, fără a se aduce critici de nelegalitate hotărârii recurate, astfel cum impun prevederile art. 488 din C. proc. civ.

Pe fondul cauzei, intimata a solicitat respingerea recursului ca nefondat şi menţinerea deciziei recurate ca fiind legală şi temeinică.

În esenţă, intimata a subliniat că în materia creditelor în valută problema riscului valutar la care este expus consumatorul nu este susceptibilă de soluţionare pe calea unor acţiuni întemeiate pe Legea nr. 193/2000, având în vedere că riscul valutar este suportat de consumator, nu în temeiul unei pretinse clauze abuzive din contractul de credit, ci ca o consecinţă a nominalismului consacrat de lege.

Totodată, s-a mai arătat că schimbarea condiţiilor economice şi invocarea necunoaşterii domeniului financiar-bancar nu conduc la revizuirea efectelor contractului, având în vedere ca nu s-a schimbat nimic în relaţiile contractuale în detrimentrul recurentei.

IV. Cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a, la 6 iulie 2018.

Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ.

Prin încheierea din 16 aprilie 2019, în complet de filtru, constatând întrunite condiţiile prevăzute de art. 493 alin. (3) din C. proc. civ., instanţa a dispus comunicarea raportului către părţile cauzei, pentru a se depune puncte de vedere asupra acestuia, astfel cum prevede art. 493 alin. (4) din C. proc. civ.

Potrivit dovezilor de comunicare, raportul asupra admisibilităţii în principiu a recursului a fost comunicat părţilor.

Prin încheierea din 5 noiembrie 2019, în complet de filtru, Înalta Curte a respins excepţiile inadmisibilităţii şi nulităţii recursului, invocate de intimată, a admis în principiu recursul şi a stabilit termen de judecată la 28 ianuarie 2020.

Prin încheierea din 28 ianuarie 2020, în şedinţă publică, Înalta Curte a dispus în temeiul dispoziţiilor art. 413 alin. (1) pct. 1 din C. proc. civ. suspendarea judecării recursului până la soluţionarea cauzelor C-81/19 şi C-269/19, aflate pe rolul Curţii de Justiţie a Uniunii Europene.

La 20 mai 2020, recurenta a depus cerere de redeschidere a judecăţii, prin care a solicitat fixarea unui termen de judecată pentru soluţionarea recursului.

Prin rezoluţia din 14 aprilie 2021 s-a fixat termen în şedinţă publică la 15 iunie 2021 pentru discutarea cererii de repunere pe rol şi a recursului.

Înalta Curte, analizând decizia atacată în raport cu criticile formulate, în limitele controlului de legalitate şi temeiurilor de drept invocate, reţine următoarele considerente:

În susţinerea motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurenta a subliniat că instanţa de apel a aplicat în mod greşit prevederile art. 1 lit. b) din Anexa la Legea nr. 193 din 2000 prin raportare la cauza C-186/16, Andriciuc împotriva C. S.A., în ceea ce priveşte analiza caracterului abuziv al clauzei de risc valutar inserată în contractul de credit la art. 9.2, 9.3 si 9.4., efectuată în cadrul apelului reclamantei.

În acest sens, recurenta susţine că banca este obligată să furnizeze consumatorului orice informaţie care să-i permită acestuia să evalueze consecinţele economice ale clauzei de risc valutar asupra obligaţiilor sale viitoare.

Această critică este nefondată, întrucât instanţa de apel, în mod corect, a reţinut că prevederile art. 1 lit. b) din Anexa la Legea nr. 193 din 2000, potrivit cărora sunt considerate clauze abuzive acele prevederi contractuale care obligă consumatorul să se supună unor condiţii contractuale despre care nu a avut posibilitatea reală să ia cunoştinţă la data semnarii contractului, nu erau incidente în cauză.

Riscul valutar ţine efectiv de natura împrumutului în moneda străină, fiind definit în Normele Băncii Naţionale a României nr. 17 din 2003 şi în Regulamentul Băncii Naţionale a României nr. 4 din 2005 privind regimul valutar, ca o componentă a riscului de piaţă, care apare din fluctuaţiile pe piaţă ale cursului valutar.

Având în vedere că orice contract de credit încheiat în monedă străină poartă amprenta riscului valutar, clauza contestată are caracter inteligibil pentru un consumator mediu avizat, care nu implică detalierea modului în care va fluctua cursul valutar pe toată perioada contractuală, întrucât acest element este deopotrivă necunoscut intimatei-pârâte.

Prin urmare, instanţa de apel în mod corect a reţinut că nu i se poate imputa intimatei-pârâte lipsa furnizării unei estimări precise cu privire la evoluţia pe termen lung a cursului CHF-Leu, în cadrul obligaţiei generale de informare pe care o are profesionistul faţă de consumator, în etapa anterioară încheierii convenţiei.

Mai mult, clauza privind moneda creditului reflectă principiul nominalismului monetar, astfel cum este reglementat de art. 1578 C. civ. şi, prin urmare, fiind cazul unei transpuneri în plan contractual a unei norme legale supletive, era exclusă de la controlul caracterului abuziv, instituit prin Legea nr. 193/2000, potrivit jurisprudenţei constante a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene.

Prin hotărârea pronunţată în Cauza C-186/16 Ruxandra Andriciuc şi alţii împotriva C. S.A., Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a instituit o ordine de prioritate a condiţiilor care trebuie să fie verificate din perspectiva Directivei 93/13, neîndeplinirea uneia dintre condiţii făcând de prisos analiza celor subsecvente şi determinând concluzia lipsei caracterului abuziv al clauzei cercetate.

Articolul 1 alin. (2) din Directiva nr. 93/13/CEE, transpus în dreptul naţional prin art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000, instituie o excludere din domeniul de aplicare a regimului acestei Directive a acelor clauze contractuale care reflectă actele cu putere de lege sau normele administrative obligatorii. Potrivit jurisprudenţei Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, respectiv Hotărârea din 21 martie 2013, RWE Vertrieb, C-92/1, această excludere este justificată de faptul că, în principiu, se poate prezuma în mod legitim că legiuitorul naţional a stabilit un echilibru între ansamblul drepturilor şi obligaţiilor părţilor la încheierea contractului.

În analiza îndeplinirii condiţiilor excluderii, prin Hotărârea din 21 martie 2013, RWE Vertries, C-92/11 şi Hotărârea din 20 septembrie 2017, Andriciuc şi alţii, C-186/16, pct. 29 şi 30, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a statuat că instanţa naţională are sarcina să verifice dacă clauza contractuală vizată reflectă dispoziţii de drept naţional care se aplică în mod imperativ între părţile contractante, independent de alegerea lor, sau dispoziţii de natură supletivă şi, prin urmare, aplicabile automat, în lipsa unui acord diferit între părţi în această privinţă.

Consecventă dezlegărilor date în jurisprudenţa sa anterioară, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a statuat, în Hotărârea din 9 iulie 2020, N.G., O.H. împotriva D., C-81/19, par. 35, că posibilitatea derogării de la o dispoziţie de drept naţional supletivă este lipsită de relevanţă în ceea ce priveşte verificarea aspectului dacă o clauză contractuală ce reflectă o asemenea dispoziţie este exclusă, în temeiul art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13, din domeniul său de aplicare.

În acest sens, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene, prin Hotărârea din 9 iulie 2020, C-81/19, par. 36, a statuat că în conformitate cu art. 3 alin. (1) din Directiva 93/13, transpusă prin art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, lipsa unei negocieri individuale este o condiţie legată de declanşare a verificării caracterului abuziv al unei clauze, control care nu poate interveni în cazul în care clauza contractuală nu intră în domeniul său de aplicare.

În considerentele 37 şi 38 din hotărâre, CJUE subliniază că o clauză contractuală care nu a făcut obiectul unei negocieri individuale, dar reflectă o normă care, potrivit legii naţionale, se aplică între părţile contractante în lipsa unui acord diferit în această privinţă (dispoziţie naţională calificată drept supletivă), nu intră în domeniul de aplicare al acestei directive.

În concluzie, clauzele care stipulează restituirea creditului în aceeaşi monedă în care a fost acordat (CHF) transpun o normă supletivă din dreptul naţional, fată de care părţile pot să deroge.

Întrucât în cauză nu s-a făcut dovada existenţei unui acord al părţilor, diferit de dispoziţiile art. 1578 din C. civ., clauza contractuală în discuţie nu este decât o transpunere a principiului nominalismului, astfel cum a fost consacrat legal, şi ca atare, prin raportare la dispoziţiile art. 3 alin. (2) din Legea 193/2000, art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13 şi la jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, orice analiză a caracterului abuziv a acesteia este exclusă.

Având în vedere că această primă condiţie nu este îndeplinită în analiza caracterului abuziv al clauzei de risc valutar, nu se mai impune nici analiza criticilor referitoare la includerea acestor clauze în obligaţia generală de informare a consumatorului.

Critica privind respingerea solicitarii recurentei de stabilizare a cursului de schimb CHF-LEU la momentul semnării contractului, curs care să fie valabil pe toată perioada derulării contractului în temeiul teoriei impreviziunii, este nefondată.

Cererea recurentei de stabilizare sau îngheţare a cursului de schimb CHF-LEU la momentul încheierii contractului, curs care să fie valabil pe toată durata derulării convenţiei de credit, nu reprezintă altceva decât o solicitare de intervenţie a instanţei de judecată pentru a modifica clauzele contractuale în temeiul cărora împrumutaţii au obligaţia restituirii integrale a creditului în aceeaşi cantitate de monedă în care acesta a fost acordat.

Dispoziţiile art. 6 din Legea nr. 193/2000 nu permit instanţei să modifice nici măcar o clauză contractuală constatată ca fiind abuzivă, ci prevăd sancţiunea eliminării acesteia din contract, lipsirea ei de efecte, ceea ce nu se confundă cu modificarea clauzei.

În acest sens este şi decizia Curţii de Justiţie a Uniunii Europene din 29 noiembrie 2010 în cauza C - 618/10, Banco Espanol de Credito S.A. împotriva E., în care s-a statuat că atunci când se constată existenţa unei clauze abuzive, instanţele au numai obligaţia de a exclude aplicarea unei astfel de clauze pentru ca aceasta să nu mai producă efecte obligatorii în ceea ce priveşte consumatorul, fără a avea posibilitatea să modifice conţinutul acesteia.

În acest context, solicitarea recurentei de modificare a contractului prin înlocuirea obligaţiei esenţiale asumate de împrumutat de a restitui capitalul împrumutat cu o obligaţie de a restitui o sumă în RON, la valoarea CHF de la data încheierii contractului, este lipsită de temei legal, deoarece nici reglementarea specială (legislaţia privind protecţia consumatorului şi Directiva 93/13/CEE) şi nici reglementarea de drept comun (C. civ. de la 1864) nu permit intervenţia instanţei de judecată în acordul de voinţă al părţilor. De asemenea, solicitarea recurentei este lipsită şi de temei contractual, întrucât din cuprinsul contractului reiese faptul că rambursarea creditului are loc în aceeaşi monedă în care a fost acordat împrumutul, şi nu în RON.

Recurenta susţine că se impune revizuirea efectelor contractului de credit, argumentată atât pe creşterea cursului de schimb valutar CHF-LEU, care a denaturat contractul de la scopul său, cât şi pe lipsa informării lor cu privire la caracteristica acestei monede.

Spre deosebire de caracterul abuziv al unei clauze şi de nulitatea acesteia, care se analizează pentru motive anterioare şi/sau concomitente încheierii contractului, impreviziunea priveşte un contract valabil încheiat, care, ca urmare a unor împrejurări independente de acţiunea/inacţiunea părţilor, produce alte efecte decât cele avute în vedere la momentul încheierii sale valabile.

Deşi nu a cunoscut o consacrare legală expresă sub imperiul dispoziţiilor C. civ. de la 1864, doctrina şi practica au recunoscut posibilitatea aplicării teoriei impreviziunii ca o excepţie de la principiul forţei obligatorii a contractului, în cazul ruperii echilibrului contractual în urma schimbării împrejurărilor avute în vedere de către părţi la momentul încheierii contractului, urmând ca în aplicarea acestei teorii să fie reajustate drepturile şi obligaţiile părţilor, precum şi întinderea acestora.

În acelaşi sens s-a statuat şi în decizia nr. 623/2016 a Curţii Constituţionale, în care s-a reţinut că impreviziunea, aplicabilă potrivit concepţiei instanţei de contencios constituţional şi în regimul C. civ. de la 1864, intervine când în executarea contractului a survenit un eveniment excepţional şi exterior ce nu putea fi prevăzut în mod rezonabil la data încheierii contractului în privinţa amplorii şi efectelor sale.

Totodată, s-a mai reţinut că impreviziunea vizează numai riscul supraadăugat şi, în condiţiile intervenirii acestuia, este menită să reamenajeze prestaţiile la care părţile s-au obligat în condiţiile noii realităţi economice/juridice, neavând drept scop revenirea la prestaţiile de la momentul încheierii contractului de credit sau la riscul acceptat de către părţi la acelaşi moment.

Faţă de argumentele expuse în precedent referitoare la teoria impreviziunii, Înalta Curte constată că recurenta nu urmăreşte adaptarea pentru viitor a efectelor contractului, astfel încât prestaţiile părţilor să fie unele echilibrate, ci ajustarea prestaţiilor faţă de configurarea dată acestora la momentul încheierii convenţiei, când nu exista dezechilibrul contractual pretins de către reclamantă, ceea ce contravine scopului şi mecanismului remediului impreviziunii şi pune în mod nepermis semnul egalităţii între impreviziune şi nulitate.

Mai mult, pretinzându-se de către reclamantă eliminarea riscului valutar, prin îngheţarea cursului de schimb al monedei creditului la data încheierii contractului, se solicită, în realitate, nesocotirea principiului nominalismului monetar, prevăzut de art. 1578 din C. civ. din 1864, normă supletivă din dreptul naţional, care, prin voinţa părţilor, a fost transpusă în convenţie şi care este exceptată din domeniul de aplicare al Directivei 93/13 şi al Legii nr. 193/2000.

Critica privind denominarea este, de asemenea, nefondată întrucât convertirea creditului în RON ar echivala cu o modificare a condiţiilor contractuale, respectiv chiar a monedei de restituire a creditului, pe care instanţa nu o poate dispune în lipsa unor prevederi legale sau contractuale care să o legitimeze în acest sens.

Potrivit art. 2 din Regulamentul BNR nr. 4 din 2005, operaţiunile valutare curente şi de capital, aşa cum sunt prevăzute în Nomenclator, se efectuează în mod liber între rezidenţi şi nerezidenţi, în valută şi în moneda naţională (leu).

Prin art. 1 lit. d) din Anexa nr. 1 la Regulamentul BNR nr. 4 din 2005 s-a stabilit că printre operaţiunile valutare se numără şi rambursarea creditelor sau împrumuturilor. Totodată, conform art. 4.1 din Anexa nr. 1 la acelaşi regulament, operaţiunile valutare sunt încasările, plăţile, compensările, transferurile, creditările, precum şi orice tranzacţii exprimate în valute, putând exista operaţiuni valutare între rezidenţi şi nerezidenţi, operaţiuni valutare curente, operaţiuni valutare de capital şi operaţiuni valutare între rezidenţi.

În consecinţă, din interpretarea acestor norme juridice rezultă cu evidenţă că este posibilă rambursarea creditelor în valută.

Mai trebuie observat că prin Normele BNR nr. 10 din 2005 şi nr. 20 din 2006 şi Regulamentul BNR nr. 3 din 2007 s-a stabilit cadrul în care se pot acorda credite de către bănci, fără limitări din perspectiva monedei în care se acordă creditele, astfel că nu se poate reţine aplicabilitatea prevederilor art. 3 alin. (1) din Regulamentul BNR nr. 4 din 2005, cum în mod greşit a susţinut recurenta.

De altfel, nicio prevedere legală nu consacră dreptul unei persoane împrumutate de a restitui împrumutul într-o altă monedă întrucât ar încălca principiului nominalismului monetar consacrat în art. 1578 din C. civ. din 1864.

Critica recurentei privind clauza referitoare la dobânda, analizată în cadrul apelului pârâtei prin care susţine că instanţa ar fi aplicat greşit prevederile art. 1 lit. b) din Anexa la Legea 193 din 2000, este nefondată.

Dispoziţiile art. 1 lit. b) din Anexa la Legea nr. 193 din 2000 nu sunt aplicabile în cauză, întrucât clauzele prevăzute la art. 5.2 şi 5.3 din contract referitoare la dobândă nu obligă pe consumator la suportarea unor condiţii contractuale despre care nu a avut posibilitatea reală de a lua la cunoştinţă de la data semnării contractului.

Astfel, recurenta a cunoscut că dobânda stipulată la art. 5.2 din contract era variabilă, fiind prevăzut expres în contract, de la data semnării acestuia, faptul că poate fi modificată în funcţie de valoarea dobânzii de referinţă pentru fiecare valută, Euribor pentru Euro, Libor pentru CHF şi Robor pentru Leu.

Ca urmare a intrării în vigoare a O.U.G. nr. 50/2010, s-a instituit în sarcina instituţiilor de credit obligaţia indicării în contractul de credit a unei formule de calcul a ratei dobânzii care să fie alcătuită dintr-un element fix, reprezentat de marja băncii şi un element variabil, reprezentat de indicele de referinţă. În acest sens, a fost notificată recurenta privind formula de calcul a dobânzii formată din marja fixă şi din indicele de referinţă variabil trimestrial corespunzător monedei creditului.

Prin urmare, şi susţinerile recurentei referitoare la neconformarea băncii la dispoziţiile O.U.G. nr. 50/2010, în sensul că dobânda sa fie raportată la fluctuaţiile indicilor de referinţă în funcţie de valuta creditului, la care aceasta poate adăuga o anumită marjă fixă, sunt nefondate întrucât banca, atât la data semnării contractului, cât şi prin notificările trimise recurentei, a indicat şi a explicitat formula de calcul a ratei dobânzii, alcătuită dintr-un element fix, reprezentat de marja băncii şi un element variabil, reprezentat de indicele de referinţă.

Banca nu a majorat unilateral dobânda prin majorarea marjei fixe a acesteia, ci a aplicat criteriile prevăzute în contract, respectiv indicele LIBOR şi marja fixă a băncii, aspect dovedit şi prin corespondenţa purtată între părţi, din care rezultă într-un mod clar, inteligibil şi lipsit de echivoc pentru consumator modalitatea de calcul a dobânzii.

În consecinţă, motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., invocat de recurentă este nefondat.

În dezvoltarea motivului prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., recurenta a susţinut că instanţa de apel a omis să se pronunţe asupra motivului de apel privind constatarea caracterului abuziv şi a nulităţii absolute a clauzei prevăzute la art. 6.1 lit. b) din contractul de credit nr. x din 11 martie 2008, referitor la perceperea comisionului de acordare.

Potrivit art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., casarea unei hotărâri se poate cere când aceasta nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.

Acest motiv de nelegalitate vizează, prin conţinutul său, nerespectarea prevederilor art. 425 alin. (1) pct. b) din C. proc. civ., potrivit cărora în considerentele hotărârii judecătorul trebuie să arate obiectul cererii şi susţinerile pe scurt ale părţilor, expunerea situaţiei de fapt reţinută de instanţă pe baza probelor administrate, motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor.

Obligaţia instanţei de a-şi argumenta soluţia adoptată, consacrată legislativ, are în vedere stabilirea în considerente a situaţiei de fapt expusă în detaliu, încadrarea în drept, examinarea argumentelor părţilor şi punctul de vedere al instanţei faţă de fiecare critică relevantă şi raţionamentul logico-juridic care a fundamentat soluţia pronunţată. Aceste cerinţe legale sunt impuse de însăşi esenţa înfăptuirii justiţiei, iar forţa de convingere a unei hotărâri judecătoreşti rezidă în raţionamentul indicat clar, explicitat şi întemeiat pe considerente de drept.

O hotărâre judecătorească trebuie să cuprindă în motivarea sa argumentele care au format, în fapt şi în drept, convingerea instanţei cu privire la soluţia pronunţată, argumente care, în mod necesar, trebuie să se raporteze la susţinerile şi apărările părţilor, la probatoriul administrat, precum şi la dispoziţiile legale aplicabile raportului juridic dedus judecăţii.

În cauză, recurenta a invocat faptul că instanţa de apel nu a motivat soluţia de respingere a apelului prin raportare la critica apelantei vizând dezlegarea dată de instanţa de fond asupra cererii de constatare a caracterului abuziv al clauzei contractuale referitoare la perceperea comisionului de acordare.

Înalta Curte constată întemeiate criticile recurentei, întrucât motivarea hotărârii este un element indispensabil al acestui act procesual, iar lipsa unei motivări corespunzătoare împiedică controlul jurisdicţional al instanţei de recurs, respectiv examinarea conformităţii hotărârii pronunţate în apel cu regulile de drept aplicabile.

Prin motivele de apel reclamanta a criticat în mod expres soluţia primei instanţe de respingere a cererii privind constatarea caracterului abuziv a clauzei prevăzute la art. 6.1 lit. b) din contractul de credit nr. x din 11 martie 2008, referitoare la perceperea comisionului de acordare. În acest sens, reclamanta a arătat că tribunalul, în mod greşit, a reţinut că această clauză conţine toate elementele necesare pentru deplina informare a consumatorului şi că acest comision are un caracter clar şi inteligibil, nefiind de natură a determina un dezechilibrul contractual, precum şi că perceperea comisionului de acordare este lipsit de cauză juridică în lipsa unei contraprestaţii a băncii concret determinate.

Din lecturarea deciziei recurate, rezultă că instanţa de apel a respins ca nefondat apelul formulat de reclamantă, fără însă a analiza şi motivul de apel prin care reclamanta a criticat soluţia primei instanţe, de respingere a cererii privind constatarea caracterului abuziv a comisionului de acordare şi de restituire a sumelor încasate cu acest titlu şi fără a prezenta argumentele care au format convingerea instanţei cu privire la soluţia de respingere a căii de atac devolutive.

În acest context, rezultă că hotărârea recurată a fost pronunţată cu încălcarea dispoziţiilor art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., fiind astfel încălcat şi dreptul recurentei-reclamante la un proces echitabil.

Prin faptul că în considerentele hotărârii nu se regăsesc motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia de respingere a apelului, vizând cererea de constatare a caracterului abuziv al comisionului de acordare, recurentei i s-a cauzat o vătămare procesuală care nu poate fi înlăturată altfel decât prin casarea deciziei atacate şi trimiterea cauzei spre o nouă judecată la aceeaşi instanţă de apel, a căii de atac a reclamantei.

Având în vedere faptul că instanţa de recurs constată incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., potrivit art. 496 alin. (2) raportat la art. 497 din acelaşi cod, va admite recursul, va casa în parte decizia civilă nr. 750 din 2 aprilie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, cu consecinţa trimiterii cauzei spre o nouă judecată a apelului reclamantei, numai în ceea ce priveşte analiza criticilor referitoare la comisionul de acordare.

Se vor menţine celelalte dispoziţii ale deciziei recurate.

În rejudecare, instanţa de apel va analiza criticile reclamantei privind caracterul abuziv al clauzei prevăzute la art. 6.1 lit. b) din contractul de credit nr. x din 11 martie 2008, referitoare la perceperea comisionului de acordare, urmând a ţine seama de criteriile de analiză astfel cum acestea sunt definite de art. 4 din Legea nr. 193/2000, în interpretarea dată de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene prin deciziile din 3 octombrie 2019, pronunţată în cauza C-621/17, Gyula Kiss împotriva CIB Bank Zrt. şi alţii, şi din 16 iulie 2020, prounţată în cauzele conexate C-224/19, CY împotriva CaixaBank S.A. şi C-259/19, LG, PK împotriva Banco Bilbao Vizcaya Argentaria S.A.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de reclamanta A. împotriva deciziei civile nr. 750 din 2 aprilie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

Casează în parte decizia atacată şi trimite cauza aceleiaşi instanţe, pentru judecarea apelului reclamantei.

Menţine în rest celelalte dispoziţii ale deciziei recurate.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 15 iunie 2021.