Consumer wins: CHF credit contract's discretionary variable-interest and penalty clauses null, refund of overpaid interest affirmed.

Şedinţa publică din data de 15 iunie 2021

Asupra recursului, din examinarea actelor şi lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Prin cererea înregistrată la data de 02 aprilie 2014 pe rolul Judecătoriei Sector 2 Bucureşti, secţia Civilă, sub nr. x/2014, reclamanta A., în contradictoriu cu pârâta B. S.A., a solicitat instanţei să constate nulitatea absolută a clauzelor cuprinse în contractul de credit nr. x din 2007 prevăzute la art. 4.1, 4.2, 4.3, 5.5., 5.7, să dispună restituirea sumelor încasate cu titlu de comision de acordare credit, comision de administrare, cu plata dobânzii legală de la data plăţii până la restituirea integrală, nulitatea absolută dobânzii variabile şi să dispună obligarea pârâtei la recalcularea graficului de plăţi şi a valorii totale a creditului şi la modificarea clauzelor contractuale în acest sens, precum şi să oblige pârâta la plata de daune morale de 500 CHF. De asemenea, reclamanta a solicitat cheltuieli de judecată.

În drept, reclamanta a invocat prevederile Legii nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianţi şi consumatori, Directiva nr. 93/13/CEE, art. 992, art. 993 alin. (1), art. 998, art. 977, art. 999 şi art. 1092 C. civ., O.G. nr. 9/2000 şi O.G. nr. 13/2011, art. 93 lit. e) pct. 3 din Ordonanţa nr. 21/1992, art. 1 din Legea nr. 193/2000, precum şi art. 77 din Legea nr. 296/2004 privind codul consumului.

Prin sentinţa civilă nr. 10253 din 2 octombrie 2014, pronunţată de Judecătoriei Sector 2 Bucureşti, secţia Civilă, s-a admis excepţia nrcompetenţei materiale a Judecătoriei Sector 2 Bucureşti, invocată de pârâtă prin întâmpinare şi a fost declinată soluţionarea cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti.

Cauza a fost înregistrată la 29 octombrie 2014 pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă, sub nr. x/2014.

Prin sentinţa civilă nr. 1770 din 21.03.2016, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2014, s-a admis în parte cererea de chemare în judecată, astfel cum a fost precizată, formulată de către reclamanta A., în contradictoriu cu pârâta B. S.A., s-a constatat caracterul abuziv şi nulitatea absolută a clauzelor contractuale prevăzute la art. 4.1 " La încetarea acestei perioade, se va aplica dobânda variabilă pentru credite de nevoi personale în CHF în vigoare în acel moment; Clientul se obligă să plătească următoarele comisioane: comision de acordare credit de 2.5% din valoarea creditului şi comision de administrare lunară a creditului de 0,3% aplicat la valoarea soldului creditului" art. 4.2 - "Nerambursarea la termenul stabilit în contract a creditului angajat, atrage după sine plata de către împrumutat de dobânzi majorate cu 5 puncte procentuale pe an faţă de dobânda prevăzută la punctul 4.1", art. 4.3. - "Pe parcursul derulării contractului banca îşi rezervă dreptul de a modifica dobânzile, comisioanele şi taxele bancare".

Totodată s-a dispus obligarea pârâtei la plata către reclamantă a sumelor plătite nedatorat de către aceasta cu titlu de dobândă, în temeiul clauzelor referitoare la dobândă constatate ca abuzive şi nule absolut, comision de acordare şi comision de administrare, de la data încasării acestora şi până la data încetării perceperii lor, precum şi la plata dobânzii legale calculate de la data achitării fiecărei sume nedatorate până la data plăţii efective a acestui debit şi s-a respins în rest acţiunea, ca neîntemeiată.

2. Împotriva acestei sentinţe, au declarat apel atât reclamanta, prin care a solicitat schimbarea sentinţei apelate, în sensul admiterii capetelor de cerere prin care s-a solicitat obligarea băncii să aplice o dobândă conform înţelegerii părţilor şi anularea clauzelor prevăzute la art. 5.5. şi art. 5.7 din contractul de credit, cât şi pârâta, prin care a solicitat a schimbarea sentinţei apelate, în sensul respingerii cererii de chemare în judecată ca neîntemeiată.

Prin decizia civilă nr. 1269 din 6 septembrie 2017, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, a fost respins apelul formulat de reclamantă.

Prin aceeaşi decizie a fost admis apelul declarat de pârâtă, a fost schimbată în parte sentinţa civilă apelată, în sensul că au fost respinse capetele de cerere privind constatarea caracterului abuziv al clauzelor prevăzute la art. 4.1 alin. (2) teza I privind comisionul de acordare şi comisionul de administrare, precum şi capătul de cerere având ca obiect restituirea sumelor percepute cu titlu de comision de acordare şi comisionul de administrare, fiind păstrate celelalte dispoziţii ale sentinţei.

3. Împotriva acestei decizii la 7 decembrie 2017 pârâtă B. S.A. actuala C. S.A., urmare a fuziunii, a formulat recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., prin care a solicitat admiterea căii extraordinare de atac, casarea în tot a deciziei recurate, cu consecinţa rejudecării procesului în fond, admiterea în tot a apelului pârâtei, în sensul respingerii cererii de chemare în judecată.

În dezvoltarea motivului de recurs, pârâta invocă aplicarea greşită de către instanţa de apel a prevederilor art. 6 şi 7 din Legea 193 din 2000 şi încălcarea dispoziţiilor art. 969 din C. civ. de la 1864.

În motivarea recursului, pârâta a susţinut că instanţa de apel a constatat caracterul abuziv al posibilităţii băncii de modificare unilaterală a dobânzii (art. 4.3 din contractul de credit), dar nu a constatat caracterul abuziv al dobânzii variabile, stipulat de prevederile art. 4.1 din contract, astfel că instanţa de apel nu avea posibilitatea de a dispune restituirea sumelor încasate în plus peste procentul de 9,95% pe an, transformând contractul de credit într-unul cu dobândă fixă, întrucât art. 4.1 şi 4.2 din contractul de credit au rămas nemodificate.

Recurenta a susţinut că această clauză nu poate fi considerată abuzivă, întrucât nu este îndeplinită cerinţa caracterului nenegociat al acesteia.

În plus, s-a subliniat că instanţa de apel ar fi trebuit sa reţină că motivele cuprinse în convenţia de credit, ce conferă dreptul băncii de a revizui unilateral structura ratei dobânzii, sunt redactate în termeni clari şi neechivoci, astfel încât nu se poate considera că acestea reprezintă un motiv, în înţelesul Legii nr. 193/2000.

Recurenta a mai învederat că respectivele clauze nu sunt abuzive deoarece nu este îndeplinită cerinţa existenţei dezechilibrului semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, în defavoarea consumatorului, întrucât este prevăzută pentru consumator posibilitatea de a refuza modificarea cuantumului dobânzii, fiind aplicabile dispoziţiile alin. (1) lit. a) teza a II-a din Anexa la Legea nr. 193 din 2000.

Mai mult, a arătat recurenta că dreptul băncii de a modifica dobânda contractuală este o consecinţă a caracterului variabil al dobânzii, pentru care chiar împrumutatul a optat prin cererea de creditare, fiind conformă manifestării sale de voinţă exprimată la data încheierii contractului de credit şi care se reflectă în graficul de rambursare.

Soluţia prin care prima instanţă a reţinut caracterul abuziv al clauzelor referitoare la dreptul băncii de a modifica dobânda contractuală este, în accepţiunea recurentei, netemeinică şi nelegală, întrucât aceasta a fost stipulată în conformitate cu dispoziţiile legale în vigoare la momentul încheierii contractului de credit.

Recurenta a mai învederat că anularea mecanismului de modificare unilaterala a dobânzii contractuale nu poate conduce la stabilirea unui alt mecanism de către instanţă, care impune un cuantum fix al marjei, ci părţile, în măsura în care se constată caracterul abuziv al clauzei, sunt în situaţia de a purta negocieri, pentru a ajunge la un acord cu privire la nivelul dobânzii contractuale.

4. Cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a, la 15 decembrie 2017.

Prealabil, Înalta Curte reţine că prin sentinţa civilă nr. 1899 din 21 noiembrie 2018, pronunţată de Tribunalul Specializat Cluj în dosarul nr. x/2018, recurenta-pârâtă B. S.A. a fost preluată prin absorbţie de către C. S.A., sens în care a dispus citarea, în calitate de recurentă-pârâtă a acesteia.

Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ.

Prin încheierea din 15 mai 2018, în complet de filtru, constatând întrunite condiţiile prevăzute de art. 493 alin. (3) din C. proc. civ., instanţa a dispus comunicarea raportului către părţile cauzei, pentru a se depune puncte de vedere asupra acestuia, astfel cum prevede art. 493 alin. (4) din C. proc. civ.

Potrivit dovezilor de comunicare, raportul asupra admisibilităţii în principiu a recursului a fost comunicat părţilor, recurenta depunând punct de vedere la raport, prin care a solicitat respingerea concluziilor acestuia.

Prin încheierea din 4 iunie 2019, în complet de filtru, Înalta Curte a admis în principiu recursul şi a stabilit termen de judecată la 17 septembrie 2019.

Înalta Curte, prin încheierea din 17 septembrie 2019, a suspendat judecata recursului în temeiul dispoziţiilor art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., până la soluţionarea cauzei C- 269/19, aflată pe rolul Curţii de Justiţie a Uniunii Europene.

Înalta Curte, analizând decizia atacată în raport cu criticile formulate, în limitele controlului de legalitate şi temeiurilor de drept invocate, reţine următoarele considerente:

În dezvoltarea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta a susţinut, în esenţă, în ceea ce priveşte clauza privind dobânda, că instanţa de apel a aplicat greşit prevederile art. 6 şi 7 din Legea nr. 193 din 2000 şi a încălcat dispoziţiile art. 969 din C. civ. de la 1864, prin modificarea contractului din credit cu dobândă variabilă, în unul cu dobândă fixă, clauza fiind exclusă de la analiza caracterului abuziv potrivit art. 4 alin. (2) din Directiva nr. 93/12/CEE, a fost negociată, iar posibilitatea băncii de a de a revizui unilateral structura dobânzii este redactată în termeni clari şi neechivoci şi nu este abuzivă, întrucât nu creează un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor în detrimentul consumatorului, fiind aplicabile dispoziţiile alin. (1) lit. a) din Anexa la Legea nr. 193 din 2000.

Contrar susţinerilor recurentei, instanţa de apel deşi a admis apelul pârâtei, a validat raţionamentul tribunalului şi a păstrat sentinţa privind constatarea caracterului abuziv al dobânzii variabile aplicabile după primele 90 de zile de la încheierea contractului prevăzută la art. 4.1 teza I din contractul de credit, al dobânzii majorate cu 5 puncte procentuale prevăzută la art. 4.2 şi al dreptului unilateral al băncii de a modifica dobânzile, taxele şi comisioanele prevăzut la art. 4.3. din contractul de credit.

Prin urmare, în mod corect, instanţa de apel, reţinând ca fiind abuzive clauzele privind dreptul băncii de a fixa o dobândă variabilă fără a indica criteriile de majorare a marjei dobânzii şi dreptul băncii de a modifica unilateral dobânda, a păstrat ca fiind legală si temeinică şi dispoziţia primei instanţe privind restituirea de către bancă a sumelor plătite nedatorat de către reclamantă cu titlu de dobândă.

Recurenta susţine în mod greşit că examenul caracterului abuziv al clauzelor privind dobânda nu este posibil în cauză potrivit art. 4 alin. (2) din Directiva nr. 93/12/CEE, întrucât acestea întrunesc cerinţa de a fi exprimate într-un limbaj uşor inteligibil.

Examinarea făcută de instanţa devolutivă de control judiciar a fost în acord cu dispoziţiile Legii nr. 193/2000, prin care legiuitorul a înţeles să instituie în favoarea consumatorilor un regim special, care să îi protejeze de un eventual dezechilibru în raporturile contractuale cu profesioniştii, acest regim vizând cu precădere momentul încheierii contractului şi faza negocierilor, analiza raportându-se la aceste două momente.

Obligaţia de transparenţă prevăzută la art. 1 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 vizează reglementarea de clauze contractuale clare, fără echivoc, pentru înţelegerea cărora nu sunt necesare cunoştinţe de specialitate. Astfel, acestea trebuie să fie redactate într-un mod clar şi inteligibil, fizic accesibile consumatorului, să primească accentul corespunzător importanţei lor prin raportare la locul în contract unde sunt plasate şi să fie lizibile.

Înalta Curte reţine că exprimarea într-un limbaj uşor inteligibil nu poate fi limitată la o exprimare corectă din punct de vedere gramatical. Limbajul uşor inteligibil presupune ca, în cazul convenţiilor, fiecare dintre părţile contractante să aibă reprezentarea neîndoielnică a naturii şi întinderii propriilor drepturi convenite şi obligaţii asumate şi, în egală măsură, a drepturilor şi contraprestaţiilor celeilalte părţi.

Prevederea unui drept de modificare unilaterală a marjei dobânzii în contractul de credit înseamnă că banca îşi rezervă dreptul de a modifica unilateral preţul convenţiei, această posibilitate nefiind în sine abuzivă atât timp cât cauzele modificării sunt definite contractual în mod transparent.

Instanţa de apel a reţinut că din clauzele contestate în cauză nu rezultau criteriile avute în vedere de bancă la stabilirea dobânzii variabile, respectiv la modificarea marjei dobânzii creditului, şi dacă modificarea avea ca fundament o motivaţie întemeiată, reflectată de indicii pieţei financiare, în sensul prevederilor alin. (1) lit. a) din Anexa la Legea nr. 193/2000, ci, dimpotrivă releva puterea discreţionară a băncii de modificare a cuantumului preţului contractului.

Prin urmare, contrar susţinerilor recurentei, clauzele privind modificarea dobânzii nu respectau cerinţa de transparenţă impusă de art. 1 alin. (1) din Legea nr. 193/2000.

Înalta Curte reţine că sistemul pus în aplicare de Legea nr. 193/2000 porneşte de la premisa poziţiei de inferioritate în care se află consumatorul în raport cu furnizorul de produse şi servicii, situaţie care face necesară reglementarea unor garanţii adecvate pentru protecţia acestuia, printre care deosebit de importante sunt posibilitatea de negociere, precum şi informarea completă şi precisă asupra condiţiilor contractuale, pentru că astfel consumatorul să prefigureze în mod real consecinţele pe care obligaţiile asumate le vor produce în patrimoniul său.

Totodată, susţinerile recurentei-pârâte care stau la baza justificării nevoii sale de majorare a dobânzii variabile aferente creditului acordat şi a dreptului său de a o revizui în mod unilateral, precum şi cele referitoare la faptul că nu există nicio dispoziţie legală care să limiteze sau să interzică modalitatea de calcul a dobânzii variabile, nu pot fi primite.

Puterea discreţionară a băncii de modificare a ratei dobânzii, în lipsa unor criterii clare şi inteligibile pe baza cărora consumatorul să poată evalua consecinţele economice, este aptă să creeze un dezechilibru semnificativ în defavoarea consumatorului.

În consecinţă, nu caracterul variabil al dobânzii este abuziv, ci lipsa de transparenţă în mecanismul de stabilire a dobânzii variabile şi modificarea marjei băncii din formula de calcul.

Totodată, inserarea unei astfel de clauze, care, coroborată cu posibilitatea pe care banca şi-a rezervat-o implicit şi în mod intenţionat de a se raporta discreţionar, fără consultarea prealabilă a reclamanţilor şi fără acordul acestora, la oricare din indicii financiari obiectivi, contravine obligaţiei de informare care îi incumbă acesteia.

Faptul că reclamanta are posibilitatea de a denunţa contractul de credit nu este de natură a exclude incidenţa prevederilor alin. (1) lit. a) din Anexa la Legea nr. 193/2000 şi a celor de la art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, obligaţia de transparenţă a acestui drept al băncii de modificare a ratei dobânzii fiind necesar a fi prezentată în cuprinsul contractului de credit, deoarece întinderea drepturilor şi a obligaţiilor trebuie să fie cunoscută sau cel puţin determinabilă încă de la încheierea acestuia, pentru putea fi prevăzute consecinţele economice şi juridice în ceea ce priveşte patrimoniul reclamanţilor.

Instanţa de apel s-a raportat la condiţiile prevăzute de art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000 şi alin. (1) lit. a) din Anexa la Legea nr. 193/2000, impunându-se înlăturarea criticii recurentei prin care s-a susţinut caracterul negociat al clauzelor prin adoptarea contractului de credit.

Nici critica recurentei-pârâte prin care se susţine că nu îi este permis instanţei de judecată să stabilească definitiv si obligatoriu cuantumul dobânzii contractuale prin impunerea unui cuantum fix al marjei, în condiţiile în care părţile au statuat ca dobânda este variabila după primele 12 luni, şi că soluţia instanţei reprezintă o modificare a contractului de credit, fiind dată cu încălcarea art. 6 şi 7 din Legea nr. 193/2000 şi a jurisprudenţei Curţii de Justiţie a Uniunii Europene in materia clauzelor abuzive, nu este fondată, întrucât această situaţie nu se regăseşte în cauză.

Astfel, instanţa de apel a reţinut corect caracterul abuziv al clauzelor contractuale privind modificarea dobânzii, având în vedere lipsa unor criterii clare şi inteligibile pe baza cărora consumatorul să poată evalua consecinţele acestor modificări.

Potrivit art. 7 din Legea nr. 193/2000 clauzele abuzive nu vor produce efecte asupra consumatorului, iar contractul se va derula în continuare, cu acordul consumatorului numai dacă după eliminarea acestora mai poate continua. Prin prisma acestor dispoziţii, instanţa învestită cu verificarea caracterului abuziv al clauzelor nu poate să le modifice, ci doar să le menţină sau să le elimine, după caz.

Înalta Curte constată că, în cauză, ceea ce a fost constatat abuziv şi declarat nul nu este însăşi clauza ce stipulează dobânda variabilă şi care reflectă voinţa părţilor în sensul art. 969 C. civ., ci nulitatea absolută vizează dreptul discreţionar al băncii de a stabili dobânda, ulterior perioadei de 90 de zile de la data acordării creditului.

În consecinţă, instanţa de apel nu a înfrânt principiul forţei obligatorii a contractului prevăzut la art. 969 din C. civ. de la 1864 întrucât nu a transformat contractul într-unul cu dobândă fixă.

În ceea ce priveşte remediul aplicabil în situaţia constatării caracterului abuziv al clauzelor care definesc mecanismul de stabilire a ratei dobânzii variabile într-un contract de împrumut, recent, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene, sesizată cu o cerere de decizie preliminară cu referire la modul de interpretare a art. 6 alin. (1) din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii, a statuat, prin Hotărârea din data de 25 noiembrie 2020, pronunţată în Cauza C-269/19, Banca B.SA împotriva D.., că acest text de lege trebuie interpretat în sensul că, "în urma constatării caracterului abuziv al clauzelor care definesc mecanismul de stabilire a ratei dobânzii variabile într-un contract de împrumut şi atunci când acest contract nu poate continua să existe după eliminarea clauzelor abuzive în cauză, anularea contractului menţionat ar avea consecinţe deosebit de prejudiciabile pentru consumator şi nu există nicio dispoziţie de drept naţional cu caracter supletiv, instanţa naţională trebuie să adopte, ţinând seama de ansamblul dreptului său intern, toate măsurile necesare în vederea protejării consumatorului de consecinţele deosebit de prejudiciabile pe care anularea contractului menţionat le ar putea provoca. În împrejurări precum cele în discuţie în litigiul principal, nimic nu se opune printre altele ca instanţa naţională să invite părţile să negocieze în vederea stabilirii modalităţilor de calcul al ratei dobânzii, cu condiţia ca aceasta să stabilească cadrul negocierilor respective şi ca ele să urmărească stabilirea unui echilibru real între drepturile şi obligaţiile cocontractanţilor, ţinând seama printre altele de obiectivul protecţiei consumatorului care stă la baza Directivei 93/13."

Înalta Curte constată că efectul nulităţii absolute, privită ca sancţiune care lipseşte actul juridic civil de efectele contrarii normelor legale edictate pentru încheierea sa valabilă, constă în desfiinţarea totală sau parţială a acestuia şi, ca atare, în restabilirea legalităţii.

Două dintre principiile efectelor nulităţii, evidenţiate în doctrină şi confirmate în jurisprudenţă sunt retroactivitatea şi repunerea părţilor în situaţia anterioară, ultimul fiind doar o consecinţă a retroactivităţii, pe care, astfel, o asigură în mod efectiv.

Prin urmare, raportarea instanţei, în analiza apelului pârâtei, la clauza contractuală care prevedea un anumit cuantum fix al dobânzii, a avut semnificaţia unui simplu reper pentru stabilirea obligaţiei de restituire a sumelor încasate în temeiul clauzei constatate nule şi nu are semnificaţia unei intervenţii a instanţei în sensul denaturării mecanismului contractual stipulat de părţi.

Analiza considerentelor deciziei recurate permite concluzia că instanţa de apel a ţinut seama de particularitatea clauzelor privind modul de variaţie a dobânzii creditului, în legătură cu obiectul principal al contractului sau preţul şi remuneraţia, şi au fost supuse analizei sub aspectul transparenţei, precum şi al redactării într-un limbaj clar şi inteligibil, în acord cu jurisprudenţa CJUE, nefiind incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., urmează a respinge ca nefondat recursul promovat de pârâta C. S.A. împotriva deciziei civile nr. 1269/2017 din 6 septembrie 2017, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâta C. S.A. împotriva deciziei civile nr. 1269/2017 din 6 septembrie 2017, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 15 iunie 2021.