Abusiveness of foreign-currency risk clauses excluded from review as transposing statutory monetary nominalism; issuance commission voided for lacking clarity on services rendered

Şedinţa publică din data de 15 iunie 2021

Asupra recursului, din examinarea actelor şi lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Prin cererea înregistrată la data de 22 iulie 2016 pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă, sub nr. x/2016, reclamanţii A., B. şi C. au chemat în judecată pârâtele D. S.A. şi E.., prin mandatar D. S.A., solicitând să se dispună constatarea nulităţii absolute a clauzelor prevăzute la 5.1 lit. a), b) şi c) referitoare la comisionul de analiză, acordare şi administrare, restituirea sumelor încasate cu acest titlu şi a dobânzii legale aferente, constatarea caracterului abuziv al clauzei de risc valutar, prevăzută la art. 6.1 şi art. 6.1.3, inserată în contractul de credit şi eliminarea acesteia, stabilizarea cursului de schimb CHF - Leu la momentul semnării contractului, pentru un curs CHF de 2,3828 RON, care să fie valabil pe toată perioada derulării contractului, denominarea în moneda naţională a plăţilor, în virtutea principiului din regulamentul valutar conform căruia preţul mărfurilor sau al serviciilor între rezidenţi se plăteşte în moneda naţională, cu obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

În drept, reclamanţii au invocat dispoziţiile Legii nr. 193/2000, O.G. nr. 21/1992, O.U.G. nr. 99/2006, O.U.G. nr. 50/2010, Legea nr. 288/2010 pentru aprobarea O.G. nr. 50/2010, art. 194 şi urm. C. proc. civ., art. 3 alin. (1) din Regulamentul BNR nr. 4/2005, art. 4 din Legea nr. 193/2000, art. 4 alin. (2) din Directiva nr. 93/13/CEE şi art. 969 şi 970 C. civ.

Prin sentinţa civilă nr. 37 din 13 ianuarie 2017, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, s-a respins excepţia inadmisibilităţii ca neîntemeiată, s-a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamanţii şi au fost obligaţi aceştia la plata către pârâta D. S.A. a sumei de 3.232,08 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

2. Împotriva acestei sentinţe, la 10 aprilie 2017 reclamanţii A., B. şi C. au declarat apel, prin care au solicitat schimbarea hotărârii atacate în sensul admiterii cererii de chemare în judecată formulate şi precizate, cenzurarea cheltuielilor de judecată acordate pârâtelor în cuantum de 3.232.08 RON, reprezentând onorariul avocaţial şi, totodată, obligarea pârâtelor la plata cheltuielilor de judecata.

Prin decizia civilă nr. 1384A/2017 din 18 septembrie 2017, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2016, s-a admis apelul declarat de reclamanţi fiind schimbată, în parte, sentinţa, în sensul că s-a constatat nulitatea absolută a clauzei prevăzute la art. 5.1 pct. b) privind comisionul de acordare şi s-a dispus restituirea către reclamanţi a sumei de 2.392 CHF, plătită cu acest titlu.

3. Împotriva acestei decizii au declarat recurs atât reclamanţii A., B. şi C., la 3 noiembrie 2017, cât şi pârâtele D. S.A. şi E., la 8 noiembrie 2017.

Prin recursul formulat de reclamanţi, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., s-a solicitat admiterea acestuia, modificarea deciziei recurate, în sensul admiterii în totalitate a apelului reclamanţilor.

Referitor la clauza privind riscul valutar recurenţii-reclamanţi au susţinut că, în mod greşit, instanţa de apel nu a avut în vedere cauza CJUE nr. C-186/16 Ruxandra Andriciuc şi alţii împotriva F. S.A., întrucât nu a verificat dacă banca a făcut dovada că a furnizat consumatorului orice informaţie care să-i permită acestuia să evalueze consecinţele acestei clauze asupra obligaţiilor sale financiare viitoare.

Potrivit recurenţilor, prin neîndeplinirea obligaţiei de informare asupra riscului valutar accentuat, în cazul unui contract de credit pe termen lung, banca a profitat de asimetria informaţională pentru a transfera integral asupra acestora riscul valutar, creând un dezechilibru major şi contrar bunei credinţe.

Recurenţii susţin că motivarea instanţei din apel nu ţine cont de realitatea motivelor pentru care au ajuns să contracteze un credit în moneda Euro.

Potrivit recurenţilor, clauza de risc valutar este o clauza abuzivă, întrucât, raportat la momentul încheierii contractului şi la circumstanţele acestuia, precum şi la caracterul său prestabilit şi impus consumatorului, fără a-i acorda posibilitatea influenţării naturii acesteia, determină un dezechilibru major între drepturile şi obligaţiile asumate de către părti, riscul valutar fiind suportat exclusiv de către consumator, cu toate consecinţele negative asupra posibilităţii de respectare a obligaţiilor contractuale.

S-a mai arătat că este abuzivă clauza de risc valutar, în raport cu art. 4 din Legea nr. 193/2000, art. 78 din Legea nr. 296/2004 şi art. 2 pct. 16 şi art. 10 lit. b) din O.U.G. nr. 21/1992, fiind reiterate aspectele privind dezechilibrul contractual şi reaua-credinţă a pârâtei la semnarea contractului, aspecte dezvoltate pe larg în cererea de chemare în judecată şi cererea de apel şi reluate în prezenta cale extraordinară de atac.

În ceea ce priveşte comisionul de administrare, recurenţii precizează că instanţa de apel în mod greşit a reţinut că scopul perceperii acestui comision rezidă din chiar denumirea sa. Recurenţii susţin că această clauză nu a fost negociată, dispoziţiile contractuale referitoare la perceperea lui fiind lipsite de cauză juridică în absenţa unor contraprestaţii corelative ale băncii care să justifice perceperea comisionului.

Prin urmare, arată recurenţii că activitatea generică ce rezultă din denumirea comisionului de administrare nu justifică valoarea comisioanelor şi nici nu indică riscurile la care banca se expune şi care fac necesară plata sumelor datorate cu acest titlu.

Prin recursul pârâtelor D. S.A. şi E.., întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., s-a solicitat admiterea recursului şi casarea în parte a deciziei atacate.

În dezvoltarea motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurentele au invocat motivele contradictorii existente în hotărârea atacată, în sensul că instanţa deşi a reţinut că aceste clauze privind perceperea unor comisioane fac parte din categoria obiectului contractului, fiind excluse de la analiza caracterului abuziv, în analiza comisionului de acordare îşi încalcă propriul raţionament şi consideră că poate fi supus analizei caracterului abuziv.

Argumentele contradictorii ale instanţei de apel rezultă şi din faptul că, deşi a considerat că cele trei clauze contractuale ce reglementează comisioanele contestate nu sunt excluse de la analiza caracterului abuziv, totuşi, în ceea ce priveşte comisionul de administrare, instanţa a reţinut contrariul, în sensul că este exclusă analiza specifică protecţiei consumatorilor.

În considerarea motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentele-pârâte au susţinut că, în mod greşit, instanţa de apel a reţinut încălcarea prevederilor art. 4 alin. (2) din Legea 193/2000 de către bancă şi a considerat convenţia de credit ca fiind un contract de adeziune, care nu ar fi fost supus negocierii directe cu consumatorul, clauzele contractuale contestate fiind impuse de către Bancă.

Potrivit recurentelor, reclamanţii nu au prezentat o contraofertă băncii, astfel încât în lipsa unei astfel de situaţii, banca nu putea din propria sa iniţiativă sa reducă costul, atât timp cât clientul nu o solicitase sau să înlăture perceperea unor comisioane.

Recurentele consideră că reclamanţii au avut posibilitatea de a verifica în mod facil condiţiile în care puteau contracta şi de a decide în cunoştinţă de cauză, beneficiind de timpul necesar pentru a verifica oportunitatea contractării în condiţiile oferite de Bancă, cât şi pentru a compara această ofertă cu cele asemanatoare existente pe piaţă, pentru a lua decizia cea mai bună din punct de vedere economic.

Prin urmare, susţin recurentele că nu suntem în prezenţa unui contract de adeziune, iar existenţa unor clauze preformulate nu echivalează cu încălcarea obligaţiei de a oferi consumatorului posibilitatea de a influenţa natura şi conţinutul prevederilor contractuale.

Recurentele menţionează că în mod greşit instanţa de apel a aplicat prevederile art. 4 alin. (5) si (6) din Legea nr. 193/2000 şi a constatat caracterul abuziv al clauzei privind perceperea comisionului de acordare, reţinând că aceasta clauză ar avea caracter abuziv, întrucât nu ar fi fost indicate în cuprinsul contractului serviciile pe care le prestează banca în schimbul perceperii acestor sume de bani.

Contrar susţinerilor instanţei de apel, nu există nicio prevedere legală din care să rezulte obligaţia băncii de a prezenta, enumera, detalia serviciile pe care aceasta le prestează în schimbul perceperii comisioanelor. Mai mult, din însăşi denumirea dată clauzei şi comisionului perceput rezultă, în mod clar, natura serviciilor pe care banca le prestează, în acest sens fiind şi dispoziţiile art. 93 din O.G. nr. 21/1992 privind protecţia consumatorilor şi art. 33 alin. (2) din O.U.G. nr. 50/2010 privind contractele de credit pentru consumatori.

Recurentele susţin că acest comision de acordare perceput constituie un element al preţului, iar clauza din contract este clară şi redactată fără echivoc, fiind însuşită de intimaţi prin semnarea contractului şi actelor adiţionale. Totodată, acest comision a fost calculat procentual la valoarea creditului, iar acest fapt era cunoscut de către intimaţi la data încheierii convenţiei de credit, astfel încât nu se poate susţine împiedicarea consumatorului în a aprecia costurile creditului.

Recurentele mai artă că în situaţia în care contractul este standard, preformulat, consideră că nu sunt incidente în cauză prevederile art. 1 alin. (3) din Anexa nr. 1 la Legea nr. 193/2000, atât timp cât, pentru a nu fi abuzive, clauzele negociate trebuie să nu creeze, în detrimentul consumatorului şi contrar cerinţelor bunei - credinţe, un dezechilibru semnificativ între drepturile si obligaţiile părţilor. Or, comisionul de acordare a fost perceput pentru amortizarea costurilor pe care banca le suportă prin acordarea creditului, cheltuieli inerente pentru buna desfăşurare a activitatii băncii.

Prin urmare, recurenţii menţionează că aprecierea caracterului semnificativ al dezechilibrului nu poate fi realizată independent de aprecierea individuală, în fiecare caz în parte, a drepturilor şi obligaţiilor globale ale fiecărei părţi, iar, în cauza de faţă, raportat la obligaţiile ce incumbă băncii, sumele semnificative pe care aceasta le-a pus la dispoziţia reclamanţilor şi intervalul de timp îndelungat acordat acestora pentru restituirea împrumutului, nu sunt de natură să dea naştere unui dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părtilor, şi în consecinţă, nu pot fi considerate abuzive.

La 22 decembrie 2017 recurentele-pârâte D. S.A. şi E.. au formulat întâmpinare, prin care au solicitat, în principal, anularea recursului reclamanţilor în confomitate cu art. 489 coroborat cu art. 493 alin. (5) C. proc. civ., întrucât motivele de recurs invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., recurenţii solicitând de fapt o reanalizare a fondului litigiului dedus judecăţii, fără să aducă vreo critică de nelegalitate. În subsidiar, au solicitat respingerea recursului reclamanţilor ca nefondat şi menţinerea deciziei recurate, ca fiind legală şi temeinică în ceea ce priveşte aspectele criticate prin motivele de recurs.

De asemnea, s-a solicitat obligarea recurenţilor-reclamanţi la plata cheltuielilor de judecată avansate cu soluţionarea prezentei cauze.

La 29 ianuarie 2018 recurenţii-reclamanţi A., B. şi C. au formulat răspuns la întâmpinarea depusă de pârâte, prin care au combătut apărările acestora.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a, la 10 noiembrie 2017.

Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) C. proc. civ.

Prin încheierea din 24 aprilie 2018, în complet de filtru, constatând întrunite condiţiile prevăzute de art. 493 alin. (3) C. proc. civ., instanţa a dispus comunicarea raportului părţilor, pentru a se depune puncte de vedere asupra acestuia, astfel cum prevede art. 493 alin. (4) C. proc. civ.

Recurentele-pârâte au formulat la 30 mai 2018 punct de vedere la raport, prin care au solicitat să se constate că recursul formulat este admisibil în principiu, opinia magistratului raportor privind inadmisibilitatea recursului fiind eronată.

Prin încheierea din 2 octombrie 2018 s-a respins excepţia nulităţii recursului reclamanţilor invocată de recurentele-pârâte, s-au admis în principiu recursurile declarate de reclamanţi şi pârâte împotriva deciziei civile nr. 1384A/2017 din 18 septembrie 2017 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă şi s-a stabilit termen de judecată la 4 decembrie 2018.

Prin încheierea din 4 decembrie 2018 s-a suspendat judecata recursurilor declarate de reclamanţi şi pârâte în temeiul dispoziţiilor art. 520 alin. (4) C. proc. civ., iar prin încheierea din 16 aprilie 2019 a fost repusă cauza pe rol şi a fost suspendată judecata recursurilor declarate în temeiul dispoziţiilor art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., până la soluţionarea cauzei C-269/19 şi C-81/19, aflate pe rolul Curţii de Justiţie a Uniunii Europene.

Având în vedere cererea de repunere pe rol formulată de recurenţii reclamanţi la 27 mai 2020, prin rezoluţie s-a fixat termen de judecată la 15 iunie 2021.

Înalta Curte, analizând decizia atacată în raport cu criticile formulate, în limitele controlului de legalitate şi temeiurilor de drept invocate, reţine următoarele considerente:

Recursul formulat de reclamanţii A., B. şi C., întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., este nefondat.

Criticile recurenţilor-reclamanţi în dezvoltarea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., privind nemotivarea hotărârii sub aspectul analizei respectării obligaţiei de informare a consumatorilor asupra evoluţiei cursului de schimb CHF-Leu, în etapa anterioară încheierii contractului, sunt nefondate.

Înalta Curte constată că hotărârea atacată cuprinde motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia, arătându-se atât motivele pentru care s-a admis cât şi cele pentru care s-au înlăturat solicitările părţilor.

În acest sens, instanţa de apel a analizat critica reclamanţilor privind încălcarea obligaţiei generale de informare pe care o are profesionistul faţă de debitor sub aspectul evoluţiei cursului de schimb, reţinând că nu s-a dovedit faptul că, pârâtele ar fi cunoscut şi prevăzut evoluţia acestuia.

Totodată, instanţa de apel a reţinut că încheierea contractului de împrumut în speţă, într-o monedă străină, restituibil într-o perioadă mare de timp, implica, în mod automat, suportarea de către părţi a riscurilor ce pot apărea în viitor cu privire la procurarea respectivei monede de pe piaţă.

În susţinerea motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurenţii-reclamanţi au subliniat că este abuzivă clauza de risc valutar, în raport cu art. 4 din Legea nr. 193/2000, art. 78 din Legea nr. 296/2004 şi art. 2 pct. 16 şi art. 10 lit. b) din O.U.G. nr. 21/1992 şi că instanţa de apel nu a reţinut încălcarea de către bancă a obligaţiei de informare asupra riscului de hipervalorizare a monedei CHF potrivit cauzei CJUE nr. C-186/16 Ruxandra Andriciuc şi alţii împotriva F. S.A..

Înalta Curte constată că instanţa de apel în mod corect a reţinut că aceste critici formulate de reclamanţi sub aspectul caracterului abuziv al clauzei privind riscul valutar sunt, în realitate, critici împotriva unei clauze care transpune un text de lege, ceea ce nu este permis de dispoziţiile art. 3 alin. (2) din Legea 193/2000, astfel că analiza condiţiilor prevăzute la art. 4 alin. (1) din acelaşi act normativ nu mai este necesară.

Riscul valutar ţine efectiv de natura împrumutului în moneda străină, fiind definit în Normele Băncii Naţionale a României nr. 17 din 2003 şi în Regulamentul Băncii Naţionale a României nr. 4 din 2005 privind regimul valutar, ca o componentă a riscului de piaţă, care apare din fluctuaţiile pe piaţă ale cursului valutar.

Având în vedere că orice contract de credit încheiat în monedă străină poartă amprenta riscului valutar, clauza contestată are caracter inteligibil pentru un consumator mediu avizat, care nu implică detalierea modului în care va fluctua cursul valutar pe toată perioada contractuală, întrucât acest element este deopotrivă necunoscut intimatelor-pârâte creditoare.

Prin urmare, în mod just, instanţa de apel a reţinut că încheierea unui contract de împrumut într-o monedă străină restituibil într-o perioadă mare de timp, implică, în mod automat, suportarea de către părţi a riscurilor ce pot apărea în viitor cu privire la procurarea respectivei monede de pe piaţă şi nu se poate imputa creditoarelor lipsa furnizării unei estimări precise cu privire la evoluţia pe termen lung a cursului CHF-Leu, în cadrul obligaţiei generale de informare pe care o are profesionistul faţă de consumator, în etapa anterioară încheierii convenţiei.

Mai mult, clauza privind moneda creditului reflectă principiul nominalismului monetar, astfel cum este reglementat de art. 1578 C. civ. de la 1864 şi, prin urmare, fiind cazul unei transpuneri în plan contractual a unei norme legale supletive, era exclusă de la controlul caracterului abuziv, instituit prin Legea nr. 193/2000, potrivit jurisprudenţei constante a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene.

Prin hotărârea pronunţată în Cauza C-186/16 Ruxandra Andriciuc şi alţii împotriva F. S.A., Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a instituit o ordine de prioritate a condiţiilor care trebuie să fie verificate din perspectiva Directivei 93/13, neîndeplinirea uneia dintre condiţii făcând de prisos analiza celor subsecvente şi determinând concluzia lipsei caracterului abuziv al clauzei cercetate.

Articolul 1 alin. (2) din Directiva nr. 93/13/CEE, transpus în dreptul naţional prin art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000, instituie o excludere din domeniul de aplicare a regimului acestei Directive a acelor clauze contractuale care reflectă actele cu putere de lege sau normele administrative obligatorii.

Potrivit jurisprudenţei Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, respectiv Hotărârea din 21 martie 2013, RWE Vertrieb, C-92/1, această excludere este justificată de faptul că, în principiu, se poate prezuma în mod legitim că legiuitorul naţional a stabilit un echilibru între ansamblul drepturilor şi obligaţiilor părţilor la încheierea contractului.

În analiza îndeplinirii condiţiilor excluderii, prin Hotărârea din 21 martie 2013, RWE Vertries, C-92/11 şi Hotărârea din 20 septembrie 2017, Andriciuc şi alţii, C-186/16, pct. 29 şi 30, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a statuat că instanţa naţională are sarcina să verifice dacă clauza contractuală vizată reflectă dispoziţii de drept naţional care se aplică în mod imperativ între părţile contractante, independent de alegerea lor, sau dispoziţii de natură supletivă şi, prin urmare, aplicabile automat, în lipsa unui acord diferit între părţi în această privinţă.

Consecventă dezlegărilor date în jurisprudenţa sa anterioară, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a statuat, în Hotărârea din 9 iulie 2020, N.G., O.H. împotriva G., C-81/19, par. 35, că posibilitatea derogării de la o dispoziţie de drept naţional supletivă este lipsită de relevanţă în ceea ce priveşte verificarea aspectului dacă o clauză contractuală ce reflectă o asemenea dispoziţie este exclusă, în temeiul art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13, din domeniul său de aplicare.

În acest sens, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene, prin Hotărârea din 9 iulie 2020, C-81/19, par. 36, a statuat că în conformitate cu art. 3 alin. (1) din Directiva 93/13, transpusă prin art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, lipsa unei negocieri individuale este o condiţie legată de declanşarea verificării caracterului abuziv al unei clauze, control care nu poate interveni în cazul în care clauza contractuală nu intră în domeniul său de aplicare.

În considerentele 37 şi 38 din hotărârea menţionată, CJUE subliniază că o clauză contractuală care nu a făcut obiectul unei negocieri individuale, dar reflectă o normă care, potrivit legii naţionale, se aplică între părţile contractante în lipsa unui acord diferit în această privinţă, nu intră în domeniul de aplicare al acestei directive.

În concluzie, clauzele care stipulează restituirea creditului în aceeaşi monedă în care a fost acordat (CHF) transpun o normă supletivă din dreptul naţional, faţă de care părţile pot să deroge.

Întrucât în cauză nu s-a făcut dovada existenţei unui acord al părţilor, diferit de dispoziţiile art. 1578 din C. civ. de la 1864, clauza contractuală în discuţie nu este decât o transpunere a principiului nominalismului, astfel cum a fost consacrat legal, şi ca atare, prin raportare la dispoziţiile art. 3 alin. (2) din Legea 193/2000, art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13 şi la jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, orice analiză a caracterului abuziv a acesteia este exclusă.

Având în vedere că această primă condiţie nu este îndeplinită în analiza caracterului abuziv al clauzei de risc valutar, nu se mai impune nici analiza criticilor referitoare la includerea acestor clauze în obligaţia generală de informare a consumatorului şi stabilirea cu exactitate a condiţiilor de credit potrivit art. 10 lit. b) din O.G. nr. 21/1992.

Critica recurenţilor-reclamanţi privind stabilizarea cursului de schimb CHF-LEU la momentul semnării contractului, curs care să fie valabil pe toată perioada derulării contractului în temeiul teoriei impreviziunii, este nefondată.

Cererea recurenţilor-reclamanţi de stabilizare sau îngheţare a cursului de schimb CHF/LEU la momentul încheierii contractului, curs care să fie valabil pe toată durata derulării convenţiei de credit, nu reprezintă altceva decât o solicitare de intervenţie a instanţei de judecată pentru a modifica clauzele contractuale în temeiul cărora împrumutaţii au obligaţia restituirii integrale a creditului în aceeaşi cantitate de monedă în care acesta a fost acordat.

Înalta Curte constată că dispoziţiile art. 6 din Legea nr. 193/2000 nu permit instanţei să modifice nici măcar o clauză contractuală constatată ca fiind abuzivă, ci prevăd sancţiunea eliminării acesteia din contract, lipsirea ei de efecte, ceea ce nu se confundă cu modificarea clauzei.

În acest sens este şi Decizia Curţii de Justiţie a Uniunii Europene din 29 noiembrie 2010 în cauza C - 618/10, Banco Espanol de Credito S.A. împotriva H., în care s-a statuat că atunci când se constată existenţa unei clauze abuzive, instanţele au numai obligaţia de a exclude aplicarea unei astfel de clauze pentru ca aceasta să nu mai producă efecte obligatorii în ceea ce priveşte consumatorul, fără a avea posibilitatea să modifice conţinutul acesteia.

În acest context, solicitarea recurenţilor-reclamanţi de modificare a contractului prin înlocuirea obligaţiei esenţiale asumate de împrumutat de a restitui capitalul împrumutat cu o obligaţie de a restitui o sumă în RON, la valoarea CHF de la data încheierii contractului, este lipsită de temei legal, deoarece nici reglementarea specială, legislaţia privind protecţia consumatorului şi Directiva nr. 93/13/CEE şi nici reglementarea de drept comun, C. civ. de la 1864 aplicabil în cauză, nu permit intervenţia instanţei de judecată în acordul de voinţă al părţilor.

De asemenea, solicitarea recurenţilor-reclamanţi este lipsită şi de temei contractual, întrucât din cuprinsul contractului reiese faptul că rambursarea creditului are loc în aceeaşi monedă în care a fost acordat împrumutul, şi nu în RON.

Recurenţii-reclamanţi susţin că se impune revizuirea efectelor contractului de credit, argumentată, în esenţă, atât pe creşterea cursului de schimb valutar CHF-LEU, care a denaturat contractul de la scopul său, cât şi pe lipsa informării lor cu privire la caracteristica acestei monede.

Spre deosebire de caracterul abuziv al unei clauze şi de nulitatea acesteia, care se analizează pentru motive anterioare şi/sau concomitente încheierii contractului, impreviziunea priveşte un contract valabil încheiat, care, ca urmare a unor împrejurări independente de acţiunea/inacţiunea părţilor, produce alte efecte decât cele avute în vedere la momentul încheierii sale valabile.

Deşi nu a cunoscut o consacrare legală expresă sub imperiul dispoziţiilor C. civ. de la 1864, doctrina şi practica au recunoscut posibilitatea aplicării teoriei impreviziunii ca o excepţie de la principiul forţei obligatorii a contractului, în cazul ruperii echilibrului contractual în urma schimbării împrejurărilor avute în vedere de către părţi la momentul încheierii contractului, urmând ca în aplicarea acestei teorii să fie reajustate drepturile şi obligaţiile părţilor, precum şi întinderea acestora.

În acelaşi sens s-a statuat şi în Decizia nr. 623/2016 a Curţii Constituţionale a României, în care s-a reţinut că impreviziunea, aplicabilă potrivit concepţiei instanţei de contencios constituţional şi în regimul C. civ. de la 1864, intervine când în executarea contractului a survenit un eveniment excepţional şi exterior ce nu putea fi prevăzut în mod rezonabil la data încheierii contractului în privinţa amplorii şi efectelor sale.

Totodată, s-a mai reţinut că impreviziunea vizează numai riscul supraadăugat şi, în condiţiile intervenirii acestuia, este menită să reamenajeze prestaţiile la care părţile s-au obligat în condiţiile noii realităţi economice/juridice, neavând drept scop revenirea la prestaţiile de la momentul încheierii contractului de credit sau la riscul acceptat de către părţi la acelaşi moment.

Faţă de argumentele expuse în precedent referitoare la teoria impreviziunii, Înalta Curte constată că recurenţii-reclamanţi nu urmăresc adaptarea pentru viitor a efectelor contractului, astfel încât prestaţiile părţilor să fie unele echilibrate, ci ajustarea prestaţiilor faţă de configurarea dată acestora la momentul încheierii convenţiei, când nu exista dezechilibrul contractual pretins de către reclamanţi, ceea ce contravine scopului şi mecanismului remediului impreviziunii şi pune în mod nepermis semnul egalităţii între impreviziune şi nulitate.

Mai mult, pretinzându-se de către reclamanţi eliminarea riscului valutar, prin îngheţarea cursului de schimb al monedei creditului la data încheierii contractului, se solicită, în realitate, nesocotirea principiului nominalismului monetar, prevăzut de art. 1578 din C. civ. din 1864, normă supletivă din dreptul naţional, care, prin voinţa părţilor, a fost transpusă în convenţie şi care este exceptată din domeniul de aplicare al Directivei 93/13 şi al Legii nr. 193/2000.

Critica recurenţilor-reclamanţi privind denominarea este, de asemenea, nefondată întrucât convertirea creditului în RON ar echivala cu o modificare a condiţiilor contractuale, respectiv chiar a monedei de restituire a creditului, pe care instanţa nu o poate dispune în lipsa unor prevederi legale sau contractuale, care să o legitimeze în acest sens.

Contrar susţinerilor recurenţilor-reclamanţi potrivit art. 2 din Regulamentul BNR nr. 4 din 2005, operaţiunile valutare curente şi de capital, aşa cum sunt prevăzute în Nomenclator, se efectuează în mod liber între rezidenţi şi nerezidenţi, în valută şi în moneda naţională leu, iar prin art. 1 lit. d) din Anexa nr. 1 la acelaşi regulament s-a stabilit că printre operaţiunile valutare se numără şi rambursarea creditelor sau împrumuturilor.

Totodată, conform art. 4.1 din Anexa nr. 1 la acelaşi regulament, operaţiunile valutare sunt încasările, plăţile, compensările, transferurile, creditările, precum şi orice tranzacţii exprimate în valute, putând exista operaţiuni valutare între rezidenţi şi nerezidenţi, operaţiuni valutare curente, operaţiuni valutare de capital şi operaţiuni valutare între rezidenţi.

În consecinţă, din interpretarea acestor norme juridice rezultă cu evidenţă că este posibilă rambursarea creditelor în valută.

Totodată, prin Normele BNR nr. 10 din 2005 şi nr. 20 din 2006 precum şi prin Regulamentul BNR nr. 3 din 2007 s-a stabilit cadrul în care se pot acorda credite de către bănci, fără limitări din perspectiva monedei în care se acordă creditele, astfel că nu se poate reţine aplicabilitatea prevederilor art. 3 alin. (1) din Regulamentul BNR nr. 4 din 2005, cum în mod greşit au susţinut recurenţii-reclamanţi.

De altfel, nicio prevedere legală nu consacră dreptul unei persoane împrumutate de a restitui împrumutul într-o altă monedă întrucât ar încălca principiului nominalismului monetar consacrat în art. 1578 din C. civ. din 1864.

Criticile recurenţilor reclamanţi privind lipsa cauzei juridice a dispoziţiilor contractuale referitoare la perceperea comisionului de administrare credit prevăzut la art. 5.1 lit. c) din contract în absenţa unor contraprestaţii corelative ale băncii care să justifice perceperea comisionului, sunt nefondate.

Referitor la negocierea clauzelor contestate de reclamanţi, instanţa de apel în mod corect a reţinut caracterul nenegociat al clauzelor contestate, fiind în prezenţa unui contract de adeziune, preformulat.

În analiza caracterului abuziv al comisionului de administrare relevantă este Cauza CJUE nr. C621/17 Gyula KISS împotriva CIB Bank Zrt. şi alţii, prin care s-a statuat că "art. 4 alin. (2) şi articolul 5 din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii trebuie interpretate în sensul că cerinţa potrivit căreia o clauză contractuală trebuie exprimată în mod clar şi inteligibil nu impune că acele clauze contractuale care nu au făcut obiectul unei negocieri individuale cuprinse într-un contract de împrumut încheiat cu consumatori, precum cele în discuţie în litigiul principal, care stabilesc în mod precis cuantumul costurilor de administrare şi al unui comision de acordare care urmează să fie suportate de consumator, metoda lor de calcul şi data de exigibilitate a acestora, să detalieze de asemenea toate serviciile furnizate în schimbul sumelor în cauză".

În acest sens, se reţine efectul obligatoriu al interpretării realizate de CJUE şi prin Hotărârea din 16 iulie 2020, pronunţată în cauzele conexate C-224/19 şi C-259/19 CY împotriva Caixa Bank S.A. şi respectiv LG, PK împotriva I. S.A., prin care s-a statuat că intimata nu era obligată să detalieze în contractul respectiv natura tuturor serviciilor furnizate în schimbul celor două comisioane, fiind suficient ca natura contraprestaţiilor să poată fi în mod rezonabil înţeleasă sau dedusă din contract, în ansamblul său.

Instanţa de apel, în mod corect, a reţinut în legătură cu contraprestaţia băncii în perceperea comisionului de administrare că aceasta constă în serviciul prestat de bancă de administrare şi gestionare a creditului, activitate complexă ce presupune angajarea unui personal, achiziţionarea unor programe informatice, respectiv de echipamente tehnice.

Referitor la transparenţa clauzei privind perceperea comisionului de administrare, recurenţii au fost în măsură să prevadă, la data încheierii contractului de credit, care sunt consecinţele juridice şi economice pe care le implică perceperea unui comision de administrare lunar în cuantum de 0,15 %, plătibil începând cu scadenta a 13-a, conform art. 5.1 lit. c) din contract, prevăzând în mod expres şi la ce se raportează acest procent, respectiv la soldul facilităţilor de credit.

Contrar susţinerilor recurenţilor nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de lege pentru a se constata caracterul abuziv al clauzei privind comisionul de administrare credit prevăzută la art. 5.1 lit. c) din contract, valoarea comisionului de administrare, modalitatea de calcul şi scadenţa fiind stipulate foarte clar, iar motivele perceperii acestui comision rezultă din chiar denumirea sa.

Recursul formulat de pârâtele D. S.A. şi E.., întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., este nefondat.

Critica recurentelor subsumată motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., referitoare la motivele contradictorii din hotararea atacată privind analiza caracterului abuziv al comisionului de acordare prin prisma prevederilor art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, este nefondat.

Contrar susţinerilor recurenţilor, nu au fost identificate în considerentele hotărârii atacate motive contradictorii, întrucât din motivarea deciziei recurate se desprind raţionamentele logico-juridice ale instanţei în fapt şi drept, care stau la baza soluţiei pronunţate, de admitere în parte a acţiunii introductive.

Instanţa de apel, în mod corect, a reţinut în motivarea hotărârii că analiza caracterului abuziv al clauzelor care reglementează cele trei comisioane este permisă în temeiul art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, nefiind incidentă situaţia vizată de alin. (6) al aceluiaşi articol.

Ulterior, în aprecierea caracterului abuziv al clauzei privind comisionul de administrare, instanţa de apel a motivat că doar cuantumul comisionului nu poate face obiect al analizei caracterului abuziv, căci acest lucru este interzis de art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, restul clauzei fiind verificată în ceea ce priveşte caracterul său abuziv.

În continuare, instanţa de apel a analizat clauza privind comisionul de acordare, reţinând că, spre deosebire de comisionul de administrare nu are un caracter clar şi inteligibil, nu cuprinde o descriere exactă a prestaţiilor băncii, care să justifice perceperea acestui comision, în condiţii similare, fiind perceput şi un alt comision de analiză.

Prin urmare, Înalta Curte constată că nu este cazul unei contrarietăţi a motivării deciziei atacate privind caracterul abuziv al comisionului de acordare prin prisma prevederilor art. 4 alin. (6) din Legea 193/2000, fiind prezentat în mod clar raţionamentul instanţei de apel pentru care a considerat abuzivă această clauză şi nu au fost identificate considerente contradictorii.

Critica recurentelor în susţinerea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., privind încălcarea de către instanţa de apel a prevederilor art. 4 alin. (2) din Legea nr. 193/2000, referioare la calificarea convenţiei de credit ca fiind un contract de adeziune, care nu ar fi fost supus negocierii directe cu consumatorul, iar clauzele contractuale contestate ar fi fost impuse de către profesionist, este nefondată.

Jurisprudenţa este constantă în a aprecia că simpla semnare şi acceptare a clauzelor contractuale nu echivalează cu negocierea contractului, care presupune existenţa unor discuţii între părţi şi posibilitatea efectivă a acestora, inclusiv a consumatorului, de a determina conţinutul contractului.

Înalta Curte constată că, în cauză, convenţia de credit are caracterul unui contract de adeziune, impunând profesionistului dovedirea caracterului negociat al clauzelor contestate de debitor, ca garanţie a acordului neconstrâns al consumatorilor la inserarea clauzelor respective în contract.

Instanţa de apel în mod corect a reţinut că prezumţia lipsei de negociere, potrivit art. 4 alin. (3) din Legea nr. 193/2000, nu a fost răsturnată de pârâte, acestea neaducând dovezi concrete în sprijinul unei negocieri individuale a clauzelor contractului.

Prin urmare, simplul fapt că au fost informaţi apelanţii reclamanţi în legătură cu oferta şi caracteristicile produsului financiar şi li s-a pus la dispoziţie un interval de exprimare a acceptului, nu conduc la concluzia unei negocieri individuale a clauzelor cu reclamanţii.

Raportat la toate circumstanţele prezentei cauze, nu sunt premise ca pârâtele să considere că reclamanţii ar fi acceptat, în urma unei negocieri individuale, clauzele convenţiei de credit a căror nulitate o invocă în cauză.

Critica recurentelor privind aplicarea greşită de către instanţa de apel a prevederilor art. 4 alin. (5) si (6) din Legea nr. 193/2000, atunci când a reţinut caracterul abuziv al clauzei privind perceperea comisionului de acordare în cuantum de 2392 CHF, prevăzut la art. 5.1 lit. b) din contract, întrucât nu ar fi fost indicate serviciile pe care le prestează banca în schimbul perceperii acestor sume de bani, este nefondată.

Analiza caracterului abuziv al oricărei clauze contractuale porneşte de la interpretarea dispoziţiilor art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, în funcţie de care instanţele trebuie să stabilească, prealabil analizei pe fond a caracterului abuziv al clauzelor, dacă acestea se încadrează în situaţiile de exceptare prevăzute de acest text legal.

În raport cu prevederile art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, Înalta Curte constată că este corectă aprecierea instanţei de apel, în sensul că, în ceea ce priveşte clauza inserată la art. 5.1 lit. b) din contractul de credit, încheiat de părţi, nu operează excluderea de la analiza caracterului abuziv.

Contrar susţinerilor recurentelor, clauza referitoare la comisionul de acordare credit nu poate fi asimilată obiectului principal al contractului, deoarece nu reglementează prestaţia esenţială a convenţiei de credit, ci prestaţii cu caracter accesoriu, care nu se circumscriu noţiunii de "obiect principal al contractului" şi, prin urmare, nu intră sub incidenţa primei teze a art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000 şi a art. 4 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE.

Critica recurentelor privind greşita aplicare a dispoziţiilor art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, în ceea ce priveşte comisionul de acordare având în vedere că această clauză este exprimată în mod clar şi inteligibil şi, totodată, nu este de natură a provoca un dezechilibru contractual între drepturile şi obligaţiile părţilor contractante, în defavoarea recurenţilor-reclamanţi, este de asemenea nefondată, apelul reclamanţilor fiind în mod corect admis.

Comisionul de acordare stabilit în cuprinsul clauzei prevăzute de art. 5.1 lit. b) din contract, a instituit în sarcina recurentei-reclamante obligaţia de a plăti suma de 2392 CHF, reprezentând 2% din valoarea totală a creditului, comisionul fiind plătibil integral, la data semnării contractului, cel târziu la data primei trageri din creditul aprobat.

Înalta Curte constată că, instanţa de apel în mod just a reţinut că această clauză privind comisionul de acordare nu are un caracter clar şi inteligibil, nu cuprinde o definiţie exactă a prestaţiilor care să justifice perceperea acestui comision, în condiţiile în care a mai fost perceput şi un alt comision de analiză, situaţie ce conduce la un dezechilibru grav între drepturile şi obligaţiile părţilor contractante, contrar cerinţelor bunei-credinţe.

Contrar susţinerilor recurentelor, se constată că instanţa de apel, realizând un examen din perspectiva caracterului clar şi inteligibil al clauzei, a constatat că serviciile furnizate în schimbul comisionul de acordare nu sunt certe, iar, pentru ca un consumator să înţeleagă raţiunea perceperii comisionului de acordare, era necesară detalierea activităţilor întreprinse în contraprestaţie, acestea putând fi uşor considerate a se suprapune cu serviciile pentru care s-a achitat comisionul de analiză, în vederea acordării creditului.

Or, prin clauza prevăzută la art. 5.1 lit. b) din contractul de credit s-a prevăzut doar că, pentru creditul pus la dispoziţie, banca percepe suma de 2392 CHF, reprezentând 2% din valoarea totală a creditului, scopul perceperii comisionului de acordare nefiind menţionat în cuprinsul contractului de credit, contrar dispoziţiilor art. 1 din Legea nr. 193/2000, care stabilesc că orice contract încheiat între comercianţi şi consumatori va cuprinde clauze contractuale, fără echivoc, pentru înţelegerea cărora nu sunt necesare cunoştinţe de specialitate.

În acest sens, Înalta Curte reţine efectul obligatoriu al interpretării realizate de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene în decizia preliminară adoptată în Cauza nr. C-621/17, Gyula Kiss împotriva CIB Bank Zrt. şi alţii, în care s-au ridicat probleme similare cu cele din cauza dedusă judecăţii, din perspectiva aprecierii caracterului abuziv al clauzelor privind comisionul de acordare credit, Curtea statuând că "art. 4 alin. (2) şi articolul 5 din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii trebuie interpretate în sensul că cerinţa potrivit căreia o clauză contractuală trebuie exprimată în mod clar şi inteligibil nu impune că acele clauze contractuale care nu au făcut obiectul unei negocieri individuale cuprinse într-un contract de împrumut încheiat cu consumatori, precum cele în discuţie în litigiul principal, care stabilesc în mod precis cuantumul costurilor de administrare şi al unui comision de acordare care urmează să fie suportate de consumator, metoda lor de calcul şi data de exigibilitate a acestora, trebuie să detalieze de asemenea toate serviciile furnizate în schimbul sumelor în cauză".

În considerentele deciziei preliminare mai sus menţionate, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a subliniat elementele specifice care trebuie examinate pentru a se stabili dacă o clauză este exprimată în mod clar şi inteligibil, printre acestea regăsindu-se cuantumul precis al comisionului, metoda de calcul, data de exigibilitate, dar şi posibilitatea ca natura serviciilor furnizate efectiv să poată fi înţeleasă sau dedusă din contractul avut în vedere în ansamblul său.

A mai apreciat Curtea, în plus, că un consumator trebuie să fie în măsură să verifice dacă există o suprapunere între diferitele costuri sau între serviciile pe care acesta le remunerează.

Înalta Curte constată că, în cauză, contractul de credit nu cuprinde, în legătură cu clauza privind comisionul de acordare credit, o descriere a naturii serviciilor furnizate efectiv, nici precizări din care să poată fi verificată o eventuală suprapunere între comisionul de analiză şi comisionul de acordare credit sau între serviciile pe care acesta din urmă le presupune şi alte servicii prestate de recurenta-pârâtă în baza contractului.

În consecinţă, instanţa de apel a procedat corect atunci când, în aprecierea sa asupra posibilităţii consumatorului de a înţelege tipul serviciilor furnizate în schimbul comisionului de acordare, a considerat a nu fi clară şi inteligibilă deducerea logică a acestora din simpla precizare a valorii şi denumirii serviciului prestat, fără a fi necesare alte explicaţii contractuale suplimentare.

În cauză sunt incidente şi considerentele obligatorii ale Hotărârii Curţii de Justiţie a Uniunii Europene din 16 iulie 2020, pronunţată în cauzele conexate nr. C-244/19 şi C-259/19, în soluţionarea unor cereri de decizie preliminară formulate de Juzgado de Primera Instancia no 17 de Palma de Mallorca şi de Juzgado de Primera Instancia e Instrucción de Ceuta, Curtea stabilind că articolul 3 alin. (1) din Directiva 93/13 trebuie interpretat în sensul că, o clauză a unui contract de împrumut încheiat între un consumator şi o instituţie financiară, care impune consumatorului plata unui comision de acordare, poate crea în detrimentul consumatorului un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor care decurg din contract, în pofida cerinţei de bună-credinţă, atunci când instituţia financiară nu demonstrează că acest comision corespunde unor servicii furnizate şi unor cheltuieli pe care le-a efectuat, aspect a cărui verificare revine instanţei de trimitere.

Din aplicarea acestei concluzii în cauză, rezultă că în mod legal a reţinut instanţa de apel existenţa unui dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, întrucât, din analiza efectuată, referitoare la clauza de la art. 5.1. lit. b) din contractul de credit privind comisionul de acordare credit, a rezultat că această prevedere nu este edificatoare în privinţa contraprestaţiei băncii, fiind în mod corect reţinut că acest comision nu întruneşte cerinţa caracterului clar şi inteligibil al clauzei.

Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., va respinge ca nefondate recursurile promovate de reclamanţii A., B. şi C. şi de pârâtele D. S.A. şi E.. împotriva deciziei civile nr. 1384A din 18 septembrie 2017, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondate recursurile declarate de reclamanţii A., B. şi C. şi de pârâtele D. S.A. şi E.. împotriva deciziei civile nr. 1384A din 18 septembrie 2017, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 15 iunie 2021.