CHF loan exchange-rate risk claim rejected as outside unfair-terms scope; borrowers' appeal dismissed, only bank fee clause found abusive

Şedinţa publică din data de 28 ianuarie 2021

Asupra recursului de faţă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de 25 februarie 2016 pe rolul Judecătoriei Sectorului 2 Bucureşti, sub nr. x/2016, reclamanţii A. şi B. au solicitat, în contradictoriu cu C. S.A., să se dispună:

1. constatarea caracterului abuziv al clauzelor prevăzute la art. 6.1 lit. b) şi art. 7.1 alin. (2) din contractul de credit ipotecar nr. x/25.07.2007 şi a nulităţii absolute;

2. obligarea pârâtei la restituirea tuturor sumelor percepute în baza clauzelor contestate, cu titlu de comision de administrare;

3. constatarea caracterului abuziv al clauzei de risc valutar prevăzute la art. 5.1 din contract şi a nulităţii absolute;

4. stabilizarea cursului de schimb CHF-LEU la momentul semnării contractului, curs care să fie valabil pe toată durata contractului;

5. denominarea în monedă naţională a plăţilor în virtutea principiilor din Regulamentul valutar;

6. obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată;

În drept, cererea a fost întemeiată pe dispoziţiile Legii nr. 193/2000, O.G. nr. 21/1992, O.U.G. nr. 99/2006, O.U.G. nr. 50/2010, Legii nr. 288/2010, Legii nr. 363/2007, art. 15 din Constituţia României, art. 194 şi urm. din C. proc. civ., art. 480 şi art. 992 din C. civ. de la 1864, Directiva nr. 93/13/CEE, art. 276 TFUE.

Prin sentinţa civilă nr. 8103 din 15 iunie 2016, pronunţată de Judecătoria Sectorului 2 Bucureşti, secţia civilă, în dosarul nr. x/2016, s-a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă, sub nr. x/2016, la data de 13 iulie 2016.

Prin sentinţa civilă nr. 7305 din 18 noiembrie 2016, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2016, s-a admis în parte cererea privind pe reclamanţii A. şi B., în contradictoriu cu C. s-a constatat caracterul abuziv şi nulitatea clauzei prevăzute la art. 6.1 lit. b) din contractul de credit nr. x/25.07.2007; pârâta a fost obligată la plata sumelor achitate, cu titlu de comision de administrare a creditului, către reclamanţi; s-au respins în rest celelalte cereri.

Prin decizia civilă nr. 2285 A din 11 decembrie 2017, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2016, s-au respins ca nefondate apelurile formulate de apelanţii-reclamanţi A. şi B., precum şi de apelanta-pârâtă C. S.A. C. împotriva sentinţei civile nr. 7305/18.11.2016 a Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

La data de 2 februarie 2018 s-a înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă recursul declarat de recurenţii-reclamanţi B. şi A. împotriva deciziei civile nr. 2285 A din 11 decembrie 2017, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

Recurenţii-reclamanţi au solicitat admiterea recursului, casarea în parte a hotărârii recurate şi trimiterea cauzei spre o nouă judecată instanţei de apel.

Decizia recurată a fost criticată sub aspectul nelegalităţii, pentru următoarele motive:

Instanţa de apel a depăşit atribuţiile puterii judecătoreşti, deoarece, în privinţa clauzelor referitoare la variaţia dobânzii şi comisioanele percepute, la pagina 20 din decizie, a reţinut că acestea privesc obiectul contractului şi serviciile prestate de profesionist, astfel încât sunt incidente dispoziţiile art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, ce impun verificarea cu prioritate a caracterului clar şi inteligibil.

Având însă în vedere faptul că semnarea contractului de credit ipotecar nr. x a avut loc la data de 25 iulie 2007, iar alin. (6) al articolului 4 din Legea nr. 193/2000 a fost introdus în lege ulterior, prin Legea nr. 363 din 21 decembrie 2007, reţinerea incidenţei alin. (6) al art. 4 în prezenta cauză a fost nelegală, deoarece, procedând astfel, instanţa de apel a consfinţit cu valoare legală un text care nu era în vigoare la data semnării contractului de credit.

De asemenea, instanţa de apel a încălcat unul dintre cele mai importante principii fundamentale ale procesului civil, garantat de art. 24 din Constituţia României, care este principiul dreptului la apărare.

Astfel, recurenţii-reclamanţi au susţinut faptul că instanţa de apel le-a încălcat dreptul la apărare, deoarece, în mod nejustificat, nu a încuviinţat administrarea probelor propuse în dovedirea pretenţiilor formulate.

În acest sens, s-a învederat că atât în cererea de apel (paginile 33-34), cât şi în cererea de încuviinţare de probe (transmisă la data de 8 decembrie 2017 şi la primul termen de judecată în apel - 11 decembrie 2017), reclamanţii, pentru dovedirea pretenţiilor şi susţinerilor, au solicitat încuviinţarea probei cu înscrisuri, interogatoriul intimatei-pârâte, prezumţii, expertiză de specialitate şi alte probe a căror necesitate ar fi rezultat din cercetarea judecătorească şi dezbateri.

Faţă de împrejurarea că unele dintre înscrisurile propuse prin cererea de probaţiune se află în posesia băncii pârâte, apelanţii-reclamanţi au solicitat instanţei de judecată să dispună înfăţişarea înscrisurilor respective de către bancă (extrase de cont, contractul de depozit escrow, graficul de plăţi în CHF actualizat, materialele publicitare ce au fost utilizate de bancă pentru promovarea creditelor în CHF, documentaţia de aprobare şi de acordare a creditului nr. x/25.07.2007, etc.).

Prin probele propuse reclamanţii B. şi A. au urmărit să dovedească următoarele aspecte:

- că intimata-pârâtă C. S.A. şi-a desfăşurat activitatea de creditare în mod iresponsabil, cu rea-credinţă, cu încălcarea a numeroase prevederi legale şi cu nesocotirea drepturilor şi intereselor legitime ale consumatorilor;

- că reaua-credinţă şi culpa băncii s-au manifestat atât înainte de semnarea contractului de credit nr. x/25.07.2007, cât şi la momentul semnării contractului, dar şi ulterior, până în prezent;

- că, deşi în cuprinsul contractului de credit (contract preformulat, redactat de bancă) apare că suma creditului a fost 59.600,00 CHF, în realitate, banca nu a deţinut şi nu a livrat o sumă în franci elveţieni, ci o sumă în RON; un aspect specific contractelor de credit ipotecar este faptul că în conformitate cu prevederile legale şi cu cele contractuale (art. 4 pct. 1.2 din contractul de credit nr. x/25.07.2007, care stipulează că "plăţile din credit se fac prin virament bancar direct către vânzător în contul său escrow deschis la bancă"), suma creditului trebuie să fie plătită de bancă direct vânzătorului imobilului achiziţionat de împrumutaţi;

- că banca pârâtă cunoştea, încă din etapa precontractuală, că în temeiul contractului de credit va trebui să livreze RON, nu CHF;

- că banca a prezentat reclamanţilor contractul de credit doar în momentul semnării, încălcând astfel art. 8 din Legea nr. 190/1999 privind creditul ipotecar pentru investiţii imobiliare;

- că instituţia bancară nu i-a informat pe împrumutaţi în niciun fel despre riscul valutar;

- că pe parcursul desfăşurării contractului pârâta a majorat rata dobânzii, incluzând, în mod abuziv, în calculul acesteia şi o marjă care însă nu fusese stipulată în contract;

La primul termen de judecată în apel, 11 decembrie 2017, instanţa a încuviinţat doar proba cu înscrisuri pentru apelanţii-reclamanţi şi a respins celelalte probe ca nefiind utile soluţionării cauzei, fără să motiveze de ce a considerat că interogatoriul băncii pârâte sau celelalte probe solicitate nu sunt utile soluţionării cauzei.

Referitor la proba cu înscrisuri, deşi a fost încuviinţată, instanţa de apel nu a specificat care înscrisuri le-a încuviinţat, iar din conţinutul deciziei nu rezultă de ce instanţa nu a dat curs solicitării apelanţilor-reclamanţi de a-i pune în vedere intimatei-pârâte să depună la dosarul cauzei înscrisurile aflate în posesia sa (înscrisurile menţionate la pct. I din cererea de încuviinţare a probelor).

În opinia recurenţilor-reclamanţi, prin modul în care a procedat cu privire la încuviinţarea probelor, instanţa de apel a încălcat art. 22 alin. (2) din C. proc. civ. care prevede că "judecătorii au îndatorirea să stăruie, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greşeală pentru aflarea adevărului în cauză, pe baza stabilirii faptelor şi prin aplicarea corectă a legii, în scopul pronunţării unei hotărâri temeinice şi legale".

Consecinţa neadministrării probelor solicitate de către apelanţii-reclamanţi a fost aceea că instanţa a pronunţat o hotărâre netemeinică şi nelegală, bazată pe reţinerea unei stări de fapt greşite.

Autorii căii de atac consideră că instanţa de apel a comis exces de putere, întrucât a respins nejustificat administrarea probelor propuse în dovedirea pretenţiilor şi că hotărârea pronunţată cu nerespectarea dreptului unei părţi la apărare este nulă.

În susţinerea motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., s-a arătat că instanţa de apel a decis că solicitarea reclamanţilor de stabilizare a cursului valutar la nivelul celui existent la momentul încheierii contractului este neîntemeiată, cu motivarea că nu se poate pune în discuţie caracterul abuziv al unei clauze care redă principiul nominalismului monetar şi că nu sunt întrunite condiţiile impreviziunii.

Această motivare este superficială şi incompletă, întrucât nu lămureşte de ce au fost înlăturate argumentele apelanţilor-reclamanţi întemeiate pe aplicarea dispoziţiilor art. 1576 şi art. 1578 din C. civ. de la 1864, răspunderea delictuală a băncii pentru neîndeplinirea obligaţiilor sale legale de informare a consumatorilor, pe acordul de voinţe al părţilor la data semnării contractului de credit şi pe principiul echităţii şi al bunei-credinţe. De altfel, argumentele reclamanţilor nu au fost analizate de instanţa de apel.

De asemenea, este superficială motivarea soluţiei referitoare la clauzele privind dobânda, astfel că se impune casarea hotărârii instanţei de apel.

O altă critică se referă la faptul că hotărârea instanţei de apel a fost dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material, deoarece nu au fost avute în vedere următoarele aspecte:

Legislaţia specială privind protecţia consumatorilor primează faţă de normele din C. civ. de la 1864 care reglementează contractul de împrumut, inclusiv faţă de normele ce consacră principiul nominalismului monetar. Astfel, clauzele contractuale privind riscul valutar pot face obiectul verificării sub aspectul caracterului abuziv.

Conform principiului nominalismului monetar, consacrat de prevederile art. 1578 din C. civ. de la 1864, împrumutatul are obligaţia de restituire a sumei arătate în contract, indiferent de scăderea sau sporirea valorii banilor.

Formularea "o sporire sau o scădere a preţului monedelor, înainte de a sosi epoca plăţii" din cuprinsul art. 1578 din C. civ. de la 1864, în accepţiunea recurenţilor-reclamanţi, se referă la inflaţie, şi nu la aprecierea sau deprecierea vreunei monede în raport cu alta, deci, nu la suportarea riscului valutar. Această opinie este justificată de faptul că prevederea legală menţionată se aplică şi împrumuturilor acordate în moneda aflată în circulaţie, adică moneda naţională (leul), mai exact, împrumuturilor în care nu se poate pune decât problema inflaţiei.

Instituirea prevederilor art. 1578 din C. civ. de la 1864 s-a efectuat în scopul protejării împrumutaţilor contra inflaţiei, fără nicio referire la evoluţia pieţei valutare.

Potrivit art. 1576 din C. civ. de la 1864 "împrumutul este un contract prin care una dintre părţi dă celeilalte oarecare câtime de lucruri, cu îndatorire pentru dânsa de a restitui tot atâtea lucruri, de aceeaşi specie şi calitate", însă împrumuturile nu se acordă doar persoanelor ce au calitatea de consumatori.

În cazul în care împrumutatul este consumator, în plus faţă de alte categorii de împrumutaţi, el este protejat de legislaţia privind protecţia consumatorilor.

Conform acestei legislaţii speciale, banca pârâtă avea obligaţia de a-i informa pe împrumutaţi corect, precis şi complet cu privire la caracteristicile contractului de credit, în special cu privire la costul creditului din perspectiva consumatorilor.

Recurenţii-reclamanţi au redat conţinutul art. 35 alin. (2) şi art. 44 (în forma de la data semnării contractului de credit) din Legea nr. 296/2004 privind Codul consumului, art. 10 lit. b) şi art. 18 din O.G. nr. 21/1992 privind protecţia consumatorilor, art. 2 alin. (2) din Legea nr. 469/2002 privind unele măsuri pentru întărirea disciplinei contractuale, în vigoare la data semnării contractului de credit, art. 6 din Legea nr. 289/2004 privind regimul juridic al contractelor de credit pentru consum destinate consumatorilor, persoane fizice.

În baza prevederilor legale anterior menţionate, instituţia de credit avea obligaţia de a-i informa pe consumatori cu privire la toate costurile ce cad în sarcina acestora conform contractului, inclusiv cu privire la costul reprezentat de riscul valutar, în cazul în care acesta intervine.

La paragraful 41 din considerentele deciziei nr. 62 din 7 februarie 2017 a Curţii Constituţionale, s-a reţinut că riscul valutar reprezintă un element sau o parte componentă a preţului contractului.

Chiar dacă riscul valutar reprezintă un cost al preţului contractului, care ar fi putut fi supus negocierii între părţi, banca nu i-a informat pe reclamanţi în niciun fel despre acest cost şi nici nu l-a reglementat în mod clar în convenţie.

Cu toate acestea, bazându-se pe principiul nominalismului monetar, intimata-pârâtă a plasat costul cu riscul valutar în sarcina împrumutaţilor, în mod indirect, fără nicio negociere şi cu rea-credinţă, ceea ce a creat un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, în detrimentul consumatorilor.

Aşadar, plasarea riscului valutar s-a făcut în mod abuziv, fiind îndeplinite toate condiţiile prevăzute de Legea nr. 193/2000 pentru constatarea caracterului abuziv al clauzelor contractuale de risc valutar (lipsa negocierii, rea-credinţă, dezechilibru semnificativ).

Dacă instanţa de apel ar fi permis reclamanţilor să dovedească şi alte aspecte esenţiale ale raportului juridic dedus judecăţii, ar fi constatat că nu este aplicabil principiul nominalismului, ci se aplică legislaţia specială privind protecţia consumatorilor.

Contractul de credit bancar ipotecar nr. x/25.07.2007 poate fi considerat legal şi să producă efecte doar dacă se apreciază că este un credit indexat în funcţie de moneda CHF, şi nu contractat efectiv în CHF.

Instanţa de apel a reţinut, în mod greşit, că nu are relevanţă în ceea ce priveşte conţinutul contractului împrejurarea că împrumutatul nu ar fi primit suma împrumutată în numerar în moneda CHF, ci doar scriptic.

Aprecierea instanţei este eronată, deoarece ignoră următoarele aspecte legale:

Contractul de credit bancar reprezintă o formă a contractului de împrumut de consumaţie de drept comun, reglementat în special de dispoziţiile art. 1576-1579 din C. civ. de la 1864.

Fiind o varietate a contractului de împrumut, contractul de credit bancar păstrează caracterele principale ale acestuia, fiind un contract real, care nu se perfectează decât în momentul în care suma creditului este remisă efectiv împrumutatului, indiferent de momentul în care s-a realizat acordul de voinţă al părţilor. Abia după îndeplinirea acestei condiţii împrumutatului îi revine obligaţia de a restitui suma împrumutată, la termenele convenite.

De asemenea, în lipsa unor prevederi legale contrare, contractul de credit are, la fel ca şi contractul de împrumut, un caracter translativ de proprietate asupra sumei de bani transmise împrumutatului, întrucât, potrivit art. 1577 din C. civ. de la 1864 "împrumutatul devine proprietar al lucrului primit".

Nu există nicio prevedere legală care să instituie vreo excepţie cu privire la caracterul real şi translativ de proprietate al contractului de împrumut sau al contractului de credit, ca varietate a contractului de împrumut.

Analizând contractul de credit bancar ipotecar nr. x/25.07.2007, sub aspectul caracterelor juridice menţionate mai sus şi având în vedere unele prevederi legale incidente, se poate observa că suma creditului acordat de intimata-pârâtă a fost, în realitate, în RON (echivalentul sumei de 59.600 CHF) şi că rambursarea creditului trebuie să se facă prin plăţi în RON (nu în franci elveţieni).

Clauza de la art. 4 pct. 1.2 din contractul de credit prevede că "plăţile din credit se fac prin virament bancar (a) direct către vânzător (în contul său escrow deschis la bancă) - în cazul creditului acordat pentru cumpărarea unui imobil.

Or, în contul escrow al vânzătorului, banca pârâtă nu a livrat o sumă în moneda CHF, ci echivalentul în RON a sumei creditului. Acesta este motivul pentru care reclamanţii au solicitat în probaţiune ca instanţa să-i pună în vedere băncii să prezinte atât contractul de depozit escrow, cât şi extrasul de cont al contului escrow.

Suma efectiv livrată de instituţia de credit conform contractului a fost în moneda naţională, prin transferul acesteia din contul de depozit escrow în contul curent al vânzătorului imobilului cumpărat de reclamanţi.

Din analiza dispoziţiilor art. 1576 şi art. 1578 din C. civ. de la 1864 coroborate cu cele ale art. 137 alin. (2) din Constituţie şi art. 12-16 din Legea nr. 324/2004 privind statutul Băncii Naţionale a României, se desprinde concluzia că împrumuturile se pot efectua în România doar în moneda naţională, leul. Astfel, la art. 1578 alin. (2) din C. civ. de la 1864, printre altele, se arată că debitorul "nu este obligat a restitui această sumă decât în speciile aflătoare în curs în momentul plăţii". Prin acest text legal, cu caracter general în sfera contractelor de împrumut în bani, se reglementează faptul că astfel de împrumuturi se restituie "decât" în moneda sau monedele aflate în circulaţie, iar conform art. 137 alin. (2) din Constituţie, art. 13 şi art. 16 din Legea nr. 324/2004 singura monedă "aflătoare în curs" pe teritoriul României este leul.

Aşadar, această prevedere legală acreditează ideea că împrumuturile în bani trebuie să se restituie în RON, moneda naţională, singura monedă legală de plată între rezidenţii din România.

În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 4, pct. 5, pct. 6 şi pct. 8 din C. proc. civ.

Intimata-pârâtă C. S.A. a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, apreciind că decizia recurată este temeinică şi legală.

Conform art. 493 alin. (2) - (4) din C. proc. civ., în forma în vigoare la data începerii procesului, deci, anterioară modificărilor aduse prin Legea nr. 310/2018, a fost întocmit un raport asupra admisibilităţii în principiu a recursului şi un supliment la raport, care, după analiza în completul de filtru, au fost comunicate părţilor, cu menţiunea că acestea pot depune punct de vedere la raport în termen de 10 zile de la comunicare.

Părţile nu au înţeles să uzeze de acest drept.

Prin încheierea din 16 mai 2019 s-a admis, în principiu, recursul declarat de reclamanţii B. şi A., stabilindu-se termen pentru soluţionarea acestuia la 5 decembrie 2019, cu citarea părţilor.

La termenul din 5 decembrie 2019 judecata recursului a fost suspendată, în temeiul dispoziţiilor art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., până la soluţionarea cauzei C-81/19, aflate pe rolul Curţii de Justiţie a Uniunii Europene.

Prin rezoluţia din 16 septembrie 2020 s-a dispus repunerea cauzei pe rol şi s-a fixat termen la data de 28 ianuarie 2021, cu citarea părţilor, când s-a pronunţat prezenta decizie.

Înalta Curte, examinând decizia recurată din perspectiva criticilor formulate şi a temeiurilor de drept incidente, constată că recursul este nefondat pentru următoarele considerente:

În mod prioritar, se cuvine menţionat că potrivit art. 499 din C. proc. civ., "prin derogare de la prevederile art. 425 alin. (1) lit. b), hotărârea instanţei de recurs va cuprinde în considerente numai motivele de casare invocate şi analiza acestora, arătându-se de ce s-au admis ori, după caz, s-au respins (...)".

Recurenţii-reclamanţii au invocat motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 4, pct. 5, pct. 6 şi pct. 8 din C. proc. civ., texte de lege potrivit cărora casarea unei hotărâri se poate cere când instanţa a depăşit atribuţiile puterii judecătoreşti, a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii, când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei sau când a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

Analiza criticilor prezentate în memoriul de recurs relevă însă că motivul de nelegalitate prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 4 din C. proc. civ. a fost invocat formal, cât timp el vizează ipoteza în care instanţa a depăşit atribuţiile autorităţii judecătoreşti, intrând în cele ale puterii legislative sau executive, iar nu eventuala consfinţire cu valoare legală a unui text de lege care nu era în vigoare la data semnării contractului de credit, reclamată de recurenţi.

Nu pot fi primite nici criticile subsumate de recurenţii-reclamanţi cazului de nelegalitate reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ.

Acest motiv cuprinde, cu excepţia regulilor reglementate de alte motive de casare, încălcarea oricăror reguli de procedură a căror nerespectare atrage nulitatea, indiferent dacă aceasta este condiţionată sau nu de existenţa unei vătămări.

Pentru dreptul procesual, fundamentale sunt prevederile art. 22 din C. proc. civ., dispoziţii procedurale care se referă la principiul aflării adevărului şi la rolul judecătorului în cadrul probaţiunii judiciare, cu implicaţii în ceea ce priveşte legalitatea procedurii judiciare, respectarea dreptului la apărare şi la disponibilitatea procesuală.

Recurenţii-reclamanţi din prezenta cauză au susţinut faptul că instanţa de apel le-a încălcat dreptul la apărare, deoarece, în mod nejustificat, nu a încuviinţat administrarea probelor propuse în dovedirea pretenţiilor.

În concret, s-a arătat că la primul termen de judecată în apel, 11 decembrie 2017, instanţa a încuviinţat doar proba cu înscrisuri pentru apelanţii-reclamanţi şi a respins celelalte probe ca nefiind utile soluţionării cauzei, fără să motiveze de ce a considerat că interogatoriul băncii pârâte sau celelalte probe solicitate nu sunt utile soluţionării cauzei. De asemenea, recurenţii au arătat că instanţa de apel nu a specificat care înscrisuri le-a încuviinţat, iar din conţinutul deciziei nu rezultă de ce nu s-a dat curs solicitării apelanţilor-reclamanţi de a-i pune în vedere intimatei-pârâte să depună la dosarul cauzei înscrisurile aflate în posesia sa.

Instanţa supremă reţine că dreptul la apărare este un principiu de drept constituţional, consacrat de art. 24 din Constituţie, potrivit căruia dreptul la apărare este garantat în tot cursul procesului. În vederea asigurării respectării dreptului la apărare, prin art. 13 alin. (3) din C. proc. civ. este dezvoltat conţinutul dreptului părţii la apărare în cadrul procesului civil, una din componentele acestuia fiind reprezentată de posibilitatea părţilor de a propune probe.

Respectarea dreptului la apărare în cadrul procesului civil implică asigurarea respectării dreptului de a propune probe, iar nu şi posibilitatea ca acestea să fie în mod automat admise.

În cauză, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă a încuviinţat părţilor proba cu înscrisuri şi a respins proba cu interogatoriul, respectiv proba cu expertiză, ca nefiind utile soluţionării cauzei, ceea ce nu aduce nicio atingere dreptului la apărare, câtă vreme nu se poate reţine care sunt viciile de legalitate care afectează măsura adoptată de instanţa de apel şi vătămarea legitimă cu caracter procesual suferită de parte.

Totodată, se reţine că potrivit dispoziţiilor art. 264 din C. proc. civ., aprecierea probelor se face în mod liber, potrivit convingerii instanţei învestite cu o cale devolutivă de atac.

Aşa fiind, nu pot reprezenta critici de nelegalitate decât invocarea unor eventuale încălcări ale normelor care interzic sau limitează puterea de apreciere a judecătorului, sau a celor privind admisibilitatea probelor ori administrarea acestora.

Principiul rolului activ al judecătorului, de care se prevalează recurenţii, constituie numai opinia lor personală în înţelegerea acestei reglementări, care nu şi-a propus să transforme pe judecător în apărătorul uneia sau alteia dintre părţi.

Procesul civil este în primul rând un proces al intereselor private, în care părţile au obligaţia să-şi probeze susţinerile, în condiţiile, în ordinea şi la termenele stabilite de lege sau judecător, rolul activ al judecătorului, de a veghea la prevenirea oricărei greşeli în aflarea adevărului fiind circumscris respectării drepturilor procesuale ale părţilor şi a principiilor care guvernează procesul civil.

În condiţiile în care aprecierea probelor este reprezentată de operaţiunea mentală pe care o face judecătorul pentru a determina puterea probantă şi valoarea fiecărei probe în parte, precum şi ale tuturor probelor administrate în cauză, iar, în speţă, instanţa de apel a administrat, în condiţiile legii, întregul probatoriu pertinent, concludent şi util cauzei, apreciere cu privire la care instanţa este suverană, nu se poate susţine cu temei critica recurenţilor-reclamanţi privind nerespectarea principiului aflării adevărului şi a principiului rolului activ al instanţei printr-o interpretare singulară şi izolată a prevederilor art. 254 alin. (6) din C. proc. civ., care ar goli de conţinut alin. (5) al aceluiaşi articol.

Faţă de cele anterior expuse, motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., urmează a fi respins, ca nefondat.

Procedând la examinarea motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., Înalta Curte urmează a porni de la premisa că obligaţia de motivare a hotărârii reprezintă unul dintre aspectele esenţiale ale dreptului la un proces echitabil, constând în dreptul oricărei părţi în cadrul unei proceduri judiciare de a prezenta instanţei observaţiile, argumentele şi mijloacele sale de probă, corelativ cu obligaţia instanţei ca aceste observaţii şi argumente să fie examinate în mod efectiv.

În jurisprudenţa sa constantă, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că dreptul la un proces echitabil, garantat de art. 6 paragraful 1 din Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale, înglobează, între altele, dreptul părţilor unui proces de a-şi prezenta observaţiile pe care le apreciază ca fiind pertinente cauzei lor.

Întrucât Convenţia nu vizează garantarea unor drepturi teoretice sau iluzorii, ci drepturi concrete şi efective, acest drept nu poate fi considerat ca fiind efectiv decât dacă aceste observaţii sunt cu adevărat "ascultate", adică examinate propriu-zis de către instanţa sesizată.

Judecătorii au obligaţia, în asigurarea dreptului la un proces echitabil al tuturor părţilor implicate, de a indica cu suficientă claritate motivele pe care îşi întemeiază soluţia, astfel încât orice parte interesată să aibă posibilitatea de a avea convingerea că argumentele sale au fost în mod efectiv ascultate şi analizate, iar considerentele hotărârii trebuie să-şi găsească raţiunea în cadrul probelor administrate în cauză.

În mod corespunzător, în legislaţia naţională, dispoziţiile art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ. prevăd obligaţia instanţei de a insera în cuprinsul hotărârii expunerea situaţiei de fapt reţinute pe baza probelor administrate în cauză, motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia, arătându-se atât motivele pentru care s-a admis, cât şi cele pentru care au fost înlăturate susţinerile părţilor. Expunerea considerentelor reprezintă garanţia că hotărârea pronunţată reprezintă rezultatul unui raţionament logico-judiciar, iar soluţia nu a fost pronunţată într-un mod arbitrar şi discreţionar, şi face în acelaşi timp posibilă realizarea de către instanţa de apel a controlului judiciar, odată cu învestirea acesteia cu soluţionarea căii de atac declarate împotriva hotărârii.

Înalta Curte reaminteşte că pentru a se reţine incidenţa motivului de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. trebuie ca hotărârea atacată să nu cuprindă motivele pe care se întemeiază sau să cuprindă motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.

În cauză, din lecturarea deciziei recurate rezultă că au fost respectate exigenţele impuse de art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., întrucât s-au arătat considerentele de fapt şi de drept care au condus la adoptarea soluţiei de respingere ca nefondate a apelurile formulate de apelanţii-reclamanţi A. şi B., precum şi de apelanta-pârâtă C. S.A. C. împotriva sentinţei civile nr. 7305/18.11.2016 a Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

De asemenea, se constată că hotărârea pronunţată de către instanţa de prim control judiciar nu cuprinde motive contradictorii şi nici străine de natura cauzei şi, prin urmare, nu este susceptibilă de a fi casată pentru acest motiv.

Recurenţii-reclamanţi au mai criticat decizia instanţei de apel din perspectiva faptului că aceasta a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

În dezvoltarea acestei critici au susţinut, în esenţă, faptul că legislaţia specială privind protecţia consumatorilor primează faţă de normele din C. civ. de la 1864 care reglementează contractul de împrumut, inclusiv faţă de normele ce consacră principiul nominalismului monetar. Astfel, recurenţii au apreciat că prevederile contractuale vizând riscul valutar pot face obiectul verificării sub aspectul caracterului abuziv şi că banca pârâtă avea, conform legislaţiei speciale, obligaţia de a-i informa pe împrumutaţi corect, precis şi complet cu privire la caracteristicile contractului de credit, în special cu privire la costul creditului din perspectiva consumatorilor.

Susţinerile recurenţilor pot fi calificate ca referindu-se la aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 4 din Legea nr. 193/2000, art. 4 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE şi art. 1578 din C. civ. de la 1864.

Contractul de credit în discuţie, ale cărui clauze referitoare la riscul valutar sunt supuse mecanismului de control al clauzelor abuzive, a fost încheiat la data de 25 iulie 2007, fiind guvernat, prin urmare, de prevederile actelor normative în domeniul protecţiei consumatorului în vigoare la acea dată, respectiv Legea nr. 190/1999 şi O.G. nr. 21/1992.

În completarea legilor speciale privind raporturile dintre profesionişti şi consumatori, actul juridic analizat este supus prevederilor din C. civ. de la 1864, relative la împrumutul de consumaţie cu dobândă, potrivit art. 102 alin. (1) din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009.

Clauzele contestate reflectă regula generală aplicabilă în materia împrumutului de consumaţie înscrisă în art. 1584 din C. civ. de la 1864.

Conform acestei prevederi legale, principala obligaţie a împrumutatului este aceea de a restitui lucrurile împrumutate în aceeaşi calitate şi cantitate.

Potrivit art. 1578 din C. civ. de la 1864, obligaţia ce rezultă dintr-un împrumut este întotdeauna pentru aceeaşi sumă numerică înscrisă în contract; în materia contractului de credit, această sumă este cea înscrisă în graficul de rambursare ce face parte din contract, date fiind prevederile convenţionale privind restituirea principalului cu aplicarea unei dobânzi şi a unor comisioane.

Aşadar, aceste clauze contractuale reflectă o dispoziţie de drept naţional care este de natură supletivă, în sensul că se aplică între părţile contractante în lipsa unui acord diferit în această privinţă.

Instanţa de recurs reţine că în contractul de credit nu există nicio stipulaţie contractuală prin intermediul căreia părţile să fi convenit menţinerea valorii obligaţiilor la un anumit nivel şi, pe cale de consecinţă, să înlăture incidenţa principiului nominalismului consacrat prin art. 1578 din C. civ. de la 1864.

În absenţa unor clauze derogatorii devine incidentă norma de drept comun în această materie, prevăzută de dispoziţia legală anterior evocată care este reflectată în clauzele contestate.

Potrivit art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13/CE, "dispoziţiile prezentei directive nu se aplică clauzelor contractuale care reflecta acte cu putere de lege [...]". Această prevedere este reluată şi în Legea nr. 193/2000, art. 3 alin. (2) prevăzând că "clauzele contractuale prevăzute în temeiul altor acte normative în vigoare nu sunt supuse dispoziţiilor prezentei legi".

Acest lucru rezultă din considerentul 13 al Directivei 93/13/CE, care precizează, în mod expres, faptul că normele supletive cad sub incidenţa art. 1 alin. (2) al directivei, astfel că acestea sunt excluse de la aprecierea caracterului abuziv. Potrivit considerentului 13, "formularea "acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii" din articolul 1 alin. (2) se referă şi la normele care, în conformitate cu legea, se aplică între părţile contractante, cu condiţia să nu se fi instituit alte acorduri.

Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a confirmat acest aspect în Hotărârea pronunţată în Cauza C-92/11, stabilind următoarele:

"după cum reiese din al treisprezecelea considerent al Directivei 93/13, excluderea prevăzută la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13 cuprinde clauze care reflectă dispoziţii din dreptul naţional care se aplică între părţile contractante independent de alegerea acestora sau cele ale dispoziţiilor menţionate care sunt aplicabile din oficiu, cu alte cuvinte, în lipsa unui aranjament diferit al părţilor în această privinţă" (a se vedea în acest sens Hotărârea din 21 martie 2013, RWE Vertrieb, C-92/11, pct. 26).

Potrivit jurisprudenţei constante a Curţii, această excludere de la aplicarea regimului Directivei 93/13/CEE este justificată de faptul că, în principiu, se poate prezuma, în mod legitim, că legiuitorul naţional a stabilit un echilibru între ansamblul drepturilor şi obligaţiilor părţilor la anumite contracte (a se vedea Hotărârea din 21 martie 2013, RWE Vertrieb, C-92/11, pct. 28, precum şi Hotărârea din 20 septembrie 2018, D. şi E., pct. 53).

Într-o cauză recentă, respectiv în Hotărârea din 9 iulie 2020, N.G. şi OH împotriva F. S.A., C-81/19, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a reamintit că art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13 acoperă, ţinând seama de al treisprezecelea considerent al acesteia, şi norme supletive, întrucât această dispoziţie nu face distincţie între, pe de o parte, dispoziţiile care se aplică independent de alegerea părţilor contractante (dispoziţii imperative) şi, pe de altă parte, dispoziţiile supletive (pct. 34 din hotărârea sus-citată).

Totodată, s-a statuat că este lipsit de relevanţă faptul că se poate deroga de la o dispoziţie de drept naţional supletivă, în ceea ce priveşte verificarea aspectului dacă o clauză contractuală care reflectă o asemenea dispoziţie este exclusă, în temeiul art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13, din domeniul de aplicare al acestei directive (pct. 35). În egală măsură, este lipsită de relevanţă împrejurarea că o astfel de clauză nu a făcut obiectul unei negocieri individuale, întrucât, conform art. 3 alin. (1) din Directivă, lipsa unei negocieri individuale este o condiţie legată de declanşarea verificării caracterului abuziv al unei clauze, verificare care nu poate interveni în situaţia în care clauza contractuală nu intră în domeniul său de aplicare (pct. 36 din hotărârea precitată).

Din dezlegarea dată de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene acestei probleme rezultă că o clauză care prevede restituirea împrumutului în valuta acordată, intră sub incidenţa prevederilor art. 1 alin. (2) din Directivă şi, deci, este exclusă din domeniul său de aplicare dacă reflectă o normă naţională imperativă pentru părţi şi de la care acestea nu ar putea deroga sau dacă reflectă o normă naţională supletivă, care se aplică ope legis, în lipsa unui acord de voinţă contrar al părţilor.

Clauzele contestate care prevăd obligaţia împrumutaţilor de a restitui creditul în moneda în care le-a fost acordat reprezintă o reluare a dispoziţiilor art. 1578 din C. civ. de la 1864 privind nominalismul monetar.

Prin urmare, aceste prevederi contractuale reflectă o normă de drept naţional cu caracter supletiv şi, întrucât părţile nu au înţeles să deroge de la aplicarea ei, convenţia astfel încheiată are putere de lege între părţile contractante, potrivit art. 969 din C. civ. de la 1864.

Aşadar, criticile formulate de recurenţii-reclamanţi nu pot fi primite, întrucât clauzele contestate sunt excluse de la controlul jurisdicţional al caracterului abuziv potrivit art. 1 alin. (2) din Directiva nr. 93/13/CEE, respectiv din domeniul de aplicare al Legii nr. 193/2000, potrivit art. 3 alin. (2) din această lege, ceea ce face inutilă trecerea la etapele ulterioare acestui mecanism, respectiv verificarea excluderii prevăzute de art. 4 alin. (6) din lege, urmată apoi de verificarea îndeplinirii, în mod cumulativ, a condiţiilor instituite de art. 4 alin. (1) din aceeaşi lege.

Recurenţii-reclamanţi au criticat, sub aspectul nelegalităţii, şi soluţia dată de instanţa de apel, de menţinere a respingerii capătului de cerere privind stabilizarea cursului de schimb CHF-LEU la momentul semnării contractului, curs care să fie valabil pe toată durata contractului.

Instanţa de recurs, fără a reveni asupra considerentelor anterioare, constată că nu poate fi pusă în discuţie aplicarea art. 6 din Legea nr. 193/2000, text de lege ce vizează consecinţele constatării caracterului abuziv al unei clauze contractuale. Câtă vreme prevederea contractuală inserată la art. 5.1 din contract nu intră în domeniul de aplicare al Directivei 93/13/CEE, este evident că nu se pune problema modalităţii în care o atare clauză poate fi eliminată din contract, ca efect al constatării caracterului abuziv al acesteia.

Faţă de cele anterior expuse, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanţi.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenţii-reclamanţi B. şi A. împotriva deciziei civile nr. 2285 A din 11 decembrie 2017, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 28 ianuarie 2021.