Abusiveness of CHF-denominated credit fees and unilateral interest modification clause under Law 193/2000

Şedinţa publică din data de 15 iunie 2021

Asupra recursului, din examinarea actelor şi lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Prin cererea înregistrată la 06 august 2015 pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă, completată ulterior, reclamanţii A. şi B., sub nr. x/2015, în contradictoriu cu pârâtele C. S.A. şi D., au solicitat constatarea caracterului abuziv al clauzelor cuprinse în art. 4.4, 5.1 lit. b) şi c) şi 5.2 din contractul de facilitate de credit şi de garanţie nr. x din 28.02.2008, încheiat cu pârâta C. S.A., cesionat ulterior către pârâta D. la data de 31.03.2009, eliminarea acestora din contractul de credit, în conformitate cu dispoziţiile art. 6 din Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianţi şi consumatori şi declararea nulităţii absolute a clauzelor contestate ca o consecinţă a constatării caracterului abuziv al acestora, precum şi restituirea către reclamanţi a sumelor plătite către pârâte cu titlu de comision de acordare şi comision de administrare în baza clauzelor 5.1 lit. b) şi c), la cursul BNR din data plăţii, respectiv suma de 7.647,2 CHF, aferentă comisionului de acordare şi suma de 573,54 CHF, reprezentând comision de administrare scadent la 10.04.2009, anterior notificării cesiunii creditului, ambele încasate de pârâta C. S.A., precum şi suma de 41.690,1 CHF, calculată până la data introducerii acţiunii, reprezentând contravaloarea comisionului de administrare încasată de D. ca urmare a cesiunii creditului, la care se adaugă sumele achitate ulterior introducerii acţiunii şi obligarea pârâtelor la plata dobânzii legale datorate pentru aceste sume până la data plăţii efective.

În drept, reclamanţii au invocat dispoziţiile Legii nr. 193/2000 şi art. 194 C. proc. civ.

Prin sentinţa civilă nr. 748 din 09 februarie 2016, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2015, s-a admis în parte cererea formulată, a fost anulată clauza referitoare la comisionul de acordare, precum şi clauza de revizuire a comisioanelor prevăzută de art. 5.2 din contract şi a fost obligată pârâta D. la restituirea sumei încasate cu titlu de comision de acordare. Totodată, au fost obligate pârâtele în solidar la plata către reclamanţi a sumei de 2.480 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

La 17 august 2016, reclamanţii au formulat o cerere de completare a dispozitivului sentinţei menţionate şi de lămurire şi rectificare a erorilor materiale cuprinse în conţinutul acestuia cu privire la capetele de cerere privind constatarea caracterului abuziv al clauzei 4.4. din contractul de facilitate credit şi de garanţie nr. x/28.02.2008, eliminarea tuturor clauzelor constatate ca fiind abuzive şi obligarea pârâtelor la plata dobânzii legale pentru sumele pentru care instanţa a dispus restituirea de la data introducerii acţiunii până la plata plăţii efective.

În drept, reclamanţii au invocat disp. art. 442-444 şi urm. C. proc. civ.

Prin sentinţa civilă nr. 6714 din 24.10.2016, pronunţată de aceeaşi instanţă, s-a respins cererea de lămurire şi de completare a dispozitivului sentinţei, formulată de reclamanţii ca neîntemeiată.

2. Împotriva sentinţei nr. 748 din 09.02.2016 au formulat apel reclamanţii, prin care au solicitat admiterea apelului şi schimbarea hotărârii atacate, în sensul admiterii în întregime a cererii de chemare în judecată şi pârâtele, prin care au solicitat admiterea apelului şi schimbarea sentinţei de fond, în sensul respingerii în întregime a cererii de chemare în judecată.

De asemenea, reclamanţii au formulat apel şi împotriva sentinţei civile nr. 6714 din 24.10.2016, prin care au solicitat schimbarea în tot a hotărârii în sensul admiterii cererilor de constatare a caracterului abuziv al clauzei prevăzute la 4.4 din contract, eliminarea tuturor clauzelor constatate ca fiind abuzive în temeiul art. 6 din Legea nr. 193/2000 şi obligarea pârâtelor la plata dobânzii legale pentru sumele pe care instanţa a dispus restituirea către reclamanţi de la data introducerii cererii de chemare în judecată şi până la data plăţii efective. De asemenea, reclamanţii au solicitat lămurirea sau rectificarea erorilor din dispozitiv în sensul indicării careia dintre pârâte îi revine sarcina restituirii comisionului de acordare a creditului.

Prin decizia civilă nr. 643 din 21 martie 2018, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a Civilă, în complet de divergenţă, cu majoritate, a respins apelul formulat de reclamanţi împotriva sentinţei civile nr. 748 din 09.02.2016, pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a Civilă, în dosarul nr. x/2015, ca nefondat şi a admis apelul formulat de pârâte, împotriva aceleiaşi sentinţe, pe care a schimbat-o în parte, în sensul că, a respins capătul de cerere având ca obiect constatarea caracterului abuziv şi nulităţii absolute a clauzei referitoare la comisionul de acordare ca neîntemeiat şi a menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei.

De asemenea, curtea de apel a admis apelul formulat de reclamanţi împotriva sentinţei civile nr. 6714 din 24.10.2016, pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a Civilă, a schimbat în parte sentinţa apelată, a admis în parte cererea de completare a dispozitivului sentinţei civile nr. 748 din 09.02.2016, pronunţate de aceeaşi instanţă, şi, în consecinţă, a completat dispozitivul respectiv, în sensul că a admis capătul de cerere având ca obiect constatarea caracterului abuziv şi nulitatea absolută a clauzei privind dobânda variabilă numai în ceea ce priveşte sintagma "creditorul va avea dreptul, fără a fi obligat în niciun fel".

Totodată, instanţa de apel, în complet de divergenţă, cu majoritate, a respins capătul de cerere având ca obiect obligarea pârâtei la plata dobânzii legale aferente contravalorii comisionului de acordare, ca neîntemeiat şi a menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţe civile nr. 6714/24.10.2016.

De asemenea, curtea de apel a obligat apelantele pârâte la plata către apelanţii reclamanţi a sumei de 1.200 RON, reprezentând cheltuieli de judecată în apel.

3. Împotriva acestei decizii reclamanţii au formulat recurs, la 31 octombrie 2018, în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 2, 6, 7 şi 8 C. proc. civ., prin care au solicitat admiterea căii extraordinare de atac, casarea deciziei atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanţe, iar, în subsidiar, au solicitat casarea deciziei recurate, iar în urma rejudecării pe fond, să fie admisă acţiunea şi să se constate ca fiind abuzive clauzele prevăzute la art. 5.1 lit. c) referitoare la comisionul de administrare şi art. 4.4 din contractul de împrumut referitoare la dobânda variabilă.

În dezvoltarea motivul de recurs întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ., recurenţii susţin că decizia instanţei de apel dată în complet de divergenţă, cu majoritate, de respingere a apelului reclamanţilor ca nefondat, a fost pronunţată cu încălcarea legii, fiind lovită de nulitate absolută deoarece tribunalul, prin sentinţa civilă nr. 748 din 09.02.2016, a omis să se pronunţe asupra capetelor de cerere având ca obiect constatarea caracterului abuziv şi nulitatea absolută a clauzei referitoare la comisionul de administrare în valoare totală de 127.691,72 CHF şi eliminării acestei clauze. De asemenea, tribunalul a omis să se pronunţe asupra caracterului abuziv al comisonului de acordare a creditului şi a clauzei privind perceperea dobânzii variabile de Libor 6M+4% pe an pentru comisioanele constatate ca fiind percepute abuziv.

Recurenţii au învederat că instanţa de apel nu putea să verifice pe calea apelului ce a hotărât prima instanţă şi dacă acea hotărâre este legală şi temeincă, atât timp cât tribunalul nu s-a pronunţat pe fondul cauzei, încălcând dreptul la un proces echitabil, precum şi dispoziţiile art. 969 C. civ., art. 44 alin. (2) din Constituţia României, art. 6 din CEDO.

Recurenţii au mai arătat că sentinţa civilă nr. 748 din 9 februarie 2016 şi sentinţa nr. 6714 din 24 octombrie 2016 sunt şi ele nelegale având în vedere că în prima hotărâre, deşi în considerente sunt analizate capetele de cerere arătate mai sus, instanţa a omis să se pronunţe prin dispozitiv, iar sentinţa nr. 6714 din 24 octombrie 2016 este nelegala pentru că încalcă principiul continuităţii instanţei, statuat la art. 214 C. proc. civ., în sensul că cererile de completare a dispozitivului şi de îndreptare sau lămurire dispozitiv au fost pronunţate de un alt judecator, respectiv alt complet decât cel care a luat parte la dezbateri.

În acest context, în accepţiunea recurenţilor, instanţa de apel ar fi trebuit să admită apelul, să desfiinţeze în tot sentinţele civile atacate şi să dispună trimiterea cauzei primei instanţe pentru rejudecare.

Criticile de nelegalitate întemeiate pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. vizează faptul că motivarea instanţei de apel este străină de natura cauzei în ceea ce priveşte constatarea caracterului abuziv al clauzelor privind comisionul de administrare şi dobânda variabilă, obligarea băncii cedente C. la plata dobânzii legale la comisionul de acordare a creditului şi comisionul de administrare a creditului, la eliminarea clauzelor constatate abuziv şi nule din contractul de credit şi respingerea cererilor de completare a dispozitivului sentinţei nr. 784 din 9 februarie 2016 şi de îndreptare sau lămurire a dispozitivului sentinţei civile nr. 6714/24.10.2016.

În acest sens, s-a învederat că instanţa de apel nu se putea pronunţa şi nu putea verifica legalitatea şi temeinicia hotărârii primei instanţe, atât timp cât tribunalul a omis să se pronunţe asupra acestor capete de cerere, să le îndrepte ori să le lămurească, deoarece instanţa de apel s-ar fi substituit primei instanţe, pronunţându-se pe fondul cauzei.

Recurenţii au mai precizat că hotărârea recurată cuprinde motive contradictorii, referindu-se aici la opinia separată a doamnei judecător E. care confirmă parţial părerea acestora cu privire la admiterea apelului reclamanţilor, dar fără a arăta că admite în parte şi obligă în mod corect şi legal banca cedentă C. la plata comisionului de acordare a creditului şi dobânzii legale aferente acestuia.

S-a subliniat că motivarea instanţei de apel cu privire la respingerea apelului reclamanţilor A. şi B. privind constatarea caracterului abuziv al comisionului de administrare şi respingerea cererii privind obligarea pârâtelor la plata dobânzii legale a acestui comision sunt străine de natura cauzei, întrucât acest comision nu face parte din preţul contractului, putând fi analizat din perspectiva constatării sau nu a caracterului abuziv.

Recurenţii au arătat ca valoarea totală a creditului este de 382.360 CHF, în timp ce valoarea comisionului de administrare este de 127.691CHF, iar a comisionului de acordare de 7.647,2 CHF.

S-a mai învederat că nelegală şi străină de natura cauzei este şi măsura de reducere a onorariului apărătorului reclamanţilor la suma de 1200 de RON.

În susţinerea motivului de recurs întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. recurenţii susţin că decizia instanţei de apel şi sentinţele tribunalului au fost date cu înalcălcarea dispoziţiilor art. 1 alin. (1), art. 4 alin. (2), art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, art. 1 lit. a), art. 4 alin. (2) din Directiva Europena nr. 93/2013, art. 3 alin. (3) din anexa la Directiva nr. 13/1993, art. 15 din Legea nr. 190/1999, art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, art. 969 din C. civ. şi art. 44 alin. (2) din Constituţia României.

Potrivit recurenţilor, clauza prevăzută la art. 4.4 din contract nu este formulată în mod clar, simplu, fără echivoc, nu se prevede pentru ce este percepută, este inclusă cu rea-credinţă, creând un dezechilibru semnificativ între obligaţiile părţilor cu impact împovărător pentru împrumutaţi.

În opinia recurenţilor, clauzele abuzive precizate mai sus transformă un contract de împrumut sinalagmatic comutativ în unul aleatoriu care depinde de evoluţia dobânzii pe piaţa interbancară, de evoluţia cursului de schimb al CHF şi creează un dezechilibru semnificativ în defavoarea reclamanţilor, banca fiind de rea-credinţa la încheierea contractului prin condiţiile prestabilite.

La data de 20 decembrie 2018, intimatele-pârâte au depus la dosar întâmpinare, prin care au solicitat respingerea recursului ca nefondat şi menţinerea deciziei recurate ca fiind legală şi temeinică.

4. Cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a, la 16 noiembrie 2018.

Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ.

Prin încheierea din 17 septembrie 2019, în complet de filtru, constatând întrunite condiţiile prevăzute de art. 493 alin. (3) din C. proc. civ., instanţa a dispus comunicarea raportului către părţile cauzei, pentru a se depune puncte de vedere asupra acestuia, astfel cum prevede art. 493 alin. (4) din C. proc. civ.

Potrivit dovezilor de comunicare, raportul asupra admisibilităţii în principiu a recursului a fost comunicat părţilor, părţile nedepunând puncte de vedere la raport.

Prin încheierea din 14 ianuarie 2020, în complet de filtru, Înalta Curte a admis în principiu recursul şi a stabilit termen de judecată la 17 martie 2020.

Înalta Curte, prin încheierea din 17 martie 2020, a constatat suspendarea judecăţii de plin drept, în temeiul art. 42 alin. (6) din Capitolul V al Anexei nr. 1 la Decretul privind instituirea stării de urgenţă pe teritoriul României nr. 195 din 16 martie 2020 iar, prin încheierea din 23 iunie 2020, a suspendat judecata recursului în temeiul dispoziţiilor art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., până la soluţionarea cauzei C- 269/19, aflată pe rolul Curţii de Justiţie a Uniunii Europene.

Înalta Curte, analizând decizia atacată în raport cu criticile formulate, în limitele controlului de legalitate şi temeiurilor de drept invocate, reţine următoarele considerente:

Cu titlu preliminar, Înalta Curtea constată că argumentele dezvoltate în susţinerea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ. se circumscriu, de fapt, motivului prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., întrucât acestea deduc instanţei de control aplicarea normelor de procedură privind respectarea principiilor fundamentale ale procesului civil, respectiv principiul continuităţii instanţei potrivit art. 214 C. proc. civ. precum şi principiul fundamental privind dreptul la un proces echitabil prevăzut la art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, a căror nerespectare ar atrage sancţiunea nulităţii.

Critica recurenţilor privind încălcarea dreptului la un proces echitabil prin imposibilitatea instanţei de apel de a verifica în calea de atac temeinicia şi legalitatea hotărârii primei instanţe, întrucât tribunalul nu s-a pronunţat pe fondul cauzei asupra tuturor capetelor de cerere, este nefondată.

Înalta Curte constată că instanţa de apel potrivit art. 476 C. proc. civ. a analizat motivele invocate în fond privind constatarea caracterului abuziv al clauzelor referitoare la dobânda variabilă, comisioanele de administrare şi de acordare, prin prisma caracterului devolutiv al apelului, atât cu privire la sentinţa nr. 748 din 09.02.2016, cât şi cu privire la sentinţa de completare a dispozitivului acesteia nr. 6714 din 24.10.2016. Prin urmare, curtea de apel nu a încălcat reclamanţilor dreptul la un proces echitabil, ci dimpotrivă a analizat argumentele acestora în soluţionarea acţiunii, în limitele judecăţii din căile de atac proprii precum şi ale pârâtei.

Critica recurenţilor privind soluţionarea greşită a instanţei de apel care, prin admiterea apelurilor ar fi trebuit să schimbe în tot sentinţele atacate şi să trimită cauza spre rejudecare primei instanţe, avand in vedere încălcarea de către instanţa de fond a principiului continuităţii în soluţionarea cererilor de completare şi îndreptare dispozitiv, este nefondată.

În primul rând, instanţa de apel în mod corect a admis apelurile promovate de pârâte şi reclamanţi şi a schimbat sentinţele atacate, analizând argumentele părţilor.

În al doilea rând, criticile de nelegalitate ale reclamanţilor, circumscrise art. 488 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ. şi care nu privesc decizia atacată, ci nelegalitatea sentinţelor pronunţate de instanţa de fond, nu pot fi analizate, întrucât instanţa de recurs nu este învestită decât cu efectuarea controlului de legalitate asupra deciziei recurate.

De altfel, validând motivele reclamanţilor, instanţa de apel a şi admis apelul acestora având ca obiect sentinţa de completare a dispozitivului, care a fost schimbată, anularea ambelor hotărâri, inclusiv a sentinţei al cărei dispozitiv a fost completat, nefiind posibilă în raport cu obiectul şi limitele judecăţii în căile de atac promovate de reclamanţi, având în vedere şi dispoziţiile de strictă interpretare ale art. 480 alin. (3) C. proc. civ., privind condiţiile în care se poate dispune trimiterea cauzei spre rejudecare la prima instanţă.

În susţinerea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenţii susţin că motivarea instanţei de apel este străină de natura cauzei, deoarece instanţa de apel nu se putea pronunţa şi verifica legalitatea şi temeinicia hotărârii primei instanţe, atât timp cât tribunalul a omis să se pronunţe asupra unor capete de cerere. De asemenea, recurenţii au susţinut că în considerentele hotărârii instanţei de apel se regăsesc motive străine de natura pricinii în ceea ce priveşte soluţia de respingere a cererii de constatare a caracterului abuziv al comisionului de administrare, respingerea cererii privind obligarea pârâtelor la plata dobânzii legale a acestui comision şi reducerea onorariului avocaţial.

Nemijlocit legat de această critică, Înalta Curte are în vedere că, potrivit art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., hotărârea va cuprinde considerentele, în care se vor arăta obiectul cererii şi susţinerile pe scurt ale părţilor, expunerea situaţiei de fapt reţinută de instanţă pe baza probelor administrate, motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor.

Contrar susţinerilor recurenţilor, nu au fost identificate în considerentele hotărârii atacate motive străine de natura pricinii, instanţa de apel motivându-şi amplu raţionamentul în baza căruia a statuat asupra tuturor solicitărilor recurenţilor-reclamanţi, în legătură cu petitele deduse judecăţii şi criticile din apel.

Nu este nici cazul unei contrarietăţi a motivării deciziei atacate pronunţate cu majoritate, fiind admise atât apelul pârâtei asupra sentinţei nr. 748 din 09.02.2016, cât şi apelul reclamanţilor asupra sentinţei de completare nr. 6714 din 24.10.2016, din considerentele deciziei desprinzându-se raţionamentele logico-juridice ale instanţei în fapt şi drept, care stau la baza soluţiei pronunţate, de admitere în parte a acţiunii introductive.

Critica recurenţilor privind nelegala reducere a cuantumului onorariului avocatului vizează aspecte de netemeinicie, în acest sens fiind Decizia nr. 3 din 20 ianuarie 2020 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în recurs în interesul legii şi publicată în Monitorul Oficial al României nr. 181 din 5 martie 2020, prin care s-a statuat că motivul de recurs prin care se critică modalitatea în care instanţa de fond s-a pronunţat, în raport cu prevederile art. 451 alin. (2) C. proc. civ., asupra proporţionalităţii cheltuielilor de judecată reprezentând onorariul de avocat, solicitate de partea care a câştigat procesul, nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) din C. proc. civ.

Recurenţii au invocat formal şi motivul de casare prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ. fără, însă, a se indica critici concrete circumscrise acestui motiv de nelegalitate.

În dezvoltarea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. recurenţii au susţinut că decizia instanţei de apel a fost dată cu încălcarea dispoziţiilor art. 1 alin. (1), art. 4 alin. (2) şi (6) din Legea nr. 193/2000.

Contrar susţinerilor recurenţilor, cu privire la dobânda creditului, instanţa de apel a constatat caracterul abuziv şi nulitatea absolută a clauzei inserate la art. 4.4 din contractul de credit în ceea ce priveşte sintagma "creditorul va avea dreptul, fără a fi însă obligat în niciun fel", prin admiterea apelului reclamanţilor la sentinţa de completare a dispozitivului.

În acest sens, curtea de apel a reţinut că se impune ca banca să se conformeze dispoziţiilor legii şi să prevadă în contractul de credit situaţia clară care să-i fi permis modificarea unilaterală sau nu a ratei dobânzii astfel încât, la momentul perfectării acestuia, clauza să fie previzibilă, altfel spus consumatorul să fie în posesia tuturor informaţiilor şi să ştie că, dacă acea situaţie se va produce, dobânda va fi modificată sau nu.

Nulitatea clauzei fiind parţială, referitor la restul clauzei privind dobanda varibilă practicată de bancă în funcţie de Libor 6M + 4% pe an, se constată că aceasta conţine indici de referinţă clar precizaţi, fiind circumstanţiate în mod clar şi fără echivoc elementele obiective şi verificabile care permit cuantificarea dobânzii contractuale, nefiind cazul unei aplicări ori interpretări greşite a dispoziţiilor art. 1 alin. (1) şi art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000.

Criticile recurenţilor privind caracterul abuziv al comisioanele de acordare şi administrare credit, sunt, de asemenea, nefondate.

Instanţa de apel a considerat că nu există niciun motiv pentru ca analiza clauzelor să fie exclusă, în măsura în care sunt redactate într-un limbaj clar şi uşor inteligibil.

Relevantă în cauză este decizia CJUE din 3 octombrie 2019, nr. C-621/17, pronunţată în cauza Gyula KISS, prin care s-a statuat că "art. 4 alin. (2) şi articolul 5 din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii trebuie interpretate în sensul că cerinţa potrivit căreia o clauză contractuală trebuie exprimată în mod clar şi inteligibil nu impune că acele clauze contractuale care nu au făcut obiectul unei negocieri individuale cuprinse într-un contract de împrumut încheiat cu consumatori, precum cele în discuţie în litigiul principal, care stabilesc în mod precis cuantumul costurilor de administrare şi al unui comision de acordare care urmează să fie suportate de consumator, metoda lor de calcul şi data de exigibilitate a acestora, să detalieze de asemenea toate serviciile furnizate în schimbul sumelor în cauză".

În acest sens, se reţine efectul obligatoriu al interpretării realizate de CJUE şi prin hotărârea din 16 iulie 2020, pronunţată în cauzele conexate C-224/19 şi C-259/19 CY împotriva Caixa Bank S.A. şi respectiv LG, PK împotriva F. S.A., prin care s-a statuat că intimata nu era obligată să detalieze în contractul respectiv natura tuturor serviciilor furnizate în schimbul celor două comisioane, fiind suficient ca natura contraprestaţiilor să poată fi în mod rezonabil înţeleasă sau dedusă din contract, în ansamblul său.

Referitor la transparenţa clauzei privind perceperea comisionului de administrare, instanţa de apel a reţinut în mod corect că reclamanţii au fost în măsură să prevadă, la data încheierii contractului de credit, care sunt consecinţele juridice şi economice pe care le implică perceperea unui comision de administrare lunar în cuantum de 0,15 %, art. 5.1 lit. c) din contract prevăzând în mod expres şi la ce se raportează acest procent, respectiv la soldul facilităţilor de credit.

În mod just, instanţa de apel a reţinut că valoarea comisionului de administrare, modalitatea de calcul şi scadenţa au fost stipulate clar, iar motivele perceperii acestui comision rezultă din chiar denumirea sa şi a respins, în consecinţă, apelul reclamanţilor.

În ceea ce priveşte critica privind exprimarea în mod clar şi inteligibil a clauzei referitoare la perceperea comisionului de acordare, instanţa de apel, în mod corect, a reţinut că scopul perceperii acestui comision sau activitatea prestată de bancă în schimbul acestuia rezultă din denumirea sa, detalierea acestor prestaţii nefiind impusă de nicio prevedere legală în vigoare la data încheierii contractului de credit.

Mai mult, limbajul care defineşte comisionul în discuţie este accesibil, nu are caracter echivoc, fiind posibilă prefigurarea contraprestaţiei băncii în schimbul perceperii comisionului din chiar denumirea acestuia, respectiv acesta este perceput în scopul acordării creditului, deci pentru întocmirea documentaţiei de credit şi derularea tuturor operaţiunilor necesare pentru punerea la dispoziţie a sumei împrumutate.

De asemenea, formula de calcul a comisionului de acordare (art. 5.1 lit. b) este clară, neechivocă, acesta fiind stabilit ca sumă fixă în cuantum de 7.647,20 CHF, dar şi procentual, de 2% din suma totală a creditului, fiind perceput integral, la data semnării contractului sau cel mai târziu la data primei trageri din creditul aprobat, soluţia de admitere a apelului pârâtei fiind pronunţată cu aplicarea corectă a dispoziţiilor art. 1 şi 4 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 193/2000

Prin urmare, pentru considerentele expuse anterior, nefiind cazul unei nulităţi a clauzei privind comisionul de acordare, nu este utilă analiza criticilor din recurs în legătură cu lipsa stabilirii de către instanţă a titularului obligaţiei de restituire a sumelor încasate în temeiul acestei clauze şi nici în legătură cu accesoriile acestei sume supuse restituirii, respectiv dobânda legală.

În continuare, în susţinerea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. recurenţii invocă încălcarea dispoziţiilor art. 3 alin. (3) din anexa la Directiva nr. 13/1993, art. 15 din Legea nr. 190/1999, art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, art. 969 C. civ. şi art. 44 alin. (2) din Constituţia României, fără însa a dezvolta argumente întemeiate pe aceste prevederi legale pentru ca instanţa de control judiciar să poată verifica aspectele de nelegalitateale ale hotărârii atacate.

Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul promovat de reclamanţii A. şi B. împotriva deciziei nr. 643/2018 din 21 martie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

Referitor la cererea intimatei-pârâte C. S.A. privind obligarea recurenţilor-reclamanţi la plata cheltuielilor de judecată, Înalta Curte reţine următoarele:

Conform dispoziţiilor art. 452 C. proc. civ., "partea care pretinde cheltuieli de judecată trebuie să facă, în condiţiile legii, dovada existenţei şi întinderii lor, cel mai târziu la data închiderii dezbaterilor asupra fondului cauzei", iar potrivit art. 453 C. proc. civ., "partea care pierde procesul va fi obligată, la cererea părţii care a câştigat să îi plătească acesteia cheltuieli de judecată".

Prin raportare la aceste texte de lege, aplicabile şi în recurs în temeiul art. 494 C. proc. civ., Înalta Curte constată că intimata-pârâtă a depus la dosarul cauzei dovezi ce atestă efectuarea cheltuielilor de judecată în cuantum de 3459,19 RON, solicitate prin întâmpinarea formulată în recurs, respectiv factura fiscală seria x-20 nr. 121 din 18 martie 2020, emisă de G. şi ordinul de plată din 19 martie 2020.

Prin urmare, având în vedere că recursul recurenţilor a fost respins, Înalta Curte va admite cererea intimatei de acordare a cheltuielilor de judecată aferente recursului, reprezentând onorariu de avocat, în temeiul art. 453 C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanţii A. şi B. împotriva deciziei nr. 643/2018 din 21 martie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

Obligă recurenţii-reclamanţi A. şi B. la plata sumei de 3.459,19 RON, cheltuieli de judecată către intimata pârâtă C. S.A.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 15 iunie 2021.