Abusive variable interest rate clauses in consumer credit contracts: intelligibility standard and restitution limits

Şedinţa publică din data de 9 iunie 2021

Asupra recursului de faţă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la 18.04.2018 pe rolul Tribunalului Constanţa, secţia a II-a civilă, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâta B. S.A., solicitând instanţei ca, prin hotărârea pe care o va pronunţa, să constate caracterul abuziv şi nulitatea absolută a clauzelor inserate la pct. 5, 6, 7 şi 9 din contractul de credit nr. x/13.07.2007, să dispună stabilizarea cursului de schimb euro/leu la momentul semnării contractului, pentru întreaga perioadă de derulare a acestuia şi denominarea în monedă naţională a plăţilor, precum şi repunerea părţilor în situaţia anterioară, prin obligarea pârâtei la plata către reclamant a sumelor încasate în mod nelegal în temeiul clauzelor contractuale abuzive, inclusiv a celor încasate ca urmare a majorării cursului de schimb valutar, la care se adaugă dobânda legală aferentă, calculată începând cu data încasării de către pârâtă a fiecărei sume de bani până la data restituirii acestora, cu cheltuieli de judecată.

Prin sentinţa civilă nr. 481/20.03.2019, Tribunalul Constanţa, secţia a II-a civilă a admis în parte acţiunea, a constatat caracterul abuziv şi nulitatea absolută a clauzelor inserate la art. 5 teza a doua din contractul de credit bancar nr. 4200/13.07.2007, privind modalitatea de determinare a dobânzii după primul an contractual şi a clauzelor cuprinse la art. 9 lit. b) şi c) din sus-menţionatul contract, privind comisioanele de acordare şi de administrare a creditului, a obligat pârâta la restituirea sumelor de bani încasate în baza clauzelor abuzive, a respins ca neîntemeiate celelalte capete de cerere şi a obligat pârâta la plata către reclamant a sumei de 2.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei sentinţe, B. S.A. a declarat apel, care a fost respins ca nefondat prin decizia civilă nr. 642/12.12.2019, astfel cum a fost îndreptată prin încheierea de la 28.05.2020, pronunţată de Curtea de Apel Constanţa, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal; a fost obligată apelanta la plata către intimatul-reclamant a sumei de 2.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei decizii, B. S.A. a declarat recurs, solicitând casarea ei şi trimiterea cauzei la curtea de apel pentru o nouă judecată, invocând motivul de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

După prezentarea situaţiei de fapt şi a evoluţiei litigiului în etapele procesuale anterioare, recurenta-pârâtă a susţinut că instanţa de apel a aplicat greşit prevederile art. 6 şi 7 din Legea nr. 193/2000, a căror interpretare relevă că raţiunea examinării caracterului abuziv al clauzelor şi, în mod corespunzător, eliminarea acestora din contract presupune, ca situaţie premisă obligatorie, existenţa unui raport juridic în curs de derulare, dezechilibrat ca urmare a unor clauze abuzive şi care ar face necesară intervenţia instanţei de judecată. Or, în speţă, clauza privind dobânda remuneratorie variabilă, în forma existentă la momentul încheierii contractului de credit (dobânda de referinţă revizuibilă a băncii + marja fixă de 1,5%), a încetat să mai producă efecte o dată cu intrarea în vigoare a actului adiţional de implementare a O.U.G. nr. 50/2010, când contractul de credit a fost aliniat la noile exigenţe legale. Astfel, dobânda, în cuantum de 10,4% la data intrării în vigoare a actului adiţional, a fost determinată ca sumă între EURIBOR la 6 luni la care se adaugă marjă fixă de 9,26%.

În acest context, recurenta-pârâtă a susţinut că cele reţinute de instanţa de apel, în sensul că prevederile contractuale iniţiale referitoare la dobânda remuneratorie variabilă ar produce în continuare efecte, nu corespund realităţii, atât timp cât configuraţia dobânzii a fost modificată în totalitate atât în ceea ce priveşte indicele obiectiv de referinţă, cât şi cuantumul marjei fixe.

Mai mult decât atât, a arătat că nu trebuie ignorat faptul că scopul legii speciale este acela de a oferi protecţie consumatorilor şi un instrument prin care să poată fi înlăturate eventualele practici abuzive din partea instituţiilor bancare în raporturile cu aceştia. Or, acest scop poate fi realizat doar în condiţiile în care contractul este în derulare, în caz contrar demersul judiciar al intimatului-reclamant fiind lipsit de interes. Relevantă în acest sens a susţinut că este şi jurisprudenţa naţională.

O altă critică subsumată aceluiaşi motiv de casarea vizează interpretarea eronată a sintagmei "limbaj clar şi inteligibil", prin raportare la dispoziţiile art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000.

Potrivit recurentei-pârâte, în mod nelegal a reţinut instanţa de apel că prevederile art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000 nu sunt aplicabile în ceea ce priveşte clauza care reglementează dobânda remuneratorie variabilă şi, pe cale de consecinţă, nu a exclus-o de la analiza caracterului abuziv. Totodată, a mai arătat că interpretând în mod eronat sintagma "limbaj clar şi inteligibil", curtea de apel a constatat că această cerinţă nu ar fi îndeplinită, din moment ce în contractul de credit nu a fost stipulat un criteriu obiectiv, clar şi previzibil, care să conducă la modificarea dobânzii.

În continuare, a evocat dispoziţiile art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000 şi a apreciat că prima condiţie care trebuie îndeplinită pentru aplicarea excepţiei instituite de acest text de lege este aceea ca toate clauzele analizate să se refere la elemente care fac parte din structura de costuri, ce reprezintă şi definesc obiectul principal al contractului.

De asemenea, a evocat jurisprudenţa instanţei supreme şi, subliniind că un contract de credit bancar este, prin esenţa sa, unul cu titlu oneros, a arătat că dobânda face parte din obiectul principal al contractului.

Pe de altă parte, a susţinut că, în contra celor reţinute de curtea de apel, clauzele contractuale privitoare la dobândă sunt exprimate într-un limbaj uşor inteligibil, motiv care justifică excluderea lor de la analiza pretinsului caracter abuziv.

În acest sens, a arătat că, în primul rând, caracterul clar şi inteligibil al clauzelor criticate trebuie raportat atât la criterii obiective, determinate de legislaţia aplicabilă în momentul încheierii contractelor de credit, potrivit principiului tempus regit actum, cât şi la criterii subiective, determinate de capacitatea de percepţie şi înţelegere a consumatorului.

În al doilea rând, a arătat că trebuie determinat elementul supus analizei caracterului clar şi inteligibil, în sensul că trebuie stabilit dacă este supusă examinării măsura în care mecanismul tehnico-economic ce stă la baza variaţiei dobânzii este clar şi inteligibil sau dacă analiza vizează înţelegerea consecinţelor economice pe care le presupune dobânda variabilă în sine, ca tip de dobândă.

Din perspectiva criteriului obiectiv, a arătat că la momentul încheierii contractului nu exista niciun text de lege care să prevadă că dobânda variabilă se raportează în mod obligatoriu la un anumit indice de referinţă, în funcţie de moneda creditului, după cum nu exista niciun text legal care să stabilească o anume formulă de calcul al dobânzii, acestea fiind introduse prin acte normative ulterioare, O.U.G. nr. 174/2008 şi O.U.G. nr. 50/2010, ale căror efecte s-au produs numai pentru viitor.

În opinia recurentei-pârâte, corecta aplicare a art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000 presupune a analiza caracterul clar şi inteligibil al clauzei nu raportat la mecanismul tehnico-economic în funcţie de care variază dobânda, ci la caracterul variabil al acestui cost. A aprecia că înţelegerea de către consumator a resorturilor economice care se află în spatele determinării variaţiei dobânzii reprezintă o condiţie sine qua non pentru a considera acea clauză ca fiind clară şi inteligibilă ar goli de conţinut art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000. Or, nu aceasta a fost intenţia legiuitorului.

În realitate, posibilitatea de înţelegere a consecinţelor economice ale dobânzii variabile se raportează la însuşi caracterul variabil al dobânzii, iar nu la indicatorul utilizat, fiind evident că atât evoluţia pieţei financiare, cât şi indicatorul EURIBOR sunt imprevizibile pentru ambele părţi contractante, elemente ale căror resorturi economice sunt în mod vădit, în oricare dintre variante, străine de cunoştinţele consumatorilor.

În ceea ce priveşte criteriul subiectiv, autoarea căii de atac a susţinut că acesta se referă la capacitatea consumatorilor de înţelegere a noţiunii de dobândă variabilă, ca element în funcţie de care se apreciază caracterul clar şi inteligibil.

Cum noţiunea de "variabil/revizuibil" induce ideea unei dobânzi care fluctuează, fie în sens crescător, fie în sens descrescător, recurenta-pârâtă a apreciat că este evident că intimatul-reclamant, optând iniţial pentru un credit cu dobândă variabilă raportată la dobânda de referinţă revizuibilă a băncii, a cunoscut, a înţeles şi şi-a asumat faptul că aceasta va cunoaşte atât creşteri, cât şi descreşteri. În al doilea rând, caracterul clar şi inteligibil al întregului contract rezultă şi din conţinutul clauzei contractuale "prin semnarea prezentului contract, declar că am citit, înţeles şi mi­-au fost explicate clauzele acestuia, pe care mi le însuşesc în întregime."

Faptul că intimatul-reclamant a înţeles efectele convenţiei de credit rezidă în opinia recurentei-pârâte şi în împrejurarea că mai încheiase o astfel de convenţie cu B. S.A., dar şi din pregătirea profesională a acestuia, astfel cum reiese din actele dosarului.

În al treilea rând, a arătat că dobânda anuală efectivă reprezintă elementul esenţial ce sintetizează toate costurile datorate în schimbul creditului şi elementul hotărâtor în funcţie de care se formează opţiunea consumatorului pentru un anumit produs de creditare şi pentru o anumită instituţie de credit, iar acesta a fost cunoscut de intimatul-reclamant anterior încheierii contractului.

În ce priveşte comisioanele de acordare şi de administrare a creditului, recurenta pârâtă a evocat jurisprudenţa C.J.U.E., dar şi activităţile care justifică perceperea lor şi a susţinut că acestea fac parte din obiectul contractului, astfel că intră sub incidenţa art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000.

Caracterul de prestaţie esenţială în economia contractului rezultă, în opinia recurentei-pârâte, din voinţa părţilor, care au privit acest comision ca fiind un cost principal ce a determinat semnarea contractului, dar şi din dispoziţiile art. 3 lit. g) şi i) din Directiva 2008/48/CE din 23.04.2008, care conferă o astfel de calitate tuturor costurilor inerente pentru acordarea şi derularea contractului de credit pe perioade îndelungate de timp.

În ceea ce priveşte cea de-a doua condiţie, a exprimării clauzei într-un limbaj clar şi inteligibil, recurenta-pârâtă a apreciat că instanţa de apel a pronunţat o hotărâre nelegală, prin încălcarea interpretării oferite de C.J.U.E., conform căreia pentru ca o clauză să fie redactată într-un limbaj "clar şi inteligibil", nu este necesar ca banca să detalieze toate serviciile furnizate în schimbul sumelor percepute, atât timp cât în contract sunt prevăzute cuantumul comisionului, metoda de calcul şi data exigibilităţii, condiţii îndeplinite în cauză.

În continuare, a expus argumentele pentru care apreciază că aceste clauze au fost exprimate într-un limbaj clar şi inteligibil, din perspectiva jurisprudenţei C.J.U.E.

O altă critică formulată de recurenta-pârâtă vizează aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 1 lit. a) din Anexa la Legea nr. 193/2000, din a căror interpretare a susţinut că rezultă că va fi considerată abuzivă doar acea clauză care dă dreptul profesionistului să modifice efectiv conţinutul clauzelor contractuale, în sensul stabilirii unor noi condiţii contractuale sau al eliminării celor deja stabilite prin contract.

Or, contrar celor reţinute de instanţa de apel, banca nu a dobândit dreptul de a modifica unilateral conţinutul clauzei privitoare la dobândă, ci, în limitele stabilite de clauza agreată de părţi, poate doar să pretindă de la împrumutat o dobândă corespunzătoare variaţiei indicelui arătat, intimatul-reclamant ştiind încă de la momentul încheierii contractului că dobânda va fluctua fie în sens crescător, fie în sens descrescător.

În subsidiar, a arătat că şi în măsura în care ar fi îndeplinită situaţia premisă a art. 1 lit. a) din Anexa la Legea nr. 193/2000, contrar celor reţinute de instanţa de apel, menţionarea faptului că dobânda remuneratorie va varia în funcţie de dobânda de referinţă a băncii, care este reflexia costului resurselor de creditare, este suficientă pentru a satisface cerinţele textului legal care prevede obligaţia de a invoca un motiv suficient.

A mai susţinut recurenta-pârâtă că, în măsura în care se va aprecia că prevederile clauzelor contractuale care vizează dobânda variabilă şi comisioanele nu sunt excluse de la analiza caracterului abuziv, decizia atacată este nelegală din perspectiva încălcării dispoziţiilor art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, care instituie două condiţii cumulative pentru ca o clauză contractuală să fie considerată abuzivă: clauza să nu fi avut caracter negociabil şi să creeze un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, contrar cerinţelor bunei-credinţe.

Potrivit acesteia, niciuna dintre aceste cerinţe nu este îndeplinită în cauză, contrar celor reţinute de instanţa de apel, în contextul interpretării eronate a noţiunilor de "negociere" şi de "dezechilibru semnificativ, contrar cerinţelor bunei-credinţe."

Cu privire la condiţia lipsei caracterului negociabil al contractului de credit, autoarea căii de atac a susţinut că îndeplinirea acesteia trebuie verificată prin raportare la dispoziţiile art. 4 alin. (2) din Legea nr. 193/2000, care stabilesc că "o clauză contractuală va fi considerată ca nefiind negociată direct cu consumatorul dacă aceasta a fost stabilită fără a da posibilitate consumatorului să influenţeze natura ei, cum ar fi contractele standard preformulate sau condiţiile generale de vânzare practicate de comercianţi pe piaţa produsului sau serviciului respectiv."

Aşadar, "lipsa caracterului negociat" al unei clauze contractuale nu presupune că aceasta nu a fost negociată în concret, ci presupune că nu a existat, obiectiv vorbind, posibilitatea unei astfel de negocieri, având în vedere specificul pe care negocierea îl presupune, prin ipoteză, în cazul contractelor preformulate.

Prin urmare, în măsura în care banca face dovada caracterului negociabil, adică a posibilităţii oferite consumatorului de a formula contraoferte, posibilitate pe care însă acesta nu a valorificat-o, acceptând fără obiecţiuni oferta băncii, prezumţia caracterului nenegociabil este răsturnată, iar condiţia lipsei negocierii clauzei nu este îndeplinită, banca neputând fi ţinută răspunzătoare pentru conduita consumatorului.

În continuare, a prezentat împrejurările de fapt care, în opinia sa, ar releva caracterul negociabil al clauzelor contractuale şi a evocat jurisprudenţa instanţei supreme cu privire la acest tip de litigii.

De asemenea, recurenta-pârâtă a susţinut că atât prima instanţă, cât şi instanţa de apel au aplicat greşit dispoziţiile art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, în ceea ce priveşte sensul condiţiei dezechilibrului semnificativ, din moment ce dobânda de referinţă a băncii avea un caracter verificabil şi independent de voinţa unilaterală a băncii şi în mod concret, pe toată perioada în care s-a aplicat, dobânda de referinţă a băncii a avut o valoare constantă de 8,9%, banca dovedind că singurele împrejurări care au condus la creşterea dobânzii curente au fost determinate de culpa intimatului-reclamant, care nu a achitat la timp suma datorată, ceea ce a condus la aplicarea unor puncte de penalizare.

Potrivit recurentei-pârâte, ambele instanţe de fond au reţinut în mod eronat că dobânda de referinţă a băncii nu ar avea un caracter verificabil şi că nu ar fi independentă de voinţa unilaterală a băncii. Aceasta, întrucât dobânda de referinţă variabilă reprezintă o dobândă standardizată, unică pentru întregul portofoliu de credite destinate persoanelor fizice, reprezentând suma unor costuri pe care banca le are de suportat ca urmare a acordării acestor credite. Ceea ce diferă este marja fixă.

Astfel, structural, dobânda de referinţă variabilă apare ca fiind o reflexie a costului resurselor de creditare pe care banca este nevoită a-l plăti în scopul obţinerii lichidităţilor necesare în vederea acordării de credite către populaţie, toate aceste costuri stabilindu-se şi având la bază reglementări ale B.N.R.

Prin urmare, inserarea în contract a unui element de variaţie a ratei dobânzii este perfect justificată, un astfel de mecanism de calcul al dobânzii variabile nefiind abuziv.

În acest context, autoarea căii de atac a arătat că, în contra celor reţinute de prima instanţă şi de cea de apel, la momentul încheierii contractului de credit nu exista un reper legislativ pe care să-l fi avut în vedere pentru determinarea criteriului de variaţie a dobânzii, iar argumentul că dobânda de referinţă variabilă produce un dezechilibru, având în vedere că împrumutatul nu ar cunoaşte când acest indicator va înregistra creşteri sau scăderi, nu poate fi avut în vedere, în condiţiile în care orice indicator, inclusiv EURIBOR sau ROBOR, prezintă un element de risc şi este imposibilă prefigurarea exactă a momentului în care acesta ar urma să înregistreze creşteri sau scăderi.

Totodată, a subliniat că instanţele de fond au analizat în mod abstract conţinutul clauzei referitoare la dobânda remuneratorie variabilă, fără a lua în considerare evoluţia concretă a dobânzii de referinţă a băncii, care, în perioada în care s-a aplicat (13.07.2008 - 18.09.2010), a avut o valoare constantă de 8,9%, apropiată de cea prefigurată de intimaţi la momentul încheierii contractului. Ulterior, începând cu data de 19.09.2010, dobânda remuneratorie variabilă a fost calculată conform formulei din art. 1 din actul adiţional din data de 20.09.2010.

Prin urmare, a apreciat că această clauză nu produce un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, având în vedere că dobânda de referinţă variabilă reprezintă un indice standardizat şi uniform la nivelul portofoliului de credite şi că fluctuaţiile acesteia sunt determinate de elemente independente de voinţa sa, instanţa de apel pronunţând o soluţie nelegală prin interpretarea eronată a sensului condiţiei dezechilibrului semnificativ.

Cu privire la comisionul de administrare, recurenta-pârâtă a arătat că în mod nelegal a constatat instanţa de apel caracterul abuziv al clauzei care îl prevede, reţinând că nu au fost menţionate prestaţiile pentru care este perceput.

În acest sens, a subliniat că raportat la jurisprudenţa C.J.U.E., contrar celor reţinute de instanţa de apel, nemenţionarea serviciilor pe care le prestează banca în schimbul plăţii comisionului de acordare nu este de natură a produce un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor.

De asemenea, a subliniat că destinaţia comisionului de administrare reiese chiar din denumirea sa, este o parte a costului creditului şi este datorat pentru operaţiunile băncii desfăşurate în legătură cu utilizarea creditului, perceperea acestuia fiind destinată unor costuri reale, pentru serviciile prestate pe întreaga durată a creditului, pentru monitorizarea/înregistrarea/efectuarea de operaţiuni de către creditor în scopul utilizării/rambursării creditului acordat consumatorului, a căror descriere amănunţită este însă imposibil de realizat în cadrul contractului.

Totodată, a susţinut că O.U.G. nr. 50/2010 permite perceperea comisionului de administrare la o valoare fixă, dar şi că acest comision se reflectă în costuri reale suportate de bancă, clauza care îl stabileşte nefiind aptă să creeze un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor.

Tot în mod nelegal a apreciat că a reţinut curtea de apel şi existenţa dezechilibrului semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, motivat de împrejurarea că nu s-ar fi menţionat contraprestaţia perceperii comisionului de administrare în cuprinsul contractului de credit.

În ceea ce priveşte comisionul de acordare a creditului, recurenta-pârâtă a susţinut că instanţa de apel a pronunţat o hotărâre nelegală, din moment ce lipsa menţionării contraprestaţiei băncii în cuprinsul contractului nu este de natură a produce un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, iar instanţa de judecată nu poate cenzura cuantumul comisionului, ca element al preţului contractului.

Recurenta-pârâtă a reiterat criticile dezvoltate în legătură cu comisionul de administrare, susţinând, în esenţă, că, raportat la jurisprudenţa C.J.U.E., lipsa menţionării serviciilor prestate în schimbul plăţii comisionului de acordare nu este de natură a produce un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, că acest comision acoperă cheltuielile aferente activităţii de punere a creditului la dispoziţia clientului, pe care le-a enumerat şi era prevăzut de legislaţia în vigoare la data acordării creditului, dar şi de O.U.G. nr. 50/2010, sub forma comisionului de analiză dosar.

Mai mult decât atât, a subliniat că, în contra celor reţinute de instanţa de apel, dezechilibrul semnificativ nu are în vedere cuantumul valoric al costurilor, acestea neputând fi supuse cenzurii instanţei de judecată, ca elemente ale preţului contractului, ci se referă la justeţea costului şi a serviciului, faţă de specificul produsului.

Astfel, a apreciat că sunt eronate şi considerentele curţii de apel, privind modalitatea de calcul al comisionului, mai întâi pentru că, pe această cale, instanţa tinde să cenzureze chiar valoarea lui, ceea ce nu este permis în contextul Legii nr. 193/2000, dar şi din perspectiva lipsei unui text de lege care să oblige banca să îl calculeze după o anumită formulă.

În opinia sa, cerinţa transparenţei formulei de calcul este îndeplinită, din moment ce în contract au fost prevăzute cuantumul comisionului, formula de calcul şi data exigibilităţii.

Recurenta-pârâtă a criticat decizia atacată şi din perspectiva încălcării dispoziţiilor art. 6 şi 7 din Legea nr. 193/2000, a art. 969 C. civ. şi a jurisprudenţei C.J.U.E. cu privire la restituirea sumelor încasate cu titlu de dobândă.

Concretizând, a susţinut că instanţa de apel a obligat-o în mod nelegal să restituie sumele de bani încasate cu titlu de dobândă, intervenind în contractul negociat de părţi, prin modificarea indirectă a clauzei privind dobânda variabilă, ceea ce nu este permis de lege.

În acest context, a arătat că, potrivit art. 6 şi 7 din Legea nr. 193/2000, singura sancţiune pe care instanţa o poate dispune atunci când constată existenţa clauzelor abuzive este eliminarea lor din contract pentru viitor, iar nu nulitatea, care produce efecte retroactiv şi a subliniat că în acest sens sunt şi prevederile art. 6 alin. (1) teza a doua din Directiva (C.E.) nr. 93/13, dar şi jurisprudenţa instanţei supreme şi a C.J.U.E.

După ce a evocat jurisprudenţa C.J.U.E., a subliniat că interpretarea acesteia relevă că, în mod cu totul excepţional, instanţa naţională ar putea interveni în contractul părţilor şi ar putea modifica acele clauze constatate ca fiind abuzive, în ipoteza în care există o normă de drept naţional care îi permite să remedieze nulitatea clauzei, prin înlocuirea acesteia cu o dispoziţie de drept naţional cu caracter supletiv

Or, a apreciat că în dreptul intern nu există o astfel de dispoziţie supletivă pe care instanţa să o insereze în contract.

Pe de altă parte, recurenta-pârâtă a susţinut că respectarea structurii produsului bancar ales de intimaţi se impune şi din perspectiva art. 969 C. civ., cu atât mai mult cu cât contractul de credit bancar este unul cu titlu oneros, astfel că plata dobânzilor este de esenţa contractului, singurele care pot negocia nivelul dobânzii fiind părţile raportului juridic dedus judecăţii.

În continuare, a prezentat mai multe variante de stabilire a dobânzii şi a susţinut că, indiferent de cea pentru care instanţa ar urma să opteze, dobânda variabilă ar rămâne neschimbată până la data de 20.09.2010, când a intrat în vigoare actul adiţional nr. x, prin care s-a modificat formula dobânzii (EURIBOR la 6 luni + marja fixă de 9,26%).

Potrivit recurentei-pârâte, pentru viitor, pentru a se da curs atât manifestării de voinţă a părţilor, care au convenit dobândă variabilă în contractele de credit, cât şi O.U.G. nr. 50/2010, pornind de la această valoare, părţile sunt cele care trebuie să agreeze calculul dobânzii, asigurându-se astfel atât legalitatea, cât şi echitatea. Numai procedând astfel s-ar putea obţine echilibrarea raporturilor dintre părţi, fiind evident că menţinerea dobânzii fixe iniţiale pe durata a zeci de ani constituie o soluţie păguboasă pentru bancă. Or, protecţia consumatorilor nu se realizează prin defavorizarea profesionistului, ci prin asigurarea respectării drepturilor şi intereselor ambelor părţi contractante.

În final, recurenta-pârâtă a arătat că tot în mod nelegal, cu încălcarea art. 6 din Legea nr. 193/2000 şi a jurisprudenţei instanţei supreme, a obligat-o curtea de apel la restituirea sumelor încasate cu titlu de comision lunar de administrare a creditului.

La 02.10.2020 intimatul-reclamant a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea ca nefondat a recursului. În argumentare, a arătat că instanţa de apel în mod corect a constatat nulitatea clauzelor contractelor în litigiu, iar pe cale de consecinţă, dând eficienţă principiului repunerii părţilor în situaţia anterioară, a obligat recurenta-pârâtă la plata sumei încasate în baza clauzelor al căror caracter abuziv l-a constatat.

Înalta Curte, în temeiul art. 493 alin. (2) C. proc. civ., a dispus întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului; acesta a fost redactat şi comunicat părţilor.

Prin încheierea din 07.04.2021, Înalta Curte a admis în principiu recursul, stabilind termen în şedinţă publică, în vederea soluţionării acestuia.

Analizând decizia atacată prin prisma criticilor invocate, Înalta Curte reţine următoarele:

Un prim motiv al recursului a vizat aplicarea greşită de către instanţa de apel a prevederilor art. 6 şi 7 din Legea nr. 193/2000, în ceea ce priveşte clauza referitoare la dobânda remuneratorie variabilă. Sub acest aspect, autoarea căii de atac a susţinut că situaţia premisă a introducerii unei acţiuni în constatarea caracterului abuziv al clauzelor este reprezentată de existenţa unui raport juridic în curs de derulare, iar în cauză, clauza privind această dobândă nu mai era aplicabilă la data formulării cererii de chemare în judecată, configuraţia dobânzii fiind modificată prin actul adiţional de implementare a O.U.G. nr. 50/2010, încheiat în data de 20.09.2010. Astfel, recurenta-pârâtă susţine că instanţa de apel în mod greşit a apreciat că prevederile contractuale iniţiale, referitoare la dobânda remuneratorie variabilă, produc efecte în continuare.

Cercetând actele dosarului, instanţele devolutive au reţinut că la data de 13.07.2007 a fost încheiat contractul de credit bancar pentru persoane fizice nr. 4200, având ca obiect acordarea de către recurenta-pârâtă, către intimatul-reclamant, a unui credit imobiliar pentru achiziţionarea unui imobil, în sumă de 63.000 euro, pe o durată de 30 de ani.

Pe parcursul derulării contractului, la 21.06.2010, a intrat în vigoare O.U.G. nr. 50/2010 privind contractele de credit pentru consumatori. În acest context, în vederea alinierii clauzelor contractului de credit sus-menţionat la exigenţele noului act normativ, recurenta-pârâtă a elaborat şi transmis intimatului-reclamant un act adiţional care, în temeiul art. 95 din O.U.G. nr. 50/2010, în lipsa nesemnării sale de împrumutat, a fost considerat acceptat tacit şi a intrat în vigoare începând cu 20.09.2010.

Prin actul adiţional, clauza privind dobânda a fost modificată la 11,4%, fiind determinată ca sumă între EURIBOR la 6 luni plus marjă fixă de 10,26%.

Ulterior, la 21.02.2011, ca urmare a modificării actului normativ prin Legea nr. 288/2010, care a permis denunţarea unilaterală a actelor adiţionale considerate acceptate tacit, recurenta-pârâtă a denunţat actul adiţional din 20.09.2010.

În aceste condiţii, Înalta Curte constată că actul adiţional prin care s-a modificat dobânda remuneratorie variabilă şi-a încetat efectele la 21.02.2011, moment de la care au devenit aplicabile prevederile din contractul de credit bancar referitoare la această dobândă, iar autoarea căii de atac nu a dovedit încheierea vreunui act care ar fi modificat clauza privind dobânda remuneratorie variabilă, ulterior momentului încetării actului adiţional.

Aşadar, critica recurentei-pârâte este nefondată, decizia instanţei de apel demonstrând aplicarea corectă a dispoziţiilor art. 6 şi 7 din Legea nr. 193/2000.

Următoarea critică a recursului, încadrată în ipoteza reglementată de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., se referă la aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000 în ceea ce priveşte dobânda remuneratorie variabilă şi la interpretarea eronată de către instanţa de prim control judiciar a noţiunii de "limbaj clar şi inteligibil".

În argumentare, recurenta-pârâtă a susţinut că făcând parte din obiectul principal al contractului, dobânda nu poate face obiectul verificărilor instanţei privind caracterul abuziv al clauzei ce o stabileşte, iar clauza este exprimată într-un limbaj uşor şi inteligibil.

În acord cu recurenta-pârâtă, instanţa supremă reţine că obligaţia de plată a dobânzii face parte din obiectul principal al contractului de credit, în sensul art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000.

Cu toate acestea, nu orice clauză referitoare la dobândă este înlăturată de la analiză sub aspectul caracterului abuziv.

Astfel, în Cauza C143/13 Curtea de Justiţie a Uniunii Europene (în continuare, C.J.U.E.) a arătat, printre altele, că dispoziţiile contractuale care se circumscriu noţiunii de "obiect principal al contractului", în sensul art. 4 alin. (2) din Directiva 93/13, trebuie înţelese ca fiind cele care stabilesc prestaţiile esenţiale ale acestui contract şi care, ca atare, îl caracterizează. Dimpotrivă, clauzele care au un caracter accesoriu în raport cu cele care definesc esenţa însăşi a raportului contractual nu pot fi circumscrise noţiunii menţionate de obiect principal al contractului, astfel că revine instanţelor naţionale sarcina să aprecieze, având în vedere natura, economia generală şi prevederile contractului de împrumut vizat, precum şi contextul juridic şi factual în care se înscrie acesta, dacă respectiva clauză constituie un element esenţial al prestaţiei debitorului, care constă în rambursarea sumei puse la dispoziţia sa de împrumutător. A apreciat că în privinţa clauzelor care permit creditorului, în anumite condiţii, să modifice în mod unilateral rata dobânzii, mai multe elemente tind să indice că aceste clauze nu intră în domeniul de aplicare a excluderii prevăzute de această dispoziţie, Curtea statuând deja că o clauză similară, referitoare la un mecanism de modificare a costului serviciilor care trebuie furnizate consumatorului, nu intră sub incidenţa art. 4 alin. (2) din Directiva 93/13 (Hotărârea Invitel, C-472/10, pct. 23).

Pe de altă parte, potrivit art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, "evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociază nici cu definirea obiectului principal al contractului, nici cu calitatea de a satisface cerinţele de preţ şi de plată, pe de o parte, nici cu produsele şi serviciile oferite în schimb, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj uşor inteligibil".

Aşa cum s-a reţinut şi în hotărârea pronunţată de C.J.U.E. în Cauza C-26/13, Kásler contra O.T.P., exprimarea într-un limbaj uşor inteligibil nu poate fi limitată la o exprimare corectă din punct de vedere gramatical. Limbajul uşor inteligibil presupune ca, în cazul convenţiilor, fiecare dintre părţile contractante să aibă reprezentarea neîndoielnică a naturii şi întinderii propriilor drepturi şi obligaţii şi, în egală măsură, a celor ale cocontractantului.

Astfel, o clauză referitoare la dobândă, inserată într-un contract de împrumut, este în mod categoric asociată obiectului principal al contractului, câtă vreme contractul de împrumut de bani nu este un contract cu titlu gratuit, ci dimpotrivă, este unul cu titlu oneros, dobânda remuneratorie fiind de esenţa acestuia, reprezentând echivalentul folosinţei banilor şi una dintre raţiunile fundamentale pentru care se desfăşoară activitatea bancară de creditare.

Totodată, prezumţia instituită de textul legal invocat nu este una absolută, aceasta putând fi răsturnată atât timp cât clauza nu este exprimată într-un limbaj clar şi inteligibil. Simpla încadrare a clauzei contractuale în obiectul principal nu atrage în mod automat excluderea ei de la examenul caracterului abuziv.

Caracterul inteligibil al limbajului vizează posibilitatea consumatorilor să evalueze, pe baza unor criterii clare şi inteligibile, consecinţele care decurg din cuprinsul clauzelor contractului, mai ales sub aspectul consecinţelor economice care rezultă din acesta, în ceea ce-i priveşte.

În speţă, dobânda curentă variabilă prevăzută de clauza inserată la art. 5 din contractul de credit conţine o componentă variabilă, denumită Dobânda de referinţă variabilă, care se afişează la sediile B. S.A. şi un element fix, marja de 1,50 puncte procentuale.

Exceptând acest element fix, Înalta Curte constată că nu se poate identifica algoritmul de stabilire a dobânzii de referinţă variabilă, după primele 12 luni de la încheierea contractului, componenta variabilă nefiind clară, ci dimpotrivă, echivocă şi obscură, deoarece nu se cunoaşte mecanismul de formare şi determinare a dobânzii curente după primele 12 luni, perioadă în care dobânda a fost fixă.

Înalta Curte subliniază că potrivit art. 1 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, în forma în vigoare la data încheierii contractului, "orice contract încheiat între profesionişti şi consumatori pentru vânzarea de bunuri sau prestarea de servicii va cuprinde clauze contractuale clare, fără echivoc, pentru înţelegerea cărora nu sunt necesare cunoştinţe de specialitate."

Or, în speţă, aşa cum se poate constata şi cum în mod judicios a reţinut şi instanţa de apel, clauza referitoare la dobânda remuneratorie variabilă nu răspunde exigenţelor normelor legale evocate, criteriul costului resurselor de creditare, în funcţie de care banca putea să modifice în mod unilateral rata dobânzii curente revizuibile, în lipsa altor elemente de identificare, neputând oferi clientului reprezentarea condiţiilor intervenirii cazului de modificare a dobânzii, greu de evaluat şi de anticipat.

Tot prin prisma prevederilor legale sus-evocate, nici argumentele autoarei căii de atac privind inexistenţa unui criteriu obiectiv în legislaţie la care să se raporteze banca în stabilirea cuantumului dobânzii nu pot fi primite. Lipsa unui astfel de criteriu nu reprezintă caz de exonerare a băncii de la obligaţia legală de a stipula în contract motivul pentru revizuirea ratei dobânzii prin prezentarea mecanismului de funcţionare a acesteia, corespunzător descris, apt să ofere clientului posibilitatea de a cunoaşte de la început că, dacă acea situaţie se va produce, dobânda va fi modificată.

În ceea ce priveşte criticile din memoriul de recurs, referitoare la criteriul subiectiv, Înalta Curte reţine că acesta vizează caracterul previzibil al clauzei contractuale, care trebuie să fie formulată astfel încât consumatorul să poată anticipa consecinţele posibile în funcţie de care dobânda plătită poate varia, în situaţia în care ipoteza modificării dobânzii prevăzute în clauză devine incidentă.

Faţă de aceste considerente, analizând decizia atacată şi înscrisurile aflate în dosar, Înalta Curte constată că lipsa criteriului subiectiv a fost în mod corect reţinută de către instanţa de apel, întrucât clauza atribuie doar băncii dreptul să aprecieze asupra întrunirii situaţiei premise pentru modificarea dobânzii, fără posibilitatea celeilalte părţi de a aprecia asupra ei, astfel încât să considere că schimbările intervenite asupra costului resurselor de creditare sunt semnificative şi îndreptăţesc banca la activarea clauzei.

Nici alegaţiile recurentei-pârâte referitoare la clauza inserată în contract privind însuşirea contractului de către intimatul-reclamant sau privind profesia exercitată de acesta la momentul contractării creditului nu pot fi primite, acestea nefiind apte a complini lipsa caracterului inteligibil al clauzei contractuale, din perspectiva faptului că analiza caracterului abuziv se realizează prin raportare la contractul încheiat, şi la caracterul lui, de contract de adeziune.

În temeiul acestor considerente, argumentele recurentei-pârâte privind exceptarea clauzei contractuale referitoare la dobânda remuneratorie variabilă de la examenul caracterului abuziv nu pot fi primite.

În absenţa oricăror elemente clare, transparente, obiective, precise, pe baza cărora să poată fi înţelese componenta variabilă a dobânzii curente, precum şi mecanismul de determinare a acesteia, în mod corect a apreciat instanţa de apel că o atare clauză nu satisface exigenţa prevederilor art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, aceea de a fi exprimată într-un limbaj uşor inteligibil.

Tot subsumat motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a invocat aplicarea greşită a prevederilor art. 1 lit. a) din Anexa la Legea nr. 193/2000 din perspectiva faptului că în domeniul de aplicare a acestui articol nu intră clauza privind dobânda remuneratorie variabilă.

Referitor la aceste critici, Înalta Curte reţine că la data semnării contractului de credit, forma în vigoare a art. 1 lit. a) din Anexa la Legea nr. 193/2000 prevedea că o clauză este abuzivă dacă acordă comerciantului dreptul să modifice, în mod unilateral, clauzele contractuale, însă făcea trimitere la necesitatea existenţei unui motiv întemeiat pentru ca o clauză de tipul celei analizate să nu dobândească caracter abuziv.

În Hotărârea din 21.03.2013 în Cauza C-92/11 RWE Vertrieb AG împotriva Verbraucherzentrale Nordrhein-WSestfaleneV, C.J.U.E. a reţinut că, în ceea ce priveşte aprecierea care trebuie realizată în privinţa unei clauze care permite unui vânzător sau furnizor să modifice unilateral costurile serviciului care trebuie furnizat, prezintă o importanţă esenţială în acest scop aspectul dacă, pe de o parte, în contract se indică în mod transparent metoda în conformitate cu care variază costurile aferente serviciului care trebuie furnizat sau motivele acestei variaţii, astfel încât consumatorul să poată să prevadă, pe baza unor criterii clare şi inteligibile, eventualele modificări ale acestor costuri şi, pe de altă parte, dacă aceşti consumatori dispun de dreptul de a pune capăt contractului în cazul în care aceste costuri ar fi efectiv modificate (par. 49). S-a reţinut, de asemenea, că în ceea ce priveşte, în primul rând, obligaţia de informare a consumatorului, este esenţial ca persoana fizică ce are calitatea de consumator să fie informată de către vânzător sau furnizor despre conţinutul dispoziţiilor în cauză (par. 50), precum şi faptul că lipsa unei informări în acest sens înaintea încheierii contractului nu poate, în principiu, să fie compensată prin simplul fapt că, în cursul executării contractului, consumatorii vor fi informaţi despre modificarea costurilor cu un preaviz rezonabil şi despre dreptul lor de a rezilia contractul în cazul în care nu doresc să accepte această modificare (par. 51).

Contrar susţinerilor recurentei-pârâte, Înalta Curte constată că prin clauza al cărei caracter abuziv a fost reţinut de instanţele de fond, aceasta şi-a rezervat dreptul de a modifica unilateral nivelul dobânzii în raport cu dobânda de referinţă variabilă care se afişa la sediile acesteia şi care, potrivit acesteia, se modifica în funcţiile de costul resurselor de creditare ale băncii, fără însă ca aceste noţiuni să fie definite în mod clar, fără echivoc, în contract. Or, în condiţiile în care clauzele contractuale trebuie formulate într-un mod care să ofere unui observator obiectiv posibilitatea de a aprecia asupra temeiniciei motivelor de modificare unilaterală a contractului, clauza analizată este ab initio abuzivă, întrucât exclude, prin modul în care este formulată, posibilitatea verificării îndeplinirii condiţiilor pe care le cuprinde.

Pentru aceleaşi considerente, nici susţinerile autoarei căii de atac privind lipsa unei reglementări la momentul încheierii contractului care să prevadă că dobânda variabilă se raportează în mod obligatoriu la un anumit indice de referinţă nu pot fi primite, atât timp cât textul de lege sus-arătat impunea indicarea de către profesionist în contract în mod transparent a metodei în raport cu care costurile aferente serviciului variau sau motivele acestei variaţii. Or, în lipsa îndeplinirii acestei cerinţe, motivul invocat este neîntemeiat.

Următoarele critici vizează presupusa manieră eronată în care instanţa de apel a aplicat normele de drept material reglementate de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 1993/2000 în ceea ce priveşte noţiunile de "negociere", "dezechilibru semnificativ", "contrar cerinţelor bunei-credinţe", prevăzute de acest text de lege, susţinând că în realitate prevederile contractuale sunt rezultatul negocierii dintre părţi şi nu sunt de natură a produce un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, contrar cerinţelor bunei-credinţe.

Referitor la condiţia negocierii directe a clauzelor contractuale, instanţa supremă reţine că, potrivit art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, "o clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăşi sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului şi contrar cerinţelor bunei-credinţe, un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor".

Potrivit art. 4 alin. (2) din Legea nr. 193/2000, "o clauză contractuală va fi considerată ca nefiind negociată direct cu consumatorul dacă aceasta a fost stabilită fără a da posibilitate consumatorului să influenţeze natura ei, cum ar fi contractele standard preformulate sau condiţiile generale de vânzare practicate de comercianţi pe piaţa produsului sau serviciului respectiv."

Din această perspectivă, opţiunea consumatorului de a încheia contractul nu înlătură caracterul lui abuziv, întrucât art. 4 din Legea nr. 193/2000 nu impune condiţia inexistenţei unei opţiuni pentru alt comerciant care vinde produse sau prestează servicii similare. Ceea ce sancţionează legea este că, în măsura în care consumatorul doreşte să beneficieze de produsele sau serviciile unui comerciant, trebuie să accepte condiţiile generale practicate de acesta, materializate într-un contract cu clauze prestabilite, unele dintre acestea fiind abuzive, sau să renunţe cu totul la a beneficia de respectivele produse sau servicii.

Pornind de la prezumţia că o clauză standard preformulată nu a fost negociată direct cu consumatorul, legiuitorul a impus profesionistului sarcina de a prezenta probe în sensul negocierii. Împrejurarea că intimatului-reclamant i-au fost prezentate în etapa precontractuală datele esenţiale ale ofertei băncii nu poate fi interpretată în sensul existenţei unei negocieri, ci doar în acela că i-au fost aduse la cunoştinţă condiţiile contractuale practicate de bancă.

Astfel, în măsura în care un comerciant pretinde că o clauză standard preformulată a fost negociată direct cu consumatorul, sarcina probei îi revine, conform art. 4 alin. (3) teza finală din Legea nr. 193/2000.

Or, în lipsa probelor privind negocierea, contractul de credit este unul standard, preformulat, consumatorul putând doar să adere sau nu la el, nu şi să intervină pentru a-i schimba conţinutul.

Examinând decizia recurată, Înalta Curte constată că instanţa de apel a făcut o analiză temeinică şi legală a existenţei negocierii în privinţa clauzelor contractuale raportat la elementele cauzei, reţinând că în speţă contractul este unul de adeziune, fiind lipsite de relevanţă susţinerile referitoare la procedurile interne ale recurentei-reclamante, existenţa clauzei privind însuşirea clauzelor contractuale de intimatul-reclamant, posibilitatea acestuia de a negocia, nefructificată, acceptarea fără obiecţiuni de către acesta a ofertei de creditare, în lipsa unor probe care să facă dovada existenţei unei negocieri efective.

Astfel, constatând că recurenta-pârâtă nu a depus dovezi pe baza cărora să se poată reţine că a existat o negociere directă cu consumatorul a conţinutului clauzelor contractuale şi să se răstoarne, astfel, prezumţia relativă a lipsei negocierii, instituită de lege, precum şi că în speţă sunt întrunite cerinţele privind dezechilibrul semnificativ creat între drepturile şi obligaţiile părţilor, în detrimentul consumatorului şi contrar cerinţelor bunei-credinţe, în ceea ce priveşte clauza privind dobânda remuneratorie variabilă, în mod judicios instanţa de apel a dat eficienţă sancţiunii prevăzute de art. 4 din Legea nr. 193/2000, constatând caracterul abuziv al clauzei inserate la art. 5.1 pct. a) din contractul de credit.

În acest context, se cuvine menţionat că, deşi sunt subsumate de autoarea căii de atac dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., criticile referitoare la presupusa manieră eronată în care instanţa de apel a aplicat norme de drept material, atunci când a stabilit că prevederile contractuale privind modificarea unilaterală a dobânzii nu au fost negociate cu consumatorul, lipsind elementul bunei-credinţe, precum şi la constatarea, considerată eronată, că în speţă există un dezechilibru contractual între prestaţiile reciproce ale părţilor vizează, în realitate, o greşită evaluare a situaţiei de fapt şi a probatoriului administrat în cauză.

Argumentele expuse în cadrul acestor critici urmăresc doar o reevaluare a situaţiei de fapt stabilite de instanţele devolutive prin prisma materialului probator; astfel, recurenta-pârâtă îşi întemeiază motivul de recurs invocat pe afirmaţii privind probatoriul administrat în dovedirea caracterului negociat al contractului, costurile resurselor de creditare şi posibilitatea verificării acestora, interpretarea clauzelor contractuale, dar şi indicii de variaţie ai dobânzii în raport cu care a susţinut că dobânda de referinţă variabilă nu a înregistrat fluctuaţii.

Or, aceste susţineri trimit la elemente ataşate situaţiei de fapt, care scapă cenzurii instanţei de recurs, a cărei examinare este limitată, de însuşi conţinutul introductiv al art. 488 C. proc. civ., doar la criticile de nelegalitate, nu şi la cele de eventuală netemeinicie.

Astfel, sub pretextul încălcării normelor de drept material, recurenta-pârâtă a criticat, în realitate, modul de administrare sau interpretare a probelor şi modul de soluţionare a litigiului în raport cu situaţia de fapt.

Reluarea argumentelor supuse analizei instanţei de apel şi care au primit dezlegare atât din partea primei instanţe, cât şi din partea celei de apel, fără a indica în concret normele de drept material pretins încălcate nu este aptă să conducă la casarea deciziei. Se cuvine subliniat că recursul este reglementat ca o cale extraordinară de atac prin care se exercită controlul de legalitate al unei hotărâri judecătoreşti, legea prevăzând dublul grad de jurisdicţie, nu şi pe al treilea.

Referitor la criticile recurentei-pârâte privind restituirea de către instanţa de prim control judiciar a sumelor încasate cu titlu de dobândă în temeiul clauzei constatate abuzive, Înalta Curte reţine că potrivit dispoziţiilor legale incidente în materia protecţiei consumatorilor, constatarea caracterului abuziv al clauzelor produce efecte pentru viitor. Ca o consecinţă, fie contractul se derulează în continuare, cu acordul consumatorului, dacă după eliminarea clauzei mai poate continua, fie, dacă contractul nu îşi mai poate produce efectele după înlăturarea clauzelor considerate abuzive, consumatorul este îndreptăţit să solicite rezilierea lui, conform art. 6 teza finală şi art. 7 din Legea nr. 193/2000.

Aşa fiind, restituirea prestaţiilor deja executate în temeiul unei clauze a cărui caracter abuziv a fost constatat nu poate fi dispusă, atât timp cât intimatul-reclamant are posibilitatea de a negocia conţinutul clauzei al cărei caracter abuziv a fost constatat sau de a solicita rezilierea contractului.

În plus, aşa cum reiese şi din actele dosarului, intimatul-reclamant nu contestă dreptul recurentei-pârâte de a percepe după primul an contractual o dobândă care să cuprindă o componentă variabilă, ci dreptul celei din urmă de a determina în mod arbitrar şi netransparent partea de dobândă de referinţă variabilă, aspect ce relevă că nivelul dobânzii depinde de înţelegerea părţilor, ceea ce face ca aplicarea principiului restitutio in integrum în ceea ce priveşte sumele încasate cu titlu de dobândă să nu poată fi dispusă. Aceasta cu atât mai mult cu cât contractul de credit bancar este unul cu titlu oneros, dobânda fiind de esenţa acestuia, aceasta reprezentând echivalentul folosinţei banilor şi una dintre raţiunile fundamentale pentru care se desfăşoară activitatea bancară de creditare.

Or, a admite restituirea prestaţiilor deja executate ca urmare a constatării caracterului abuziv al clauzei privind dobânda ar echivala cu o intervenţie a instanţei în contract în sensul modificării clauzelor contractului şi a înseşi naturii acestuia.

De aceea, criticile recurentei-pârâte care privesc dispoziţia de restituire a sumelor achitate în temeiul clauzei privind dobânda, al cărei caracter abuziv a fost constatat, sunt fondate.

În continuare, sub aspectul clauzelor privind comisionul de acordare şi cel de administrare, Înalta Curte constată că autoarea căii de atac, în susţinerea motivului de casare, a invocat Cauza C-621/17 (Gyula Kiss vs. CIB Bank Zrt. şi alţii), pronunţată de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene, prin care au fost dezlegate chestiuni similare celor din cauza dedusă judecăţii, din perspectiva aprecierii caracterului abuziv al clauzelor privind aceleaşi comisioane bancare.

În cauza menţionată, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a stabilit că "articolul 4 alin. (2) şi articolul 5 din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii trebuie interpretate în sensul că cerinţa potrivit căreia o clauză contractuală trebuie exprimată în mod clar şi inteligibil nu impune că acele clauze contractuale care nu au făcut obiectul unei negocieri individuale cuprinse într-un contract de împrumut încheiat cu consumatori, precum cele în discuţie în litigiul principal, care stabilesc în mod precis cuantumul costurilor de administrare şi al unui comision de acordare care urmează să fie suportate de consumator, metoda lor de calcul şi data de exigibilitate a acestora, trebuie să detalieze de asemenea toate serviciile furnizate în schimbul sumelor în cauză.".

În decizia preliminară pronunţată în cauza precizată mai sus, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a subliniat elementele specifice care trebuie examinate pentru a se stabili dacă o clauză este exprimată în mod clar şi inteligibil, printre acestea regăsindu-se cuantumul precis al comisionului de acordare, metoda de calcul, data de exigibilitate, posibilitatea ca natura serviciilor furnizate efectiv să poată fi înţeleasă sau dedusă din contractul avut în vedere în ansamblul său. În plus, consumatorul trebuie să fie în măsură să verifice dacă există o suprapunere între diferitele costuri sau între serviciile pe care acesta le remunerează.

Având în vedere că la stabilirea caracterului abuziv al clauzelor privind cele două comisioane, instanţa de apel a analizat aspecte asupra cărora C.J.U.E. a statuat, iar decizia atacată este ulterioară pronunţării deciziei recurate, faţă de efectul obligatoriu al interpretării Curţii de Justiţie a Uniunii Europene în decizia preliminară adoptată în cauza C-621/17 (Gyula Kiss vs. CIB Bank Zrt. şi alţii), Înalta Curte apreciază că aceste critici sunt fondate.

Având în vedere argumentele expuse, analiza celorlalte critici subsumate motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. referitoare la comisionul de acordare şi de administrare nu se mai impune.

În consecinţă, Înalta Curte reţine că sunt fondate, în limitele descrise de prezenta decizie, criticile de nelegalitate invocate, motiv pentru care, în temeiul art. 496 alin. (2) raportat la art. 497 teza I C. proc. civ., va admite recursul, va casa decizia atacată şi va trimite cauza, spre o nouă judecată, instanţei de apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de recurenta-pârâtă B. S.A. împotriva deciziei civile nr. 642/12.12.2019, pronunţată de Curtea de Apel Constanţa, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal.

Casează decizia atacată şi trimite cauza spre o nouă judecată aceleiaşi instanţe.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 9 iunie 2021.