Recusal appeal annulled as late; reinstatement denied due to lack of justified cause

Şedinţa publică din data de 27 mai 2021

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Hotărârea atacată

Curtea de Apel Iaşi, secţia litigii de muncă şi asigurări sociale, prin decizia civilă nr. 5/2020 din 19 mai 2020, pronunţată în dosarul nr. x/2017, a luat act de renunţarea la judecarea recursului declarat împotriva încheierilor de şedinţă din 04.06.2018, 03.09.2018, 14.01.2019, 11.02.2019, 11.03.2019, 18.03.2019 pronunţate de Tribunalul Iaşi; a respins excepţiile inadmisibilităţii, tardivităţii şi nulităţii recursului, excepţii invocate de intimatul Spitalul Clinic de Obstetrică Ginecologie "Cuza Vodă" Iaşi şi a respins recursul declarat de recurenta A. împotriva încheierii de şedinţă din 06.05.2019 pronunţate de Tribunalul Iaşi, încheiere pe care a menţinut-o.

II. Calea de atac exercitată

Împotriva acestei decizii, a declarat recurs, reclamanta A., întemeiat în drept pe prevederile pct. 1 şi pct. 5 ale art. 488 alin. (1) C. proc. civ., în ceea ce priveşte cererile de recuzare soluţionate prin încheierile din 14.11.2018, 09.04.2019, 11.05.2020, 18.05.2020 şi 22.07.2020.

Recursul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă, la data de 06.08.2020, sub nr. x/2017*/a1.

III. Aplicabilitatea dispoziţiilor art. 493 din C. proc. civ., în forma anterioară modificărilor aduse prin Legea nr. 310/2018

În cauză, este aplicabilă procedura de filtrare a recursului reglementată de art. 493 din C. proc. civ., deoarece procesul a început anterior intrării în vigoare a Legii nr. 310/2018, nefiind astfel incident art. I pct. 56 din Legea nr. 310/2018 care prevede că art. 493 se abrogă, faţă de conţinutul art. 24 din C. proc. civ., conform căruia, "dispoziţiile legii noi de procedură se aplică numai proceselor şi executărilor silite începute după intrarea acesteia în vigoare".

IV. Procedura de filtrare a recursului

În temeiul art. 493 din C. proc. civ., a fost întocmit raportul asupra admisibilităţii în principiu a recursului, iar prin încheierea din 11 februarie 2021, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a dispus comunicarea raportului către părţi.

Recurenta-reclamantă A. a depus punct de vedere la raport.

V. Considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând recursul, în raport de excepţia nulităţii, invocată din oficiu, din perspectiva tardivităţii căii de atac, Înalta Curte constată următoarele:

Căile de atac şi termenele în care acestea pot fi exercitate sunt reglementate prin norme de ordine publică, deoarece se întemeiază pe interesul general de a înlătura orice împrejurări ce ar putea tergiversa, în mod nejustificat, judecata unei cauze.

În consecinţă, nici părţile şi nici instanţa de judecată nu pot deroga, pe cale de interpretare, de la termenele prescrise de lege pentru exerciţiul unei căi de atac şi de la modalitatea în care acestea se calculează.

Potrivit dispoziţiilor art. 53 alin. (1) C. proc. civ., "Încheierea prin care s-a respins recuzarea poate fi atacată numai de părţi, odată cu hotărârea prin care s-a soluţionat cauza. Când această din urmă hotărâre este definitivă, încheierea va putea fi atacată cu recurs, la instanţa ierarhic superioară, în termen de 5 zile de la comunicarea acestei hotărâri."

Potrivit art. 180 C. proc. civ., termenele procedurale sunt stabilite prin lege ori de instanţă şi reprezintă intervalul de timp în care poate fi îndeplinit un act de procedură. De asemenea, în conformitate cu art. 181 alin. (1) pct. 2 din acelaşi act normativ "Când termenul se socoteşte pe zile, nu intră în calcul ziua de la care începe să curgă termenul, nici ziua când acesta se împlineşte."

Calculul termenelor este, astfel, reglementat de art. 181 C. proc. civ., iar la alin. (1) pct. 2 al aceluiaşi articol se prevede expres că atunci, când termenul se socoteşte pe zile, nu intră în calcul ziua de la care începe să curgă termenul şi nici ziua când acesta se împlineşte.

În situaţia nerespectării unui termen procedural, devin aplicabile dispoziţiile art. 185 alin. (1) C. proc. civ., care prevăd: "Când un drept procesual trebuie exercitat într-un anumit termen, nerespectarea acestuia atrage decăderea din exercitarea dreptului, în afară de cazul în care legea dispune altfel. Actul de procedură făcut peste termen este lovit de nulitate".

Raportat la interpretarea sistematică a acestor prevederi, rezultă că termenul pentru exercitarea recursului împotriva încheierilor din 14.11.2018, 09.04.2019, 11.05.2020, 18.05.2020 şi 22.07.2020 reprezintă un termen procedural imperativ, având durata de 5 zile, care începe să curgă de la data comunicării hotărârii definitive prin care s-a soluţionat cauza, respectiv decizia civilă nr. 5/2020 din 19 mai 2020 a Curţii de Apel Iaşi, secţia litigii de muncă şi asigurări sociale, prin care această instanţă a soluţionat recursul cu care era sesizată.

Din verificarea lucrărilor dosarului, se constată că respectiva hotărâre a fost comunicată recurentei- reclamante la 23 iulie 2020, dată de la care curge termenul de 5 zile prevăzut de lege pentru exercitarea recursului, iar recursul pendinte, a fost exercitat la 03 august 2020 (data poştei înscrisă pe plicul de expediere, dosar).

În aplicarea prevederilor legale anterior redate, se constată că recursul exercitat, în cauză, împotriva deciziei civile nr. 5/2020 din 19 mai 2020 a Curţii de Apel Iaşi, secţia litigii de muncă şi asigurări sociale, sub aspectul soluţiilor date în ceea ce priveşte cererile de recuzare soluţionate prin încheierile din 14.11.2018, 09.04.2019, 11.05.2020, 18.05.2020 şi 22.07.2020, prin care s-au respins, ca neîntemeiate, cererile de recuzare formulate de recurenta- reclamantă (recursul), a fost declarat cu depăşirea termenului legal, imperativ şi peremptoriu prevăzut de art. 53 alin. (1) C. proc. civ.

Reiese, astfel, că termenul de 5 zile pentru exercitarea recursului s-a împlinit la 29 iulie 2020 (într-o zi de miercuri). Or, în speţă, calea de atac a fost promovată la data de 03 august 2020, aşadar, cu depăşirea evidentă a termenului procedural instituit de prevederile art. 53 alin. (1) C. proc. civ., partea neinvocând nicio împrejurare mai presus de voinţa sa care să o fi împiedicat în exercitarea căii de atac.

Anterior cererii de recurs, recurenta- reclamantă a formulat cerere de repunere în termenul de recurs, potrivit art. 186 C. proc. civ., înregistrată la data de 31.07.2020, arătând că, în perioada 22.07.2020- 26.07.2020 s-a aflat în concediu de odihnă şi, în toată această perioadă, nu a fost prezentă în oraşul Iaşi, iar, în ziua de 24.07.2020 a fost prezentă la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, într-un dosar, în calitate de recurent.

A mai arătat că, în Iaşi, s-a întors în ziua de 26.07.2020, unde a găsit în cutia poştală plicul cu hotărârea nr. 5/19.05.2020 a Curţii de Apel Iaşi, fapt pentru care, în opinia sa, trebuia să formuleze în 5 zile de la această comunicare, recursul privind cererile de recuzare.

Faţă de acestea, recurenta-reclamantă a solicitat admiterea cererii şi să se dispună repunerea în termen, cu îndeplinirea actului de procedură- recursul, începând de la data de 26.07.2020, data încetării împiedicării, conform dispoziţiilor art. 186 C. proc. civ.

În legătură cu această cerere de repunere în termenul legal de formulare a recursului, Înalta Curte constată următoarele:

Potrivit dispoziţiilor art. 186 alin. (1) din C. proc. civ., partea care a pierdut un termen procedural va fi repusă în termen numai dacă dovedeşte că întârzierea se datorează unor motive temeinic justificate. Alineatul (2) al aceluiaşi articol prevede faptul că, în acest scop, partea va îndeplini actul de procedură în cel mult 15 zile de la încetarea împiedicării, cerând totodată repunerea sa în termen. În cazul exercitării căilor de atac, această durată este aceeaşi cu cea prevăzută pentru exercitarea căii de atac.

Textul legal mai sus redat, aplicabil instituţiei juridice a repunerii în termen, prevede posibilitatea repunerii în termenul procedural pierdut de partea interesată, doar dacă aceasta din urmă dovedeşte că întârzierea în efectuarea actului se datorează unor motive temeinic justificate.

În legătură cu această noţiune de motive temeinic justificate, literatura şi practica de specialitate au arătat faptul că astfel de motive exclud orice culpă a părţii care nu a săvârşit actul de procedură în termen, ele urmând a fi apreciate în concret.

Împrejurările invocate de recurenta-reclamantă nu se încadrează, însă, în dispoziţiile legale menţionate şi nu constituie, prin ele însele, o împrejurare ce ar putea fi încadrată în noţiunea de motive temeinic motivate, mai sus-menţionată, care să o fi împiedicat pe aceasta să formuleze în termenul legal recursul.

Pe de o parte, din biletele CFR depuse la dosar, rezultă doar data plecării Iaşi- Bucureşti: 22.07.2020 şi, respectiv, Bucureşti- Iaşi: 26.07.2020, fără a fi însoţite de o altă dovadă, în sensul celor învederate de recurentă, că în perioada 22.07.2020- 26.07.2020 s-a aflat în concediu de odihnă şi, în toată această perioadă, nu a fost prezentă în oraşul Iaşi.

Iar, pe de altă parte, absenţa sa de la domiciliu în această perioadă nu echivalează cu existenţa unor motive temeinic justificate, deci, mai presus de culpa sa, în condiţiile în care, aşa cum însăşi susţine, a revenit la domiciliu în data de 26.07.2020, deci, avea posibilitatea de a exercita recursul cu respectarea termenului prevăzut de art. 53 alin. (1) C. proc. civ., termen care, aşa cum s-a arătat mai sus, s-a împlinit la data de 29.07.2020.

În acest context, argumentele prezentate de recurentă în motivarea cererii de repunere în termenul de formulare a recursului constituie o invocare a propriei turpitudini (culpe), motiv pentru care primirea acestor argumente ar echivala cu înfrângerea regulii de drept exprimată în dictonul latin nemo auditur propriam turpitudinem allegans (nimănui nu îi este îngăduit a invoca propria culpă în pretinderea unui drept).

După cum a fost arătat, motivele temeinic justificate de care face vorbire dispoziţiile art. 186 alin. (1) C. proc. civ., au drept situaţie premisă ipoteza unei cauze obiective, apropiată forţei majore, care nu putea fi prevăzută sau depăşită de către cel în cauză.

Or, lipsa de la domiciliu nu poate reprezenta o cauză temeinic justificată în sensul textului normativ mai sus redat, ci ţine de culpa reclamantei-recurente în ceea ce priveşte organizarea sa, inclusiv pe perioada în care anumite modificări cu caracter temporar pot implica şi un efect destabilizator (minim, însă, în cazul de faţă).

Faţă de considerentele expuse, având în vedere că termenul legal pentru declararea căii de atac extraordinare a recursului a fost depăşit, în temeiul art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., coroborat cu art. 185 alin. (1) din acelaşi act normativ, Înalta Curte va respinge cererea de repunere în termenul de declarare a recursului formulată de reclamanta A. şi va anula recursul formulat de aceasta împotriva deciziei civile nr. 5/2020 din 19 mai 2020, pronunţate de Curtea de Apel Iaşi, secţia litigii de muncă şi asigurări sociale, ca tardiv declarat.

În conformitate cu prevederile art. 493 alin. (5), coroborat cu art. 185 alin. (1) C. proc. civ., raportat la art. 493 alin. (5) din C. proc. civ., Înalta Curte,

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge cererea de repunere în termen.

Anulează recursul declarat de reclamanta A. împotriva deciziei civile nr. 5/2020 din 19 mai 2020, pronunţate de Curtea de Apel Iaşi, secţia litigii de muncă şi asigurări sociale, ca tardiv declarat.

Fără nicio cale de atac.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 27 mai 2021.