Competence in individual labor conflicts: exclusive alternative jurisdiction based on plaintiff's workplace location

Şedinţa publică din data de 27 mai 2021

Asupra conflictului negativ de competenţă de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1). Obiectul litigiului dedus judecăţii

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Prahova, secţia I civilă, la data de 08 octombrie 2020, sub nr. x/2020, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâta ÎNTREPRINDEREA B., solicitând instanţei ca, prin hotărârea ce o va pronunţa, să constate că, pe perioadele menţionate în cerere, a fost angajat în funcţii şi a lucrat efectiv, 100% sau mai puţin, din programul de lucru, în secţii cuprinse în grupa I-a şi/sau a II-a de muncă, iar, pe cale de consecinţă, să dispună eliberarea unei adeverinţe din care să rezulte grupa de muncă şi condiţiile de muncă la care are dreptul; fără cheltuieli de judecată.

2) Hotărârile care au generat conflictul negativ de competenţă

2.1). Prin sentinţa civilă nr. 3278 din 22 decembrie 2020, Tribunalul Prahova, secţia I civilă a admis excepţia necompetenţei teritoriale a Tribunalului Prahova, secţia I civilă, şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei privind pe reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta B. şi Reparaţii B., în calitate de deţinător de arhivă S.C. C., în favoarea Tribunalului Constanţa.

În motivarea acestei hotărâri, s-au reţinut, în esenţă, următoarele:

Potrivit art. 269 alin. (2) din Codul Muncii, coroborat cu art. 210 din Legea nr. 62/2011 a dialogului social, cererile referitoare la cauzele având ca obiect conflicte individuale de muncă se adresează instanţei competente în a cărei circumscripţie îşi are domiciliul sau reşedinţa ori, după caz, locul de muncă reclamantul.

Textele legale invocate anterior, s-a reţinut, instituie o competenţă teritorială derogatorie de la dreptul comun, respectiv de la prevederile art. 107 C. proc. civ., competenţă care, prin natura imperativă a termenilor utilizaţi de legiuitor, are caracter exclusiv, iar nu relativ, astfel că părţile nu au posibilitatea de a stabili competenţa altei instanţe.

În vederea determinării instanţei competente din punct de vedere teritorial în judecarea unui asemenea litigiu, au fost instituite doua criterii alternative de stabilire a competenţei, în sensul ca reclamantul are alegerea între tribunalul de domiciliul sau reşedinţa sa şi tribunalul în raza căruia este situat locul său de muncă.

Or, a reţinut instanţa, reclamantul A. nu are nici domiciliul, dar nici locul de muncă în judeţul Prahova, motiv pentru care, competenţa teritorială în judecarea acţiunii lor revine Tribunalului Constanţa în a cărui circumscripţie teritorială aceste părţi locuiesc.

Tribunalul Prahova a reţinut că împrejurarea alegerii domiciliului de către reclamant este lipsită de relevanţă sub aspectul determinării competenţei teritoriale, esenţial fiind locul în care părţile ce au iniţiat demersul judiciar îşi au domiciliul, reşedinţa sau locul de muncă, după caz. Dacă s-ar admite determinarea competenţei în raport de domiciliul/sediul apărătorului ales, s-ar ajunge la situaţia în care reclamanţilor li s-ar permite să aleagă instanţa la care să se judece, în funcţie de baroul avocaţial din cadrul căruia îşi aleg apărătorul, ceea ce contravine regimului juridic al competenţei teritoriale exclusive.

2.2). La data de 11 februarie 2021, cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Constanţa, secţia I civilă, iar prin sentinţa civilă nr. 1292 din 29 martie 2021, a admis excepţia necompetenţei teritoriale a Tribunalului Constanţa; declinat competenţa de soluţionare a cererii de chemare în judecată formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta B. şi reparaţii B. - deţinător de arhivă S.C. C., în favoarea Tribunalului Prahova; a constatat ivit conflict negativ de competenţă între Tribunalul Constanţa şi Tribunalul Prahova, şi a înaintat dosarul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie pentru soluţionarea conflictului negativ de competenţă ivit; a suspendat, din oficiu, judecata cauzei, până la soluţionarea definitivă a conflictului de competenţă.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi asupra regulatorului de competenţă

Constatând că, în cauză, există un conflict negativ de competenţă, în sensul art. 133 alin. (2) C. proc. civ., ivit între cele două instanţe care s-au declarat deopotrivă necompetente teritorial să judece pricina, Înalta Curte, în temeiul art. 135 C. proc. civ., va pronunţa regulatorul de competenţă în raport cu obiectul cauzei, precum şi cu dispoziţiile legale incidente, stabilind competenţa soluţionării acesteia în favoarea Tribunalului Prahova, pentru următoarele considerente:

Înalta Curte constată că obiectul prezentului dosar are caracterul unui conflict individual de muncă, astfel cum prevăd dispoziţiile art. 1 lit. n) şi p) din Legea dialogului social nr. 62/2011.

Pentru stabilirea competenţei în cauza de faţă, sunt relevante dispoziţiile art. 269 Codul muncii, respectiv cele ale art. 210 din Legea dialogului social nr. 62/2011.

Potrivit dispoziţiilor art. 269 alin. (2) Codul muncii, "cererile referitoare la cauzele prevăzute la alin. (1) se adresează instanţei competente în a cărei circumscripţie reclamantul îşi are domiciliul sau reşedinţa ori, după caz, sediul".

De asemenea, potrivit art. 210 din Legea dialogului social nr. 62/2011, act normativ cu caracter special faţă de Codul muncii, "cererile referitoare la soluţionarea conflictelor individuale de muncă se adresează tribunalului în a cărui circumscripţie îşi are domiciliul sau locul de muncă reclamantul."

Norma cuprinsă în prevederile art. 210 din Legea dialogului social nr. 62/2011, astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 2/2013, reglementează competenţa teritorială de soluţionare a conflictelor individuale de muncă în care reclamant este angajatul, caz în care, acţiunea poate fi promovată fie la instanţa de domiciliu, fie la cea de la locul de muncă, cu precizarea că, textul art. 210 din Legea dialogului social nr. 62/2011 nu reglementează competenţa teritorială de soluţionare în cazul conflictelor individuale de muncă în care reclamant este angajatorul.

Coroborând prevederile art. 210 şi 216 din Legea nr. 62/2011 privind dialogul social, rezultă că, în cazul cererilor de chemare în judecată având ca obiect conflicte de muncă, competenţa teritorială este alternativă, dând posibilitatea reclamantului de a alege dintre două instanţe, deopotrivă competente, respectiv, cea de la locul unde îşi are domiciliul, sau cea de la locul de muncă al acestuia.

Prin urmare, în cauza dedusă judecăţii, faţă de dispoziţiile legale menţionate şi având în vedere că, locul de muncă al reclamantului este în Prahova, competenţa soluţionării cauzei revine Tribunalului Prahova, instanţa iniţial învestită, conform alegerii de competenţă.

În consecinţă, în aplicarea art. 210 din Legea nr. 62/2011, coroborat cu art. 113 C. proc. civ., şi prin raportare la art. 130 alin. (2) şi (3) din acelaşi Cod, Înalta Curte apreciază că instanţa competentă teritorial să soluţioneze prezentul litigiu, este Tribunalului Prahova.

Temeiul legal al soluţiei

Pentru considerentele arătate mai sus, în aplicarea prevederilor art. 135 alin. (4) C. proc. civ.., Înalta Curte urmează a stabili competenţa teritorială de soluţionare a cauzei, în primă instanţă, în favoarea Tribunalului Prahova.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabileşte competenţa de soluţionare a cauzei, în favoarea Tribunalului Prahova.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 27 mai 2021.