Insolvency Litigation Costs: Debtor Liable for Taxes When Special Administrator Acts as Legal Representative

Şedinţa publică din data de 27 mai 2021

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Potrivit art. 499 teza I C. proc. civ.., "prin derogare de la prevederile art. 425 alin. (1) lit. b), hotărârea instanţei de recurs va cuprinde în considerente numai motivele de casare invocate şi analiza acestora, arătându-se de ce s-au admis ori, după caz, s-au respins.".

I. Circumstanţele cauzei.

Soluţia instanţei de apel

Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, prin decizia civilă nr. 1485 din 02 octombrie 2019, pronunţată în dosarul nr. x/2017, a luat act de renunţarea la judecata cererii de chemare în judecată formulată de apelanta-reclamantă A. S.A., prin lichidator judiciar Casa de Insolvenţă C. SPRL, în cauza privind apelurile declarate de apelantele A. S.A., D. S.A. şi E S.R.L. împotriva sentinţei civile nr. 1741/06.06.2018, pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă în dosarul nr. x/2017; a anulat sentinţa civilă nr. 1741/06.06.2018, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă în dosarul nr. x/2017, şi a constatat apelurile formulate de apelantele D. S.A. şi E. S.R.L. împotriva sentinţei civile nr. 1741/06.06.2018 pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă în dosarul nr. x/2017, ca rămase fără obiect; a respins cererea de intervenţie accesorie în interesul apelantei-reclamante A. S.A., formulată de intervenienta accesorie E., ca neîntemeiată, şi a obligat apelanta-reclamantă A. S.A. la plata către apelanta-pârâtă D. S.A. a sumei de 41.257,99 de RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentate de taxa judiciară de timbru achitată în apel.

II. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva acestei decizii, a declarat recurs, în termen, reclamanta S.C. A. S.A.- prin lichidator judiciar CASA DE INSOLVENŢĂ C., solicitând admiterea recursului, casarea în parte a hotărârii atacate, doar cu privire la cheltuielile de judecată, iar, în rejudecare, înlăturarea obligaţiei de plată a cheltuielilor de judecată dispusă în sarcina A. S.A.

Întemeindu-şi calea de atac pe prevederile pct. 8 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ., recurenta- reclamantă a criticat soluţia instanţei de apel ca nelegală, sens în care, a invocat, în esenţă, următoarele motive de recurs:

Sub un prim aspect, s-a arătat că hotărârea instanţei de apel este nelegală, deoarece a fost dată cu interpretarea sau aplicarea greşită a art. 149 din Legea nr. 85/2006, care prevede că dispoziţiile acestei legi se completează doar în măsura compatibilităţii lor cu cele ale C. proc. civ.

Or, în cauză, se poate constata că atâta timp cât regimul juridic al cheltuielilor de judecată ocazionate prin derularea procesului sunt reglementate prin legea specială (art. 4 din Legea nr. 85/2006), devin inaplicabile dispoziţiile dreptului comun, respectiv cele ale art. 453 din C. proc. civ.

S-a arătat că în cadrul procedurii insolvenţei, administratorul judiciar sau lichidatorul judiciar are o poziţie şi o situaţie deosebită faţă de toate părţile şi faţă de toţi ceilalţi participanţi la procedură, el nefiind parte în proces, ci organ care aplică procedura, cu rol şi atribuţii determinate conform art. 5 alin. (1) din Legea nr. 85/2006.

Administratorul judiciar sau lichidatorul judiciar nu acţionează în interes personal, ci în interesul bunei desfăşurări a întregii proceduri, în interesul debitorului insolvabil, pentru reîntregirea patrimoniului acestuia, cât şi în interesul creditorilor, pentru ca aceştia să îşi poată valorifica creanţele în cea mai mare măsură şi mai operativ.

Pe de altă parte, administratorul special nu are această calitate de organ care aplică procedura, astfel încât suportă orice cheltuială ce excede procedurii insolvenţei fără a afecta patrimoniul debitoarei, avându-se în vedere dispoziţiile art. 18 alin. (1) din Legea nr. 85/2006, potrivit cărora "După deschiderea procedurii, adunarea generală a acţionarilor/asociaţilor debitorului, persoană juridică, va desemna, pe cheltuiala acestora, un reprezentant, persoană fizică sau juridică, administrator special, care să reprezinte interesele societăţii şi ale acestora şi să participe la procedură, pe seama debitorului".

Prin urmare, nu poate fi vorba despre un tratament juridic egal, ţinând cont de situaţiile obiectiv diferite în care se găsesc administratorul judiciar sau lichidatorul judiciar şi administratorul special în cadrul procedurii.

Recurenta-reclamantă consideră că hotărârea recurată a fost dată cu interpretarea şi aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 18 din Legea nr. 85/2006 raportat la art. 4 din aceeaşi lege.

În acest sens, a susţinut că art. 18 din Legea nr. 85/2006 stabileşte că desemnarea şi implicit activitatea administratorului special se face pe cheltuiala asociaţilor, iar alin. (2) prevede atribuţiile administratorului special caracteristice procedurii instituite prin această lege.

Coroborând dispoziţiile art. 18 cu cele ale art. 4 din Legea nr. 85/2006 rezultă că activitatea administratorului special trebuie să fie aferentă procedurii prevăzute de legea insolvenţei, ceea ce impune concluzia că, în speţă, cheltuielile inerente deciziilor administratorului special, altele decât cele aferente procedurii, să fie suportate de către administratorul special, şi nu de către debitoare.

De altfel, chiar legea insolvenţei stabileşte că anumite cheltuieli au un regim distinct de aprobare, în acest sens fiind prevederile art. 23 din Legea nr. 85/2006.

Întrucât, potrivit dispoziţiilor art. 5 din Legea nr. 85/2006, administratorul judiciar sau lichidatorul judiciar este un organ care aplică procedura, iar legea stabileşte pentru anumite cheltuieli un acord distinct, cu atât mai mult, cheltuielile administratorului special nu pot fi imputate debitoarei, ci chiar administratorului special.

Cu alte cuvinte, recurenta-reclamantă a susţinut faptul că atâta timp cât acţiunea a fost introdusă de către S.C. A. S.A. prin administratorul special, în mod evident, cheltuielile de judecată nu pot fi imputate debitoarei, ci administratorului special, întrucât din contul prevăzut la art. 4 alin. (2) din Legea nr. 85/2006 se suportă doar cheltuielile prevăzute de lege.

Apărarea formulată în cauză

Intimaţa- pârâtă D. S.A. a formulat întâmpinare în recurs, înregistrată la data de 29 iulie 2020, prin care, fără a invoca excepţii, a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

III. Aplicabilitatea dispoziţiilor art. 493 din C. proc. civ., în forma anterioară modificărilor aduse prin Legea nr. 310/2018

În cauză, este aplicabilă procedura de filtrare a recursului reglementată de art. 493 din C. proc. civ., deoarece procesul a început anterior intrării în vigoare a Legii nr. 310/2018, nefiind astfel incident art. I pct. 56 din Legea nr. 310/2018 care prevede că art. 493 se abrogă, faţă de conţinutul art. 24 din C. proc. civ., conform căruia, "dispoziţiile legii noi de procedură se aplică numai proceselor şi executărilor silite începute după intrarea acesteia în vigoare".

Procedura de filtrare a recursului

În temeiul art. 493 din C. proc. civ., a fost întocmit raportul asupra admisibilităţii în principiu a recursului, iar prin încheierea din 10 decembrie 2020, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a dispus comunicarea raportului către părţi.

Părţile nu au depus punct de vedere, în scris, la raport.

Prin încheierea de la 1 aprilie 2021, constatând că recursul este admisibil în principiu şi că sunt întrunite dispoziţiile art. 493 alin. (7) C. proc. civ.., recursul a fost admis în principiu, fiind acordat termen la 27 mai 2021, în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

IV. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursului declarat în cauză

1 Argumente de fapt şi de drept relevante

Analizând recursul formulat, prin prisma motivelor invocate şi a temeiului de drept indicat, precum şi din perspectiva obiectului şi a normelor legale incidente, dar şi a apărărilor expuse în întâmpinarea intimatei-pârâte, Înalta Curte constată că acesta este nefondat, urmând a fi respins, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:

În prealabil, Înalta Curte reţine că recursul formulat împotriva deciziei atacate, priveşte exclusiv dispoziţia de obligare a apelantei- reclamante A. S.A. (recurenta-reclamantă, s.n.) la plata către apelanta-pârâtă D. S.A., a cheltuielilor de judecată, recurenta susţinând, în esenţă, că obligaţia plăţii acestora ar reveni administratorului special, E..

Printr-o primă critică de nelegalitate invocată, s-a susţinut interpretarea sau aplicarea eronată a dispoziţiilor art. 149 din Legea nr. 85/2006, arătându-se că, atâta timp cât regimul juridic al cheltuielilor de judecată ocazionate prin derularea procesului sunt reglementate prin legea specială (art. 4 din Legea nr. 85/2006), devin inaplicabile dispoziţiile dreptului comun, respectiv, cele ale art. 453 din C. proc. civ.

Critica se găseşte a fi nefondată.

Se reţine, astfel, că, derularea procedurii insolvenţei în temeiul Legii nr. 85/2006, în litigiul pendinte, se completează în măsura compatibilităţii cu prevederile noului C. proc. civ.

Dispoziţiile Legii nr. 85/2006 se completează, în măsura compatibilităţii lor, cu cele ale C. proc. civ., C. civ., Codului comercial şi ale Regulamentului (CE) nr. 1.346/2000 al Consiliului din 29 mai 2000 privind procedurile de insolvenţă, aşa cum rezultă din prevederile art. 149 din lege, cuprinse în capitolul VI denumit "Dispoziţii tranzitorii şi finale".

Ca urmare, din perspectiva dreptului intertemporal şi a intenţiei legiuitorului de a permite stabilirea certă a legii aplicabile întregii faze a procesului civil (în cazul analizat, întregii proceduri de insolvenţă), cererile formulate în legătură cu derularea procedurii insolvenţei şi aferente acestei proceduri trebuie supuse aceleiaşi legi care a guvernat deschiderea procedurii insolvenţei.

Aşadar, atât introducerea cererii de deschidere a procedurii insolvenţei, cât şi pronunţarea hotărârii de deschidere a procedurii se plasează, temporal, sub incidenţa noului C. proc. civ., în considerarea prevederilor art. 24 C. proc. civ. şi art. 3 din Legea nr. 76/2012.

Din perspectiva acţiunii legii în timp, acest raţionament este exprimat în decizia nr. 55 din 11 noiembrie 2019, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 1008 din 16 decembrie 2019.

În speţă, însă, contrar susţinerilor recurentei-reclamante, este în mod evident că, suma de 41.257,99 de RON, la care a fost obligată la plată către apelanta-pârâtă D. S.A., cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentate de taxa judiciară de timbru achitată în apel, nu intră în sfera cheltuielilor aferente procedurii instituite prin Legea nr. 85/2006 împotriva societăţii debitoare, în speţă, S.C. A. S.A., nefiind o cheltuială efectuată în cadrul acesteia, ci doar generată de procedură.

Instanţa de apel nu avea cum să se raporteze, în soluţionarea cererii de acordare a cheltuielilor de judecată, la prevederile art. 4 din Legea nr. 85/2006, prevederi nicidecum incidente, cum greşit încearcă recurenta-reclamantă a pretinde prin acest recurs, ci doar la principiul cardinal, consacrat în dreptul procesual potrivit căruia, cheltuielile de judecată se suportă la finalul demersului judiciar, de partea care pierde procesul.

Cheltuielile aferente procedurii insolvenţei, pe de o parte, şi cheltuielile de judecată, pe de altă parte, au regimuri juridice distincte, fiind reglementate diferit, aşa încât, judecătorul din apel a procedat în mod legal, ignorând disp. art. 4 din Legea 85/2006, şi dând eficienţă dispoziţiilor art. 453 noul C. proc. civ.

Ca atare, această primă critică de nelegalitate este nefondată, în mod greşit susţinându-se de recurentă că administratorul special suportă orice cheltuială ce excede procedurii insolvenţei, fără a afecta patrimoniul debitoarei.

Examinând, în continuare, recursul, din perspectiva celei de-a doua critici de nelegalitate formulate, prin care recurenta-reclamantă S.C. A. S.A.- prin lichidator judiciar, Casa de Insolvenţă C. susţine că hotărârea instanţei de apel ar fi dată cu interpretarea eronată şi aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 18 din Legea nr. 85/2006, prin raportare la disp. art. 4 din aceeaşi lege, Înalta Curte constată că şi această critică este nefondată.

În esenţă, societatea-recurentă consideră că în mod greşit instanţa de apel a dispus obligarea sa la cheltuieli de judecată, câtă vreme aceste cheltuieli au fost generate în mod direct de actele şi faptele administratorului special, din moment ce, cererea de chemare în judecată a fost introdusă de către S.C. A. S.A. - prin administrator special.

În acest sens, dispoziţiile art. 453 alin. (1) C. proc. civ., reglementând acest aspect al acordării cheltuielilor de judecată, statuează că " partea care pierde procesul va fi obligată, la cererea părţii care a câştigat, să îi plătească acesteia cheltuieli de judecată ".

La baza obligaţiei de restituire a cheltuielilor de judecată stă culpa procesuală, iar partea din vina căreia s-a purtat procesul trebuie să suporte cheltuielile făcute, justificat, de partea care a câştigat procesul.

Prin urmare, textul de lege invocat constituie prezumţia de culpă procesuală a celui ce cade în pretenţii, pentru că, dacă debitorul din raportul juridic ce face obiectul judecăţii şi-ar fi respectat obligaţia, creditorul obligaţiei nu ar fi trebuit să suporte sarcinile pecuniare ale unui proces.

Dreptul la acordarea cheltuielilor de judecată este un drept legal, ce derivă dintr-un raport juridic procesual şi are ca finalitate acoperirea prejudiciului cauzat părţii câştigătoare a procesului.

Aplicând regula statornicită în art. 453 din C. proc. civ., partea care a pierdut procesul este, în fapt, partea obligată la plata despăgubirilor solicitate pe cale judiciară, iar această parte este societatea reclamantă, sub aspectul deja arătat. În alte cuvinte, partea care pierde procesul trebuie, la cererea părţii triumfătoare, să fie obligată să plătească cheltuielile de judecată suportate de cealaltă parte, la baza unei asemenea obligaţii stând culpa procesuală a celui care a pierdut litigiul, iar poziţia juridică de parte câştigătoare este determinată de raportul dintre conţinutul obiectului acţiunii şi rezultatul obţinut prin hotărârea de soluţionare a litigiului.

Căci, la baza acordării cheltuielilor de judecată se află răspunderea civilă delictuală, aşa cum este reglementată de art. 1349 C. civ. În acest context, fapta ilicită constă în acţiunea ce determină declanşarea demersului judiciar, latura subiectivă este determinată de culpa procesuală, tradusă prin aceea că partea din vina căreia s-a purtat procesul trebuie să suporte cheltuielile de judecată.

Or, reclamanta- recurentă A. S.A. din prezenta cauză este partea în raport cu care s-a stabilit litigiul desfăşurat în faţa jurisdicţiei pentru anularea parţială a contractului de cesiune de creanţe, de care se prevalează şi a cărui nulitate absolută o urmăreşte în faţa instanţei civile.

Fiind parte în litigiu, faţă de recurenta-reclamantă operează relativitatea efectelor hotărârii judecătoreşti sub un dublu aspect: al obligativităţii şi al autorităţii lucrului judecat, ceea ce înseamnă deopotrivă, executarea dispoziţiilor acesteia şi imposibilitatea de a repune în discuţie ceea ce s-a tranşat în prezenţa sa la procedura judiciară.

Potrivit prevederilor art. 18 alin. (1) din Legea nr. 85/2006, privind procedura insolvenţei, "După deschiderea procedurii, adunarea generală a acţionarilor/asociaţilor debitorului, persoană juridică, va desemna, pe cheltuiala acestora, un reprezentant, persoană fizică sau juridică, administrator special, care să reprezinte interesele societăţii şi ale acestora şi să participe la procedură, pe seama debitorului.".

În raport cu aceste dispoziţii legale, şi data formulării cererii de chemare în judecată în prezentul dosar, se reţine că recurenta-reclamantă S.C. A. S.A. era legal reprezentată de către administratorul special, şi nu de lichidator, cum greşit susţine acesta în recurs, spre a se considera că acţiunea ar fi fost promovată de administratorul special, cu de la sine îndriduire.

În mod legal a dispus, astfel, instanţa de apel obligarea societăţii-debitoare în insolvenţă A. S.A. la plata cheltuielilor de judecată, şi nu a administratorului special, cererea de chemare în judecată nefiind formulată în nume propriu de către acesta.

De altfel, în cadrul unui dosar pe parcursul procedurii de insolvenţă, administratorul special stă în proces în calitate de reprezentant legal al debitorului, prin reprezentare judiciară înţelegându-se situaţia în care o persoană, numită reprezentant, îndeplineşte actele procesuale într-un proces şi participă la raporturile procesuale în numele şi pentru o altă persoană, numită reprezentat, care este titularul dreptului litigios sau persoana care este obligată în raportul juridic dedus judecăţii, reprezentarea judiciară putând fi nu numai facultativă, ci şi obligatorie (legală).

Prin urmare, este evident că administratorul special nu poate fi obligat să plătească cheltuielile de judecată ocazionate de derularea unui litigiu câştigat de partea adversă, proces în care reprezenta interesele subiectului pasiv al procedurii reglementate de Legea nr. 85/2006, modificată, pentru că nu el este cel care "a căzut în pretenţii", ci partea însăşi - societatea, pe care doar o reprezintă.

Mai trebuie observat că acesta nu formulează demersuri judiciare în nume propriu şi nu recuperează creanţe sau bunuri pentru sine, ci pentru a le aduce în patrimoniul debitoarei al cărui reprezentant este.

Cel care poate beneficia de pe urma demersurilor judiciare ale administratorului special este debitorul în al cărui patrimoniu intră creanţele recuperate.

Prin urmare, în cazul stabilirii culpei procesuale, trebuie observat că debitorul, în numele căruia acţionează, trebuie obligat la plata eventualelor cheltuieli de judecată, şi nicidecum administratorul special, ori practicianul în insolvenţă.

Înalta Curte observă, totodată, aşa cum învederează şi intimata- pârâtă D. S.A., prin întâmpinare, că, pe parcursul judecăţii cauzei, până la conexarea acesteia la dosarul nr. x/2017, urmare admiterii excepţiei litispendenţei cu acest obiect, că, aspectele legate de reprezentarea societăţii debitoare A. S.A. au fost amplu analizate şi dezbătute, considerând instanţa că administratorul special are calitatea de reprezentant legal al acesteia.

Ca atare, în mod nefondat se susţine de către recurenta-reclamantă S.C. A. S.A.- prin lichidator judiciar CASA DE INSOLVENŢĂ C. că administratorul special nu ar fi acţionat în numele debitoarei şi, cu atât mai mult, cheltuielile administratorului special nu-i pot fi imputate debitoarei, ci chiar administratorului special.

În plus, atribuţiile administratorului special sunt limitativ prevăzute de art. 18 alin. (2) din Legea nr. 85/2006, conform cărora:

"După deschiderea procedurii, adunarea generala a acţionarilor/asociaţilor debitorului, persoana juridica, va desemna, pe cheltuiala acestora, un reprezentant, persoană fizică sau juridică, administrator special, care să reprezinte interesele societăţii şi ale acestora şi să participe la procedura, pe seama debitorului. După ridicarea dreptului de administrare, debitorul este reprezentat de administratorul judiciar/lichidator care îi conduce şi activitatea comercială, iar mandatul administratorului special va fi redus la a reprezenta interesele acţionarilor/asociaţilor".

Administratorul special are următoarele atribuţii:

a) exprimă intenţia debitorului de a propune un plan, potrivit art. 28 alin. (1) lit. h), coroborat cu art. 33 alin. (2);

b) participă, în calitate de reprezentant al debitorului, la judecarea acţiunilor prevăzute la art. 79 şi 80;

c) formulează contestaţii în cadrul procedurii reglementate de prezenta lege;

d) propune un plan de reorganizare;

e) administrează activitatea debitorului, sub supravegherea administratorului judiciar, după confirmarea planului;

f) după intrarea în faliment, participă la inventar, semnând actul, primeşte raportul final şi bilanţul de închidere şi participă la şedinţa convocată pentru soluţionarea obiecţiunilor şi aprobarea raportului;

g) primeşte notificarea închiderii procedurii.

Din analiza dispoziţiilor art. 18 alin. (2) lit. b) "participă, în calitate de reprezentant al debitorului, la judecarea acţiunilor prevăzute la art. 79 şi 80", rezultă că administratorul special are doar rolul de a reprezenta pe debitor la judecarea acţiunilor prev. de art. 79 şi 80 din Legea nr. 85/2006.

Criticile formulate de recurenta- reclamantă sunt subsumate motivului de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., critici ce se găsesc a fi nefondate.

Prin urmare, Înalta Curte reţine că argumentele recurentei-reclamante întemeiate pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. nu pot fi primite, având în vedere că instanţa de apel a aplicat corect prevederile incidente, motiv pentru care urmează a fi înlăturate.

2. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs

Pentru considerentele expuse, constatând că în cauză nu este incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.., în temeiul dispoziţiilor art. 496 alin. (1) şi (2) şi art. 497 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamanta S.C. A. S.A.- prin lichidator judiciar CASA DE INSOLVENŢĂ C. împotriva deciziei civile nr. 1485 din 02 octombrie 2019, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 27 mai 2021.