Abusiveness of undefined bank reference index clauses in CHF mortgages and rejection of imprevision defense for currency risk

Şedinţa publică din data de 26 mai 2021

Asupra recursurilor de faţă, din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti la 15 noiembrie 2016, sub nr. x/2016, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâta B., solicitând instanţei să dispună constatarea caracterului abuziv şi a nulităţii absolute a clauzelor contractuale incluse în contractul de credit ipotecar nr. x încheiat la 28 septembrie 2007, respectiv art. 4.1 alin. (2), respectiv sintagmele "Indicele de referinţă stabilit de Bancă" şi "Indicele de referinţă al Băncii pentru creditul ipotecar se stabileşte în funcţie de costul surselor de finanţare şi evoluţia dobânzii la creditele ipotecare de pe piaţa din România", art. 4.2 alin. (2), art. 4.3 privind modalitatea de stabilire şi de modificare a dobânzii "în funcţie de evoluţia indicelui de referinţă stabilit de bancă", art. 4.5 şi art. 4.6; ca efect al constatării nulităţii absolute a clauzelor contractuale menţionate mai sus, repunerea părţilor în situaţia anterioară şi obligarea pârâtei la restituirea sumelor achitate în temeiul clauzelor abuzive, cu titlu de majorare unilaterală a dobânzii curente iniţiale a băncii (4,85 p.p.) valabilă la data semnării contractului, pentru perioada 28 septembrie 2009 (data la care a intervenit prima majorare unilaterală abuzivă) şi până la 24 mai 2011 (data la care s-a încheiat primul act adiţional) împreună cu dobânda legală calculată de la momentul perceperii acestor sume şi până la restituirea efectivă (dobândă legală remuneratorie, până la data rămânerii definitive a hotărârii şi penalizatoare, ulterior datei rămânerii definitive a hotărârii); constatarea nulităţii absolute a clauzei contractuale de la art. 4.11 lit.

a) din contractul de credit nr. x din 28 septembrie 2007 referitor la perceperea unui comision de acordare în valoare de 1% din soldul creditului, iar ca efect al constatării nulităţii absolute a clauzei contractuale menţionate mai sus, repunerea părţilor în situaţia anterioară şi obligarea pârâtei să restituie reclamantului suma de 1.481,25 CHF reprezentând contravaloarea comisionului de acordare a creditului; constatarea nulităţii absolute a clauzei contractuale de la art. 4.11 lit.

b) din contractul de credit nr. x din 28 septembrie 2007 referitor la perceperea unui comision de administrare în valoare de 0,10% pe lună, calculat la soldul lunar al creditului şi achitat între 28 septembrie 2007 şi până la 24 mai 2011, iar ca efect al constatării nulităţii absolute a clauzei contractuale menţionate mai sus, repunerea părţilor în situaţia anterioară şi obligarea pârâtei la restituirea sumelor achitate cu titlu de comision de administrare începând cu 28 septembrie 2007 şi până la 24 mai 2011, împreună cu dobânda legală calculată de la momentul perceperii acestor sume şi până la restituirea efectivă (dobândă legală remuneratorie până la data rămânerii definitive a hotărârii şi penalizatoare ulterior datei rămânerii definitive a hotărârii); constatarea nulităţii absolute a clauzei contractuale incluse la art. 2.4.2. din actul adiţional nr. x din 24 mai 2011 la contractul de credit nr. x din 28 septembrie 2007 referitor la perceperea unui comision de administrare lunar în cuantum de 0,1% şi a clauzelor din actul adiţional nr. x din 25 mai 2011, respectiv art. 1 pct. 9 şi pct. 3.4 din Anexa 1 la acelaşi act adiţional, referitor la perceperea unui comision de administrare în valoare de 0,06% pe lună, calculat la soldul lunar al creditului şi achitat între 24 mai 2011 şi până în prezent, iar ca efect al constatării nulităţii absolute a clauzelor contractuale menţionate mai sus, repunerea părţilor în situaţia anterioară şi obligarea pârâtei la restituirea sumelor achitate cu titlu de comision de administrare începând din 24 mai 2011 şi până în prezent, împreună cu dobânda legală calculată de la momentul perceperii acestor sume şi până la restituirea efectivă (dobândă legală remuneratorie până la data rămânerii definitive a hotărârii şi penalizatoare ulterior datei rămânerii definitive a hotărârii); constatarea nulităţii absolute a clauzei contractuale incluse în art. 5.1. din contractul de credit nr. x din 28 septembrie 2007 care prevede că plata de către împrumutat se va face în moneda acordării creditului (CHF) şi suportarea integrală de către consumator a riscului de curs valutar; să se constate că obiectului contractului de credit a fost reprezentat efectiv de un credit în monedă RON a cărei valoare s-a stabilit prin raportare la o monedă străină, la cursul de 2,0224 RON pentru 1 CHF, a cărei rambursare s-a efectuat şi se va efectua în conexiune cu o monedă străină de raportare, respectiv franc elveţian (CHF); obligarea pârâtei la asumarea împreună cu reclamantul a riscului valutar, în cote egale, indiferent dacă cursul valutar variază pozitiv/negativ faţă de momentul încheierii contractului, de la data încheierii contractului de credit şi până la achitarea integrală a acestuia şi pe cale de consecinţă obligarea pârâtei la primirea ratelor ce urmează a fi rambursate, precum şi a oricăror sume în legătură cu contractul de credit, în monedă RON; obligarea pârâtei la restituirea către reclamant a 50 % din totalul sumelor achitate de reclamant cu titlu de diferenţă de curs valutar, suportate cu ocazia plăţii ratelor de la începutul contractului de credit şi până în prezent, pentru toate ratele ce au fost deja achitate de acesta, în temeiul contractului de credit; obligarea pârâtei la luarea tuturor măsurilor tehnice necesare procesării plăţilor în sistemul informatic al băncii, pentru ca drepturile reclamantului, în special cel de rambursare a creditului conform principiului împărţirii egale a riscului valutar să nu fie prejudiciate în niciun fel.

Reclamantul a formulat cerere modificatoare a cererii de chemare în judecată, respectiv a capătului de cerere nr. V şi completarea capătului de cerere nr. II, solicitând adaptarea pentru viitor a contractului de credit ipotecar nr. x încheiat la 28 septembrie 2007, în sensul diminuării soldului creditului cu suma de 16.250 CHF (echivalentul a 68.240,64 RON, sumă ce reprezintă jumătatea din diferenţa de curs valutar deja suportată de reclamant, de la data acordării şi până în prezent), obligării pârâtei la asumarea împreună cu împrumutatul a riscului valutar, în cote egale (50/50), indiferent de variaţia cursului valutar faţă de momentul încheierii contractului, de la data încheierii contractului de credit şi până la achitarea integrală a acestuia, achitării soldului şi a tuturor sumelor datorate de reclamant în temeiul contractului de credit ce urmează a fi rambursate, precum şi a oricăror sume în legătură cu contractul de credit, inclusiv în cazul rambursării anticipate a soldului, în monedă RON, restituirii sumelor excedentar încasate, reprezentând 50% din riscul valutar, în raport de formula de calcul mai sus menţionată, începând cu data introducerii cererii de chemare în judecată.

Reclamantul a depus la dosar cerere precizatoare a capătului IV, referitor la constatarea nulităţii absolute a clauzei contractuale 2.4.2 inclusă în actul adiţional nr. x din 24 mai 2011 la contractul de credit nr. x nr. x din 28 septembrie 2007 referitor la perceperea unui comision de administrare lunar în cuantum de 0,1% şi a clauzei din actul adiţional nr. x din 25 mai 2011, respectiv art. 1 pct. 9 şi pct. 3.4 din Anexa nr. 1 la acelaşi act adiţional, referitor la perceperea unui comision de administrare în valoare de 0,06% pe lună, calculat la soldul lunar al creditului şi achitat între 24 mai 2011 şi până în prezent, iar ca efect al constatării nulităţii absolute clauzei contractuale menţionate mai sus, repunerea părţilor în situaţia anterioară şi obligarea pârâtei la restituirea sumelor achitate cu titlu de "comision de administrare" începând din 24 mai 2011 şi până în prezent, împreună cu dobânda legală calculată de la momentul perceperii acestor sume şi până la restituirea efectivă (dobândă legală remuneratorie până la data rămânerii definitive a hotărârii şi penalizatoare ulterior datei rămânerii definitive a hotărârii). Reclamantul a arătat că se referă la art. 2.4.4 din actul adiţional nr. x intitulat" Condiţii speciale de creditare" şi nu art. 2.4.2. cum în mod greşit s-a indicat în cererea introductivă, iar clauza contractuală referitoare la perceperea comisionului de administrare din actul adiţional nr. x din 25 mai 2011 se regăseşte la art. I pct. 9 şi pct. 3.4. din Anexa 1 la acelaşi act adiţional.

Prin sentinţa civilă nr. 1603 din 2 mai 2017, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a admis în parte cererea de chemare în judecată, astfel cum a fost modificată şi precizată, a constatat caracterul abuziv al următoarelor clauze din contractul de credit ipotecar nr. x din 28 septembrie 2007: art. 4.1 alin. (2), art. 4.2 alin. (2) şi art. 4.3 în ceea ce priveşte posibilitatea băncii de modificare unilaterală a dobânzii în funcţie de indicele său de referinţă, respectiv în funcţie de costul surselor de finanţare şi de evoluţia dobânzii la creditele ipotecare de pe piaţa din România, a obligat pârâta la restituirea către reclamant a sumelor achitate în temeiul clauzelor constatate ca fiind abuzive determinate ca diferenţă între dobânda percepută de bancă şi dobânda de 4,85 % de la 28 septembrie 2009 şi până la 24 mai 2011, precum şi a dobânzii legale aferente acestor sume, de la data fiecărei plăţi şi până la data restituirii efective a sumelor şi a respins în rest cererea de chemare în judecată.

Împotriva acestei sentinţe au declarat apel A. şi B.

Prin încheierea de şedinţă din 19 aprilie 2018, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă a apreciat că este întemeiată cererea formulată de apelantul-reclamant privind introducerea în cauză în calitate de cesionar a C. S.A.

Prin decizia civilă nr. 1695 din 20 septembrie 2018, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă a respins ca nefondate apelurile declarate de apelantul-reclamant A. şi de apelanta-pârâtă B.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs A. şi B.

Prin memoriul de recurs, recurentul-reclamant a solicitat casarea hotărârii atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare.

Motivele invocate sunt, în esenţă, următoarele:

Recurentul-reclamant susţine că, referitor la comisionul de acordare şi administrare, instanţa nu a analizat corect caracterul clar şi inteligibil al clauzelor contestate şi nici a contraprestaţiei care să justifice perceperea acestor sume. Apreciază că principiul nominalismului monetar nu exclude aplicarea teoriei impreviziunii şi arată că instanţa a încălcat dispoziţiile art. 969 şi art. 970 C. civ. din 1864 atunci când a reţinut că nu s-a făcut dovada intervenirii unui risc valutar supraadăugat.

Autorul căii de atac afirmă că prin decizia recurată au fost greşit aplicate dispoziţiile art. 5 alin. (2) teza a II-a din Directiva 93/13 şi ale art. 1 alin. (2) din Legea nr. 193/2000, ale art. 969 şi art. 970 C. civ. din 1864, ale Legii nr. 77/2016 şi a Deciziei Curţii Constituţionale nr. 62/2017 deoarece curtea de apel a reţinut că supra-aprecierea monedei CHF faţă de leu nu reprezintă un eveniment excepţional şi imprevizibil de natură a atrage aplicarea teoriei impreviziunii. Se solicită suportarea riscului valutar în cote egale atât de consumator, cât şi de bancă, la cursul de schimb pe care acesta îl solicită, şi se apreciază că hipervalorizarea francului elveţian nu a putut fi prevăzută de recurent, fiind astfel îndeplinite condiţiile impreviziunii.

Se mai arată că instanţa de apel a ignorat jurisprudenţa europeană deoarece a reţinut că sarcina probei referitor la neîndeplinirea obligaţiei de informare revine consumatorului şi a reţinut în mod greşit că recurentul putea prevedea în mod rezonabil evoluţia monedei CHF.

În opinia recurentului-reclamant, deprecierea excesivă a francului elveţian în raport de moneda naţională nu a fost asumată de consumator la încheierea contractului de credit, decizia atacată fiind lipsită de suport probator în acest sens.

Autorul căii de atac susţine că instanţa de apel a nesocotit dreptul european şi jurisprudenţa obligatorie a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, respectiv decizia pronunţată în Cauza Andriciuc deoarece nu a analizat modul în care instituţia financiară şi-a îndeplinit obligaţia de informare. Apreciază că analiza caracterului abuziv al unei clauze contractuale trebuie efectuată ţinând seama de ansamblul împrejurărilor de care profesionistul putea avea cunoştinţă la data încheierii contractului respectiv. Mai arată că teoria impreviziunii şi condiţiile sale, respectiv dezechilibrul contractual şi caracterul excesiv de oneros al obligaţiei de plată, nu poate fi analizată decât raportat la obligaţiile contractuale, iar curtea de apel a încălcat dispoziţiile art. 969-970 C. civ. din 1864 deoarece a adăugat şi condiţia existenţei unei incapacităţi absolute de plată a debitorului.

În memoriul de recurs se afirmă că nu poate fi primită susţinerea curţii de apel în sensul că recurentul a dorit sa contracteze creditul în franci elveţieni întrucât acestuia i-a fost prezentat în mod avantajos acest produs de creditare, iar recurentul nu a avut la acel moment reprezentarea faptului că va trebui să achite în viitor costuri mai mari determinate de evoluţia cursului de schimb al francului elveţian. Se mai arată că din probatoriul administrat nu rezultă că debitorul ar fi putut cunoaşte evoluţia acestei monede. În susţinerea teoriei impreviziunii se face trimitere la Decizia Curţii Constituţionale nr. 62/2017.

Recurentul-reclamant susţine că prevederea contractuală de la art. 4.11 lit. a) care reglementează comisionul de acordare are caracter abuziv deoarece acestui comision nu îi corespunde o contraprestaţie din partea băncii, iar consumatorul nu şi-a dat acordul pentru suportarea unor cheltuieli anterioare contractului. Referitor la comisionul de administrare, precizează că nu există o contraprestaţie reală din partea băncii şi că art. 4.11 lit. b) nu este redactată într-o manieră inteligibilă, nefiind indicate serviciile la care se obligă recurenta, şi că a încheiat actele adiţionale nr. x şi 3 în stare de constrângere, chestiune care nu a fost reţinută de curtea de apel. Susţine că această clauză determină un dezechilibru semnificativ între părţile contractului, comisionul fiind calculat la soldul creditului, că nu a fost respectată cerinţa de bună-credinţă, iar clauza nu a fost negociată.

Recurentul-reclamant şi-a întemeiat cererea de recurs pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Prin recursul formulat, recurenta-pârâtă a solicitat admiterea căii de atac declarate şi casarea în parte a hotărârii atacate, invocând, în esenţă, următoarele:

Autoarea căii de atac invocă încălcarea dispoziţiilor art. 4 alin. (2) din Directiva 93/13 şi ale art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, varianta în vigoare la data încheierii contractului de credit. Arată că dobânda este stabilită conform actului adiţional la contractul de credit care a înlocuit prevederile contractuale iniţial agreate, conform formulei de tipul ROBOR/EURIBOR/LIBOR CHF plus marja băncii. Se menţionează că astfel sunt respectate dispoziţiile O.U.G. nr. 50/2010 şi ale O.U.G. nr. 52/2016 şi că modificările impuse de O.U.G. nr. 50/2010 au intrat în vigoare în termen de 90 de zile de la intrarea în vigoare a actului normativ (adică la 19 septembrie 2010), chiar în lipsa consimţământului expres al consumatorului. Precizează că recurentul a fost notificat cu privire la dobânda ce urma a se calcula conform formulei LIBOR la trei luni plus marja fixă, unde marja fixă a fost stabilită ca diferenţa dintre valoarea dobânzii variabile aplicabile la acel moment şi valoarea LIBOR la x luni şi arată că recurentul nu a denunţat actul adiţional încheiat în temeiul O.U.G. nr. 50/2010 şi nici nu a solicitat anularea acestor prevederi contractuale pe care, de altfel, le-a respectat timp de 8 ani.

Recurenta-pârâtă apreciază că nu pot fi primite susţinerile recurentului referitoare la caracterul abuziv al clauzei prin care se stabileşte dobânda deoarece clauza a fost negociată, fapt demonstrat de exprimarea diferită inclusă în alte contracte de credit încheiate de aceeaşi bancă cu alţi clienţi. Susţine că terminologia folosită nu este una confuză întrucât în contract s-a prevăzut periodicitatea modificării dobânzii de referinţă variabile. Aceeaşi parte afirmă că nu este îndeplinită nici condiţia existenţei dezechilibrului semnificativ deoarece consumatorul poate refuza modificarea cuantumului dobânzii în sensul dispoziţiilor alin. (1) lit. a) teza a II-a din Anexa la Legea nr. 193/2000, iar în cazul în care în contract se prevede această posibilitate, nu mai este aplicabilă teza I a textului legal mai sus menţionat.

Prin cererea de recurs se arată că recurentul a cunoscut şi a agreat caracterul variabil al dobânzii încă de la semnarea contractului de credit şi că nu există nicio prevedere legală care să limiteze sau să interzică calculul dobânzii în funcţie de factori obiectivi care reflectă costul intern al băncii. În opinia recurentei, acest mod de calcul este permis de art. 93 lit. g) pct. 2 şi art. 2 pct. 24 din O.G. nr. 21/1992, iar caracterul abuziv al clauzelor referitoare la dobândă nu poate fi analizat, astfel cum prevede art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000. Aceeaşi parte susţine şi că respectivele prevederi contractuale sunt redactate într-un limbaj clar şi inteligibil deoarece consumatorul a primit un grafic de rambursare în care valoarea ratelor, incluzând dobânda, era menţionată ca o sumă fixă şi a avut posibilitatea să cunoască întinderea obligaţiilor de plată încă de la încheierea contractului.

Autoarea căii de atac apreciază că instanţa nu poate interveni în contract şi nu poate stabili un alt mecanism de calcul al dobânzii.

Recurenta-pârâtă şi-a întemeiat cererea de recurs pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Prin înscrisul depus la dosarul de recurs, D. S.A. a arătat că preia calitatea procesuală a B. prin efectul fuziunii prin absorbţie dintre cele două bănci.

Intimata C. S.A. a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului formulat de recurentul-reclamant şi admiterea recursului formulat de recurenta-pârâtă.

Prin întâmpinarea depusă, recurenta-pârâtă D. S.A. (fostă B.) a solicitat respingerea recursului formulat de recurentul-reclamant.

Pe baza cererilor de recurs şi a întâmpinărilor depuse, în temeiul art. 493 C. proc. civ., s-a dispus întocmirea raportului de către magistratul-asistent desemnat prin care s-a reţinut că recursurile sunt admisibile în principiu.

Prin încheierea din 16 octombrie 2019 s-a dispus comunicarea către părţi a raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursurilor declarate, în temeiul dispoziţiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ.. Părţile nu au depus puncte de vedere cu privire la raport.

Prin încheierea din 12 februarie 2020 au fost admise în principiu recursurile declarate de recurentul-reclamant A. şi de recurenta-pârâtă D. S.A. (fostă B.) împotriva deciziei civile nr. 1695 din 20 septembrie 2018 şi s-a stabilit termen pentru soluţionarea acestora la 27 mai 2020.

La termenul de la 27 mai 2020 judecata recursurilor a fost suspendată până la soluţionarea Cauzelor C-81/19 şi C-269/19, aflate pe rolul Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, iar ulterior, prin rezoluţie, s-a fixat termen la 17 martie 2021, în vederea repunerii cauzei pe rol şi judecării recursurilor. La 17 martie 2021 cauza a fost amânată, constatându-se lipsa de procedură cu recurenta-pârâtă, şi s-a stabilit termen la 12 mai 2021.

Examinând decizia atacată, în limitele controlului de legalitate, în raport de criticile formulate şi de dispoziţiile legale incidente, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine următoarele:

Motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., indicat în ambele cereri de recurs, vizează încălcarea normelor de drept material, ce poate consta în aplicarea unui text de lege străin situaţiei de fapt, în extinderea normelor dincolo de ipotezele la care se aplică ori în restrângerea nejustificată a aplicării acestora.

Cu privire la recursul declarat de recurentul-reclamant, Înalta Curte va înlătura criticile prin care acesta susţine caracterul abuziv al clauzelor ce stipulează comisionul de acordare şi de administrare, arătând, în esenţă, că în contract nu sunt indicate serviciile prestate de bancă deoarece, astfel cum a statuat Curtea de Justiţie a Uniunii Europene în Cauza C-621/17 Kiss, simpla împrejurare că respectiva clauză contractuală nu permite identificarea fără ambiguitate a serviciilor concrete furnizate în schimbul acestuia "nu creează un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor care decurg din contractul de credit în detrimentul consumatorilor recurenţi, în contradicţie cu cerinţa de bună-credinţă." Prin aceeaşi decizie, instanţa europeană a reţinut că "cerinţa potrivit căreia o clauză contractuală trebuie exprimată în mod clar şi inteligibil nu impune că acele clauze contractuale care nu au făcut obiectul unei negocieri individuale cuprinse într-un contract de împrumut încheiat cu consumatori, care stabilesc în mod precis cuantumul unui comision de acordare sau de administrare care urmează să fie suportat de consumator, metoda de calcul şi data de exigibilitate a acestora, trebuie să detalieze de asemenea toate serviciile furnizate în schimbul sumelor în cauză."

Analizând clauzele contractuale în discuţie, curtea de apel a constatat în mod corect că serviciile prestate de recurenta-pârâtă rezultă din chiar denumirea acestor comisioane, iar cuantumul acestora este clar exprimat. Recurentul-reclamant a luat cunoştinţă de aceste aspecte la încheierea contractului, respectiv a actelor adiţionale, nefiind obligatorie descrierea amănunţită în contractul de credit sau în actele adiţionale subsecvente a tuturor serviciilor prestate de recurenta-pârâtă în schimbul acestor sume, astfel cum se arată şi în Cauza C-621/17 Kiss.

Instanţa supremă nu va reţine criticile din memoriul de recurs prin care recurentul susţine aplicarea teoriei impreviziunii determinat de apariţia unui risc supraadăugat cauzat de aprecierea monedei de creditare în raport de moneda naţională deoarece autorul căii de atac readuce în discuţie argumentele prezentate în faţa instanţei de apel cu privire la dovada intervenirii evenimentului excepţional şi imprevizibil şi aplicarea prevederilor art. 969 şi art. 970 C. civ. şi ale statuărilor din deciziile Curţii Constituţionale nr. 623/2016 şi nr. 62/2017.

Din considerentele deciziei recurate rezultă că instanţa de apel a analizat susţinerile din memoriul de apel din perspectiva temeiurilor legale invocate şi a stabilit că nu s-a făcut dovada intervenirii unui risc valutar supraadăugat. Analiza îndeplinirii condiţiilor impreviziunii presupune o evaluare a unor împrejurări de fapt, pe baza cărora să se stabilească existenţa condiţiei riscului supraadăugat, iar o reevaluare a acestor temeiuri de fapt nu este compatibilă cu etapa recursului, în cadrul căreia se verifică doar aspecte de nelegalitate.

Pentru aceleaşi considerente, instanţa supremă nu va avea în vedere nici criticile prin care se arată că recurenta-pârâtă nu şi-a îndeplinit obligaţia de informare pentru că nu a adus la cunoştinţa recurentului la momentul încheierii contractului că există posibilitatea fluctuaţiei cursului valutar şi nici cele prin care se susţine că moneda de creditare nu a fost franc elveţian, ci leu, deoarece instanţa de recurs nu poate examina aceste aspecte de netemeinicie.

În ceea ce priveşte recursul declarat de recurenta-pârâtă, instanţa supremă reţine că prin decizia atacată s-a stabilit caracterul nenegociat al clauzelor prevăzute la art. 4.1 alin. (2), art. 4.2 alin. (2) şi art. 4.3 din contractul de credit. Astfel cum statuează şi Curtea de Justiţie a Uniunii Europene în Cauza C-621/17 Kiss, aprecierea caracterului abuziv al unei clauze contractuale se efectuează prin raportare la toate circumstanţele care însoţesc încheierea contractului. Or, caracterul negociat sau nenegociat al unei convenţii este indubitabil legat de contextul factual al încheierii acelei convenţii şi nu poate fi supus analizei de nelegalitate proprie căii de atac a recursului.

Criticile prin care se susţine aplicarea greşită a prevederilor art. 4 din Legea nr. 193/2000 vor fi înlăturate deoarece, continuând analiza pe aspectul caracterului abuziv al clauzelor contractuale în discuţie, în mod corect, curtea de apel a constatat că este îndeplinită şi condiţia dezechilibrului semnificativ în detrimentul consumatorului. Analizând conţinutul contractului, instanţa devolutivă a stabilit că sintagmele "indicele de referinţă al băncii", "costul surselor de finanţare" şi "evoluţia dobânzii la creditele ipotecare de pe piaţa din România" nu sunt definite în contract, că nu este prevăzut dreptul consumatorului de a negocia variaţia dobânzii şi că acesta nu a putut anticipa, la data încheierii convenţiei, care va fi cuantumul cu care va fi majorată dobânda băncii în lipsa oricărui criteriu obiectiv şi public de stabilire a acesteia. Se constată că a fost analizată şi condiţia lipsei bunei-credinţe a băncii, reţinându-se în mod judicios, în acord cu cele statuate de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene în Cauza C-415/11 Aziz, că banca nu se putea aştepta în mod rezonabil ca recurentul să accepte respectivele clauze în urma unei negocieri individuale.

Contrar celor susţinute de recurenta-pârâtă, nu există suficiente indicii în contract pentru a se putea stabili existenţa unei motivaţii întemeiate care să dea dreptul băncii să modifice în mod unilateral dobânda, motiv pentru care criticile relative la nerespectarea dispoziţiilor alin. (1) lit. a) din Anexa la Legea nr. 193/2000 vor fi înlăturate.

Înalta Curtea va înlătura criticile prin care se susţine că prevederile contractuale în discuţie reflectă dispoziţiile art. 93 lit. g) pct. 2 din O.G. nr. 21/1992 privind protecţia consumatorilor şi că în temeiul art. 2 pct. 24 din acelaşi act normativ coroborat cu art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000 clauzele referitoare la dobândă ar fi excluse de la analiza caracterului abuziv, deoarece art. 2 pct. 24 şi art. 93 nu existau în varianta O.G. nr. 21/1992 aplicabilă la data încheierii contractului de credit, respectiv 28 septembrie 2007, fiind introduse prin O.U.G. nr. 174/2008 pentru modificarea şi completarea unor acte normative privind protecţia consumatorilor, care a fost publicată în Monitorul Oficial la 27 noiembrie 2008.

Nu vor fi reţinute nici criticile prin care se invocă greşita aplicare a art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, în sensul că instanţa de apel ar fi trebuit să constate excluderea de la această analiză a clauzelor care determină dobânda pe motiv că acestea fac parte din obiectul principal al contractului, întrucât această excludere este condiţionată de redactarea clauzelor într-un limbaj clar şi uşor inteligibil. Înalta Curte a reţinut în jurisprudenţa sa că limbaj clar şi inteligibil înseamnă posibilitatea pentru consumatori să prevadă consecinţele ce decurg din cuprinsul clauzelor contractului, mai ales sub aspectul consecinţelor economice care rezultă din acesta, în ceea ce-i priveşte, iar instanţa europeană a statuat că cerinţa privind transparenţa clauzelor contractuale nu poate fi redusă numai la caracterul inteligibil al acestora pe plan formal şi gramatical, prezentând o importanţă esenţială pentru respectarea cerinţei privind transparenţa şi posibilitatea ca un consumator informat să poată să prevadă, pe baza unor criterii clare şi inteligibile, consecinţele economice care rezultă din clauzele contractuale în ceea ce îl priveşte (Cauza C-143/13 Matei, Cauza C-26/13 Kasler). Din textul prevederilor contractuale în discuţie nu rezultă că recurentul a avut posibilitatea să prefigureze consecinţele patrimoniale ale variaţiei dobânzii în lipsa unor indici clar definiţi.

Înalta Curte va înlătura şi criticile prin care recurenta-pârâtă susţine că prin înlăturarea sintagmelor "indicele de referinţă al băncii", "costul surselor de finanţare" şi "evoluţia dobânzii la creditele ipotecare de pe piaţa din România", judecătorul ar fi intervenit în mod nepermis în contract întrucât, în urma deciziei curţii de apel, s-a menţinut soluţia instanţei de fond în sensul înlăturării strict a acestor sintagme, restul prevederilor contractuale referitoare la dobânda variabilă rămânând valabile. În temeiul art. 6 din Legea nr. 193/2000, clauzele abuzive cuprinse în contract şi constatate prin intermediul organelor abilitate prin lege nu vor produce efecte asupra consumatorului, iar contractul se va derula în continuare, cu acordul consumatorului, numai dacă după eliminarea acestora mai poate continua. Decizia recurată corespunde exigenţelor acestui text de lege, care transpune prevederile art. 6 alin. (1) din Directiva 93/13. Conform interpretării date de Curtea Europeană de Justiţie a Uniunii Europene în considerentele hotărârii pronunţate în Cauza-269/19 Şerban, prin constatarea caracterului abuziv al unei clauze cuprinse într-un contract încheiat între un profesionist şi un consumator instanţa trebuie să se asigure că poate fi restabilită egalitatea dintre părţile la contract pe care aplicarea unei clauze abuzive în privinţa consumatorului ar fi pus-o în pericol. Or, soluţia curţii de apel este în acord cu aceste statuări cu atât mai mult cu cât nu s-a reţinut ca dovedită imposibilitatea de continuare a contractului.

Pentru aceste considerente, în temeiul art. 496 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie va respinge, ca nefondate, recursurile declarate de recurentul-reclamant A. şi de recurenta-pârâtă D. S.A. (fostă B.) împotriva deciziei civile nr. 1695 din 20 septembrie 2018, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de recurentul-reclamant A. şi de recurenta-pârâtă D. S.A. (fostă B.) împotriva deciziei civile nr. 1695 din 20 septembrie 2018, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 26 mai 2021.