CHF-indexed credit interest-rate adjustment clauses declared abusive; fee claims rejected, appeals dismissed.

Şedinţa publică din data de 25 mai 2021

Deliberând asupra recursului, din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti, la 21 iulie 2015, sub dosarul nr. x/2015, reclamanţii A. şi B. au chemat în judecată pârâta C., solicitând instanţei:

- constatarea caracterului abuziv al clauzei privind comisionul de acordare în cuantum de 1.578,20 CHF, achitat la data tragerii creditului din limita creditului acordat, clauză prevăzută la art. 1.3 lit. a) din contractul de credit nr. x din 30 aprilie 2008, obligarea pârâtei la plata sumelor încasate cu titlu de comision de acordare, de la data încasării acestuia şi până în prezent, în echivalent în RON, în funcţie de cursul oficial LEU-CHF stabilit de B.N.R. la data plăţii efective, precum şi dobânda legală aferentă acestei sume, dobândă ce urmează sa fie calculată de la data plăţii acestui comision şi până la data achitării efective a acestuia;

- constatarea caracterului abuziv al clauzei contractuale privind dobânda, clauză prevăzută la Secţiunea 5 -"DOBANDA", pct. 5.1-5.4, din contractul de credit, aşa cum a fost modificată prin art. I, pct. 1.1-1.3 din actul adiţional de aliniere la prevederile O.U.G. nr. 50/2010 (actul adiţional nr. 1/17.09.2010), prin care se modifica art. 1.2 - marja, după cum urmează: marja: 6,9 puncte procentuale pe an; stabilizarea formulei de calcul a dobânzii în raport de clauza XV contractuală prevăzută în art. 1.2, din contractul de credit nr. x din 30 aprilie 2008, începând cu 30.10.2008 şi până la data încheierii raporturilor contractuale, respectiv indicele de referinţă LIBOR la 3 luni plus marja de 4.9 puncte procentuale pe an;

- obligarea pârâtei la plata sumelor nedatorate, încasate cu titlu de diferenţă dobândă dintre formula de calcul a dobânzii stabilite prin contractul de credit încheiat, prevăzută în art. 1.2 din contractul de credit şi formulele de calcul practicate de pârâtă, precizate în actele adiţionale încheiate şi respectiv, graficele de rambursare generate, de la data încasării acestora şi până în prezent, în echivalent RON, în funcţie de cursul oficial LEU-CHF stabilit de B.N.R. la data plăţii efective, precum şi dobânda legală aferentă acestei sume, dobândă ce urmează sa fie calculată, de la data plăţii acestui comision şi până la data achitării efective a acestuia;

- constatarea caracterului abuziv al clauzei prevăzute la art. 1 din actul adiţional nr. x/21.03.2012, prin care se completează art. 1.3 din contractul de credit, cu privire la achitarea unui comision unic pentru prestarea serviciului solicitat, în valoare de 150 EURO, obligarea pârâtei la plata sumelor încasate cu titlu de comision unic prestare serviciu, de la data încasării până în prezent, în echivalent RON, în funcţie de cursul oficial LEU-CHF stabilit de B.N.R. la data plăţii efective, precum şi dobânda legală aferentă acestei sume;

- constatarea caracterului abuziv al clauzei contractuale prevăzute în Secţiunea 7 - cazuri de neîndeplinire, art. 7.1 lit. k) din contractul de credit, privind:

"declararea exigibilităţii anticipate de către bancă a facilităţii de credit acordata prin prezentul contract", modificată prin art. 3 lit. a) din actul adiţional nr. x/21.03.2012;

- constatarea caracterului abuziv al clauzei privind instituirea garanţiei reale imobiliare, ipoteca de rang II asupra imobilului situat în Bucureşti, Str. x, cu nr. cadastral x, întabulat în Cartea funciară nr. x a A.N.C.P.I. Sector 4 Bucureşti, prevăzută în Secţiunea 4 - Garanţii - pct. 4.1 - lit. a) din convenţia de credit;

- obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

În drept, au invocat Legea nr. 193/2000, O.U.G. nr. 50/2010, Directivele 93/13//CEE, practica judiciară în materie a C.J.U.E. şi a Î.C.C.J.

Prin sentinţa civilă nr. 20217 din 2 noiembrie 2015 pronunţată de Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti a fost admisă excepţia necompetenţei materiale, dosarul fiind declinat la Tribunalul Bucureşti.

2. Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă, sub nr. x/2015, la 16 noiembrie 2015.

Prin sentinţa civilă nr. 4225 din 7 iulie 2016 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a fost admisă în parte acţiunea reclamanţilor, constatându-se caracterul abuziv al clauzelor de la art. 5.1 şi 5.4 din contractul de credit nr. x din 30 aprilie 2008, în ceea ce priveşte menţiunile "dobânda se poate modifica conform deciziei băncii" (art. 5.1 teza a patra), "banca poate modifica dobânda, în consecinţă, în orice moment conform deciziei sale" (art. 5.1 teza a cincea), "în cazul în care banca modifică marja conform deciziei sale" (art. 5.4 teza a doua). De asemenea, reclamanţii au fost obligaţi, în solidar, să plătească pârâtei suma de 5.000 de RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

3. Împotriva sentinţei civile nr. 4225 din 7 iulie 2016 pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă au declarat apel atât reclamanţii A. şi B., cât şi pârâta C.

Prin decizia civilă nr. 1833 din 24 octombrie 2017 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă au fost respinse ca nefondate apelurile declarate de reclamanţii A. şi B., respectiv de pârâta C., împotriva sentinţei civile nr. 4225 din 7 iulie 2016 pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, fiind admisă în parte cererea de cheltuieli de judecată a apelantei-pârâte C., apelanţii-reclamanţi A. şi B. fiind obligaţi la plata sumei de 1.000 RON cu acest titlu.

4. Împotriva deciziei civile nr. 1833 din 24 octombrie 2017 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă au declarat recurs atât reclamanţii A. şi B., cât şi pârâta C.

Recursul reclamanţilor A. şi B. a fost întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., prin prisma căruia s-a solicitat casarea deciziei atacate.

Într-o primă critică, aceştia au invocat interpretarea incorectă a art. 4 alin. (1) şi (6) din Legea nr. 193/2000, în ceea ce priveşte clauza privind dobânda variabilă.

Faţă de finele de neprimire prevăzut de art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, regăsit în Directiva 93/13, la art. 4 alin. (2), în raport de care îşi motivează instanţa de apel soluţia de respingere a acestui capăt de cerere, recurenţii au invocat cauzele Invintel, respectiv Matei vs. D..

Recurenţii au susţinut că cercetarea judecătorească a instanţei de apel trebuia făcută prin raportare la anexa Legii nr. 193/2000 şi anexa Directivei 93/13, respectiv în ceea ce priveşte posibilitate furnizorului de a modifica rata dobânzii dacă există o motivaţie întemeiată şi care trebuie să fie precizată în contract, însă numai dacă este informat consumatorul.

Din conţinutul actului adiţional nr. x nu se poate identifica în mod transparent motivul întemeiat care să justifice în mod echitabil şi fără echivoc creşterea marjei la valoarea de 6,90 puncte procentuale. Din perspectiva modului de redactare şi în sensul pct. l lit. j) din Anexa Directivei 93/13/CEE nu este suficient ca în cuprinsul clauzei care are ca obiect dobânda revizuibilă, să se repete pur şi simplu noţiunea de "motiv întemeiat" sau "context internaţional marcat de turbulenţe, ce implică costuri mari de finanţare", pe care pârâta îl are în vedere, pentru a conduce la modificarea dispoziţiei contractuale. Dimpotrivă, "motivul eventual" trebuie specificat într-o forma suficient de transparentă.

Într-o altă critică, recurenţii au susţinut neanalizarea de către instanţa de apel, în concret, a cerinţelor prevăzute de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, respectiv criteriul negocierii, al dezechilibrului semnificativ, al lipsei bunei-credinţe şi al lipsei de transparenţă.

Majorarea marjei nu se poate aprecia ca fiind judicios făcută şi faţă de faptul că aceasta a fost impusă şi aplicată de pârâtă în mod unilateral, fără ca reclamanţii să aibă posibilitatea reală, efectivă şi certă de a negocia readaptarea respectivei clauze.

Semnarea actului adiţional de către reclamanţi nu echivalează cu negocierea clauzelor contractule, sub aspectul dobânzii, împrejurare evidentă şi în raport de costul suplimentar suportat de consumator ca urmare a implementării actului adiţional nr. x, cu marja crescută la valoarea de 6,9%. Alegerea tipului de act adiţional nu îmbracă condiţia imperativă a negocierii, care se poartă asupra clauzelor contractuale, contractele de credit (inclusiv actele adiţionale) fiind contracte preformulate, impuse de bancă clienţilor, libertatea de voinţă a acestora din urmă rezumându-se la a semna sau nu actul adiţional pe care l-a ales în prealabil, alegere care este şi ea controlată de bancă.

Un criteriu fundamental în analiza caracterului abuziv al unei clauze contractuale este cel al lipsei de transparenţă, în concepţia C.J.U.E., obligaţia de transparenţă fiind strâns legată de obligaţia de informare.

Astfel, rezultă fără dubiu că pârâta a încălcat dispoziţia prevăzută în art. 5 din Directivă, care dispune asupra cerinţelor de claritate şi transparenţă. Criteriul transparenţei nu este unul separat de cel al dezechilibrului semnificativ, mai degrabă lipsa de transparenţă reprezintă un argument puternic în susţinerea afirmaţiei existenţei dezechilibrului semnificativ.

Privitor la solicitarea de stabilizare a formulei de calcul a dobânzii în raport de clauza contractuală prevăzuta în art. 1.2 din contractul de credit, începând cu 30 octombrie 2008 şi până la data încheierii raporturilor contractuale, respectiv indicele de referinţă LIBOR la 3 luni plus marja de 4,9 puncte procentuale pe an, recurenţii au arătat următoarele:

În primul rând, instanţa de apel a înţeles greşit clauzele contractuale prin care părţile au convenit asupra modalităţii de aplicare a ratei dobânzii, prin prisma împrejurării ca pârâta a acordat recurenţilor o facilitate prin care timp de 6 luni nu achitau deloc sume cu titlu de dobânda, urmând ca după expirarea acestei perioade, profesionistul să aplice formula matematică de calcul arătată mai sus.

Recurenţii consideră că s-a acordat o interpretare eronată efectelor principiului restituito in integrum, întrucât în materia contractelor de împrumut nu există această imposibilitate obiectivă, o sumă putând fi oricând restituită.

De asemenea, au fost ignorate prevederile art. 6 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, precum şi considerentele nr. 20 şi 23 ale Directivei, care nu interzic statelor membre să dispună şi restituirea prestaţiilor deja efectuate în temeiul clauzelor constatate a fi abuzive. Ca efect al constatării caracterului abuziv al clauzei care are ca obiect dobânda, instanţa avea obligaţia, drept consecinţă a declarării nulităţii sale absolute, să dispună şi restituirea sumelor încasate de pârâtă cu titlu de diferenţă de dobândă nedatorată.

Faptul că recurenţii-reclamanţi şi-au asumat obligaţia de a restitui creditul în rate, conform planului de rambursare, nu înlătură obligaţia de restituire a sumelor încasate în baza clauzelor abuzive pentru care s-a constatat nulitatea, fiind incident art. 6 din Legea nr. 193/2000.

Într-o altă critică s-a susţinut, referitor la clauza contractuală privind comisionul de acordare şi comisionul de prestare servicii, că instanţa nu a analizat în concret cerinţele prevăzute de art. 4 alin. (1) din aceeaşi lege, respectiv criteriul dezechilibrului semnificativ, al lipsei bunei-credinţe, al existenţei unei contraprestaţii specifice şi al lipsei de transparenţă.

Referitor la existenţa unei "contraprestaţii specifice clauzelor contractuale" având ca obiect comisionul de acordare şi comisionul de prestare servicii este obligatoriu ca pârâta să clarifice necesitatea perceperii acestora prin arătarea contraprestaţiei. Perceperea comisionului de acordare şi a celui de prestare servicii de către creditor fără să ofere în schimb o contraprestaţie contravine caracterului sinalagmatic al contractului de credit şi reprezintă pentru debitor o obligaţie lipsită de cauză, fiind nulă conform art. 966 vechiul C. civ.

Este de observat că intimata nu defineşte în contract, în mod clar şi inteligibil, serviciile pe care aceasta le pune la dispoziţia debitorului prin perceperea unor sume cu titlu de comision de acordare şi de prestare servicii. În cazul unor astfel de comisioane, în jurisprudenţa constantă a C.J.U.E. şi a I.C.C.J., se reţine că trebuie să fie condiţia contraprestaţiei criteriul principal al analizei, în sensul dacă există o contraprestaţie specifică.

Un criteriu fundamental în analiza caracterului abuziv al unei clauze contractuale este cel al lipsei de transparenţă, în concepţia C.J.U.E. obligaţia de transparenta fiind strâns legată de obligaţia de informare.

Astfel, rezultă fără dubiu că intimata a încălcat art. 5 din Directivă, care dispune asupra cerinţelor de claritate şi de transparenţă, nefurnizând informaţiile generale consumatorului; criteriul transparentei nu este unul separat de cel al dezechilibrului semnificativ, lipsa de transparenta reprezentând un argument în susţinerea afirmaţiei existenţei dezechilibrului semnificativ.

Recurenţii au mai susţinut că, în ceea ce priveşte comisioanele percepute, acestea nu sunt definite în mod expres în niciuna din clauzele contractului de credit sau în actul adiţional.

Perceperea de către bancă a acestor comisioane doar pentru anumite servicii prestate care pot fi acoperite din sumele încasate cu titlu de dobândă contractuală este nejustificată, având în vedere faptul că activitatea de creditare se derulează într-un cadru reglementat legal, pârâta fiind o instituţie financiară autorizată care desfăşoară cu titlu profesional activităţi ce constau în acordarea de credite în cont propriu.

În speţă, având în vedere echivocul care caracterizează clauza privind comisionul de acordare şi comisionul de prestare serviciu determinat de lipsa de transparenţă cu privire la prestaţia intimatei, condiţia privind caracterul clar şi inteligibil al clauzelor contestate nu poate fi reţinută ca fiind suplinită.

Recursul pârâtei C. a fost întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitându-se, de asemenea, casarea deciziei atacate.

Pârâta susţine că instanţa de apel i-a respins în mod greşit cererea de apel, validând astfel în mod eronat soluţia primei instanţe, prin care s-a constatat caracterul abuziv al clauzelor contractuale privind variaţia dobânzii.

La soluţionarea cauzei nu s-au avut în vedere prevederile art. 4 alin. (5) din Legea nr. 193/2000, interpretate prin prisma art. 4 din Directiva 1993/13 CE, fiind împiedicată analiza caracterului abuziv al clauzelor în discuţie, referitoare la dobândă, comisioane ori alte costuri ce fac parte din costul total al creditului, deoarece acestea sunt exprimate clar şi inteligibil.

Totodată, decizia instanţei de apel este în contradicţie cu art. 4 din Legea nr. 193/2000, în sensul că niciuna dintre condiţiile necesare pentru constatarea caracterului abuziv nu sunt îndeplinite, clauzele contestate fiind negociate de către părţile litigante, banca respectând cerinţa bunei-credinţe, neexistând vreun dezechilibru contractual.

Astfel, potrivit art. 1.2, 5.1, 5.4 din contractul de credit, intimaţii au cunoscut faptul că dobânda este variabilă şi revizuibilă, în funcţie de noua valoare a indicelui de referinţă şi de valoarea marjei băncii şi a costului rezervelor minime obligatorii, precum şi că rata dobânzii şi marja pot varia în funcţie de evoluţia pieţei financiar-bancare sau de costurile băncii pentru asigurarea finanţării creditelor. De asemenea, valoarea comisionului de acordare a fost prevăzută în mod clar şi inteligibil, în sumă forfetară, încă de la data semnării contractului. Nu în ultimul rând, acest comision reprezintă concretizarea negocierii dintre părţi, intimaţii fiind informaţi cu privire la existenţa şi cuantumul comisionului de acordare, având posibilitatea de a-l negocia, însă nu au formulat vreo cerere în acest sens.

Recurenta a susţinut că dispoziţia contractuală care reglementează posibilitatea băncii de a modifica marja din componenţa ratei dobânzii este în acord cu prevederile alin. (1) lit. a) din Anexa la Legea nr. 193/2000, care permit furnizorului de servicii financiare să modifice rata dobânzii pentru motive întemeiate.

În cauză se poate constata buna-credinţă a băncii, element în raport de care dispoziţiile legale împiedicau constatarea caracterului abuziv a clauzelor în discuţie.

Soluţia instanţei de apel este nelegală având în vedere că, anterior intrării în vigoare a O.U.G. nr. 50/2010, pe de-o parte, modificarea marjei nu era interzisă de legislaţia în vigoare, iar pe de altă parte, banca a modificat marja cu 2 puncte procentuale doar în momentul în care înrăutăţirea condiţiilor economice a dus la scăderea rating-ului de ţară al României şi la creşterea semnificativă a costurilor de refinanţare.

Contrar susţinerilor eronate ale instanţei de apel, alin. (1) lit. a) din Anexa la Legea nr. 193/2000 prevede ca motivul întemeiat să existe, iar nu ca acesta să fie prevăzut ab initio în contract, nefiind interzisă în sine posibilitatea băncii de a modifica procentul de dobândă câtă vreme această facultate este prevăzută în contract, iar stabilirea unei dobânzi variabile nu este prohibită de lege. Acest motiv întemeiat a fost adus în mod expres la cunoştinţa împrumutaţilor, prin notificarea nr. x/17.04.2009, după cum li s-a adus la cunoştinţa că au posibilitatea de a rezilia contractul.

Ulterior adoptării O.U.G. nr. 50/2010, banca a aliniat în cel mai scurt timp toate contractele prevederilor acestui act normativ, iar marja băncii a devenit fixă în toate contractele, inclusiv în cel încheiat cu împrumutaţii.

Recurenta-pârâtă a susţinut temeinicia recursului în ceea ce priveşte acoperirea integrală a cheltuielilor de judecată efectuate de către bancă în faza procesuala a fondului şi a apelului.

În acest sens, au fost evocate prevederile art. 451 alin. (1) C. proc. civ., precum şi dispoziţiile art. 6, 14 şi 24 din Carta interprofesională a judecătorilor, procurorilor şi avocaţilor români, susţinându-se că diminuarea cheltuielilor de judecată constând în onorariul de avocat, având în vedere complexitatea speţei, a documentelor analizate şi a celor redactate de către reprezentantul convenţional al băncii, precum şi prezenţa acestuia la termenele de judecată, echivalează cu o desconsiderare a muncii avocatului, a efortului pe care acesta îl face în activitatea sa, pentru apărarea drepturilor şi intereselor legitime ale părţii pe care o reprezintă.

În concluzie, recurenta a apreciat că se impune acordarea integrală a cheltuielilor de judecată efectuate de bancă pentru asigurarea apărării atât în faţa instanţei de fond, cât şi în faţa instanţei de apel.

5. Recurenţii-reclamanţi A. şi B., prin întâmpinarea depusă la dosar, au solicitat respingerea recursului pârâtei C., întrucât soluţia dată de instanţa de apel cu privire la caracterul abuziv al clauzelor de la art. 5.1 şi 5.4 din convenţie este temeinică şi legală. Astfel, sunt nefondate criticile băncii referitoare la încălcarea şi aplicarea greşită a prevederilor art. 4 alin. (1) şi (6) din Legea nr. 193/2000, art. 1 lit. a) din Anexa la Legea nr. 193/2000 şi a art. 4 paragr. 2 din Directiva 93/13/CEE.

Recurenta-pârâtă C., prin întâmpinare, a solicitat respingerea recursului reclamanţilor A. şi B., întrucât deşi a fost invocat motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., nu au fost dezvoltate critici de nelegalitate, ci de netemeinicie.

În principal, s-a arătat că în ciuda susţinerilor recurenţilor-reclamanţi instanţa de apel a reţinut în mod corect imposibilitatea intervenirii în convenţia părţilor pentru a dispune restituirea oricăror sume percepute în temeiul clauzelor contestate, comisionul de acordare şi comisionul unic de servicii fiind valabile.

Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursurilor, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ., prin încheierea din 4 decembrie 2018 fiind dispusă comunicarea acestuia părţilor, cu menţiunea că pot depune punct de vedere în termen de 10 zile de la comunicare, părţile neînţelegând să îşi exercite acest drept.

Prin încheierea din 4 iunie 2019, Înalta Curte a admis în principiu recursurile.

Prin încheierea din data de 3 decembrie 2019 Înalta Curte a suspendat judecata recursurilor, în temeiul dispoziţiilor art. 413 alin. (1) pct. 1 din C. proc. civ., până la soluţionarea cauzei C269/19 aflate pe rolul Curţii de Justiţie a Uniunii Europene.

În şedinţa publică din 25 mai 2021, Înalta Curte a repus cauza pe rol, constatându-se că a încetat motivul suspendării.

6. Înalta Curte, analizând decizia atacată în raport cu criticile formulate, în limitele controlului de legalitate şi a temeiurilor de drept invocate, va respinge ambele recursuri ca nefondate.

Cu privire la recursul declarat de recurenţii-reclamanţi A. şi B., Înalta Curte reţine următoarele considerente:

În cadrul recursului formulat, aceştia au invocat nelegalitatea deciziei atacate în temeiul motivului prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., potrivit căruia casarea unei hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

Recurenţii-reclamanţi au invocat interpretarea incorectă a art. 4 alin. (1) şi (6) din Legea nr. 193/2000, în ceea ce priveşte clauza privind dobânda variabilă, susţinând, de asemenea, că din conţinutul actului adiţional nr. x/17.09.2010 nu se poate identifica în mod transparent motivul întemeiat care să justifice în mod echitabil şi fără echivoc creşterea marjei la valoarea de 6,9 puncte procentuale.

Aceste critici nu sunt fondate.

În primul rând, se constată că cererea de chemare în judecată iniţiată de reclamanţi a fost admisă în parte, cu consecinţa constatării caracterului abuziv al clauzelor de la art. 5.1 şi 5.4 din contractul de credit nr. x/30.04.2008, în ceea ce priveşte menţiunile "dobânda se poate modifica conform deciziei băncii" (art. 5.1 teza a patra), "banca poate modifica dobânda, în consecinţă, în orice moment conform deciziei sale" (art. 5.1 teza a cincea) şi "în cazul în care banca modifică marja conform deciziei sale" (art. 5.4 teza a doua), apelul băncii sub acest aspect fiind respins, astfel încât critica este lipsită de interes în privinţa clauzelor din contractul iniţial.

În ceea ce priveşte caracterul pretins abuziv al dobânzii stabilite prin actul adiţional nr. x/17.09.2010 (LIBOR la 3 luni + marjă fixă de 6,9) se constată că acest preţ este exprimat de o manieră clară şi inteligibilă, respectând întocmai prevederile din art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000 şi, fiind vorba de obiectul principal al contractului, criteriile din acest text normativ sunt necesare şi suficiente pentru caracterizarea clauzei ca nefiind abuzivă, aşa cum în mod corect a reţinut şi instanţa de apel.

În cauză nu poate fi răsturnată prezumţia valabilităţii actului adiţional nr. x din data de 17.09.2010. În acest context se constată că, potrivit O.U.G. nr. 50/2010, contractul de credit a fost aliniat acestor dispoziţii obligatorii la data de 17 septembrie 2010.

Înalta Curte subliniază că prevederile O.U.G. nr. 50/2010 reglementează un mecanism transparent de determinare a dobânzii contractuale fără a putea constitui temei al obligării băncii la modificarea/reducerea cuantumului dobânzii comerciale. Acest act normativ nu impune un anumit cuantum al marjei fixe, care se determină prin raportare la criterii economice obiective.

Din cuprinsul actului adiţional rezultă că noua formulă de calcul a dobânzii include indicele de referinţă aferent valutei în care a fost acordat creditul plus o marjă fixă asupra căreia instanţa nu poate interveni, pentru că ar însemna să intervină în acordul de voinţă al părţilor, cu nesocotirea prevederilor art. 969 şi art. 970 din vechiul C. civ., aplicabil în speţă.

Prin alinierea contractelor de credit aflate în derulare la prevederile O.U.G. nr. 50/2010 legiuitorul nu a impus o limitare a procentului de dobândă sau o micşorare a costurilor creditelor aflate în derulare, ci doar criterii de transparentizare a reglementării metodei de calcul a dobânzii variabile. Rata dobânzii, determinată conform algoritmului de calcul stabilit prin actul adiţional, este raportată la fluctuaţiile indicelui de referinţă independent LIBOR, plus marja fixă a băncii. Dispoziţiile art. 93 lit. g) pct. 1 şi 3 din O.G. nr. 21/1992 impun reguli referitoare la contractele de credit cu dobândă variabilă, reguli cu care prevederile contractuale din actul adiţional nr. x/17.09.2010 sunt concordante.

Privitor la solicitarea de stabilizare a formulei de calcul a dobânzii în raport de clauza contractuală prevăzută în art. 1.2 din contractul de credit, începând cu data de 30 octombrie 2008 şi până la data încheierii raporturilor contractuale, precum şi la restituirea sumelor încasate de pârâtă cu titlu de diferenţă de dobândă nedatorată, Înalta Curte reţine următoarele:

Conform art. 6 din Legea nr. 193/2000, "Clauzele abuzive cuprinse în contract şi constatate fie personal, fie prin intermediul organelor abilitate prin lege nu vor produce efecte asupra consumatorului, iar contractul se va derula în continuare, cu acordul consumatorului, numai dacă după eliminarea acestora mai poate continua", iar potrivit art. 7 din aceeaşi lege, "În măsura în care contractul nu îşi mai poate produce efectele după înlăturarea clauzelor considerate abuzive, consumatorul este îndreptăţit să ceară rezilierea contractului, putând solicita, după caz, şi daune-interese".

Astfel, având în vedere dispoziţiile normative mai sus redate, clauzele abuzive nu vor produce efecte asupra consumatorului, iar contractul se va derula în continuare, cu acordul consumatorului numai dacă după eliminarea acestora mai poate continua. Prin prisma acestor dispoziţii, instanţa învestită cu verificarea caracterului abuziv al clauzelor nu poate să le modifice, ci doar să le menţină sau să le elimine, după caz.

În ceea ce priveşte solicitarea de restituire a sumelor încasate cu titlu de diferenţă dobândă, având în vedere consecinţele prevăzute de lege în situaţia declarării caracterului abuziv al unei clauze, în mod legal şi temeinic s-a constatat că, pentru a vorbi de o astfel de diferenţă, trebuie să se presupună că în lipsa respectivelor clauze, prevăzute la art. 5.1 şi 5.4 din contractul de credit, părţile s-ar fi înţeles asupra unei alte dobânzi, pentru toată durata creditului. Or, dobânda "fixă" de 4,9 % la care se raportează reclamanţii era cea indicată doar pentru primele 6 luni de contract, voinţa comună a părţilor nefiind niciun moment ca aceasta să se extindă dincolo de această perioadă contractuală.

Ca atare, în mod corect, instanţa de apel, ca şi prima instanţă, au apreciat că nu se poate interveni în acordul de voinţă al părţilor în sensul adaptării contractului potrivit solicitărilor făcute de consumatori, întrucât controlul judiciar poate fi exercitat numai asupra condiţiilor de validitate ale contractului, instanţa neputându-se substitui voinţei părţilor pentru a stabili o altă rată a dobânzii.

În cadrul aceleiaşi critici de nelegalitate, subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., reclamanţii s-au referit şi la clauzele contractuale privind comisionul de acordare şi comisionul de prestare servicii, formulându-se critici comune.

Astfel, recurenţii au susţinut că instanţa nu a analizat în concret cerinţele prevăzute de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, că intimata nu defineşte în contract, în mod clar şi inteligibil, serviciile pe care aceasta le pune la dispoziţia debitorului prin perceperea unor sume cu titlu de comision de acordare şi de prestare servicii, că intimata a încălcat dispoziţia prevăzută în art. 5 din Directiva nr. 93/13, care dispune asupra cerinţelor de claritate şi de transparenţă, nefurnizând informaţiile generale consumatorului, criteriul transparenţei nefiind unul separat de cel al dezechilibrului semnificativ. De asemenea, au susţinut că aceste comisioane nu sunt definite în mod expres în niciuna din clauzele contractului de credit sau cele ale actului adiţional.

În prealabil, trebuie menţionat că atât comisionul de acordare (prevăzut la art. 1.3 lit. a) din contractul de credit nr. x/30.04.2008, cât şi comisionul unic de prestări servicii - pentru reeşalonare/restructurare credit (prevăzut la art. 1 din actul adiţional nr. x/21.03.2012, prin care se completează art. 1.3 din contract) au natura unui comision de acordare a unui credit, aspect necontestat de părţi.

Înalta Curte răspunzând prin considerente comune criticilor recurenţilor, reţine că acestea nu sunt fondate, întrucât instanţa de apel a efectuat o corectă aplicare a prevederilor Legii nr. 193/2000 şi a Directivei 93/13/CEE.

Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianţi şi consumatori transpune în dreptul naţional cerinţele Directivei 93/13/CEE din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii.

Potrivit art. 1 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, "orice contract încheiat între profesionişti şi consumatori pentru vânzarea de bunuri sau prestarea de servicii va cuprinde clauze contractuale clare, fără echivoc, pentru înţelegerea cărora nu sunt necesare cunoştinţe de specialitate".

Referitor la noţiunea de clauză abuzivă, art. 3 din Directiva 93/13/CEE stabileşte că au acest caracter clauzele contractuale care nu s-au negociat individual şi, în contradicţie cu exigenţa de bună-credinţă, provoacă un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor care decurg din contract, în detrimentul consumatorului.

Conform art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000:

"O clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăşi sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului şi contrar cerinţelor bunei-credinţe, un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor".

Ca atare, din textul normativ enunţat, reglementat de legislaţia română, în consens cu dispoziţiile Directivei 93/13/CEE, rezultă că pentru a se reţine caracterul abuziv al unei clauze contractuale trebuie îndeplinite cumulativ mai multe condiţii, respectiv clauza în litigiu să nu fi fost negociată direct cu consumatorul, prin ea însăşi creează un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor în detrimentul consumatorului şi să nu fie respectată cerinţa bunei-credinţe. Totodată, cele trei condiţii prevăzute de lege sunt distincte, astfel că îndeplinirea uneia dintre acestea nu poate conduce la concluzia că ar fi îndeplinite şi celelalte condiţii, fără să fie probat acest lucru.

Instanţa de apel a motivat, în ceea ce priveşte modalitatea de redactare a clauzelor contestate referitoare la comisionul de acordare şi prestare servicii, că este de netăgăduit claritatea exprimării acestor comisioane din moment ce sunt indicate drept o sumă fixă (iar primul comision şi drept coeficient procentual).

Înalta Curte reţine că, în mod corect s-a argumentat prin decizia recurată faptul că, în speţă, contrar afirmaţiilor reclamanţilor, care pretind inexistenţa unei contraprestaţii a instituţiei de credit, o astfel de contraprestaţie există din moment ce banca trebuia să analizeze, pe baza documentelor prezentate, dacă potenţialul client era eligibil pentru respectivul tip de credit (sau pentru refinanţare/reeşalonare). Faptul că în contract nu se defineşte sau indică expres în ce ar consta această contraprestaţie nu poate duce la concluzia caracterului echivoc sau neinteligibil al clauzei din moment ce, prin însăşi denumirea sa şi momentul perceperii sale, era clar că acesta se raporta la aprecierea condiţiilor încheierii contractului, respectiv la aprecierea criteriilor de eligibilitate pentru restructurare.

Concluzia instanţei de apel, prin care s-a statuat că aceste clauze clar exprimate nu au nici un indiciu de stabilire cu rea-credinţă şi nici nu se poate aprecia a fi creat un dezechilibru semnificativ între prestaţii, este corectă.

Astfel, pentru a se reţine caracterul abuziv al clauzelor menţionate este necesar a se proba că acestea creează, în detrimentul consumatorului şi contrar bunei-credinţe, un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor. Or, în condiţiile în care obligaţia de plată a fost stipulată în mod clar şi inteligibil, indicându-se cuantumul comisioanelor datorate, nu se poate considera că reclamanţii au fost prejudiciaţi, aceştia fiind informaţi chiar la momentul semnării contractului de credit, respectiv al actului adiţional, cu privire la obligaţiile ce le incumbă.

Prin urmare, în cauză există suficiente criterii care să confere consumatorului posibilitatea să prevadă consecinţele economice care rezultă din clauzele contractuale. Valoarea comisioanelor, metoda de calcul şi data perceperii acestora rezultă din stipulaţiile contractuale, recurenţii-reclamanţi fiind în măsură să prevadă la data încheierii contractului, respectiv al actului adiţional, care sunt implicaţiile juridice şi economice care decurg din perceperea acestor comisioane în ceea ce îi priveşte.

Înalta Curte reaminteşte că, potrivit art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, una dintre condiţiile cumulative impuse de textul legal evocat vizează producerea unui dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, în detrimentul consumatorului, în analizarea acestei condiţii prezentând relevanţă obligaţia profesioniştilor de a formula clauze contractuale clare, fără echivoc, pentru înţelegerea cărora nu sunt necesare cunoştinţe de specialitate, potrivit art. 1 alin. (1) din aceeaşi lege.

În legătură cu modul în care trebuie analizat caracterul clar şi inteligibil al clauzelor contestate din contractul de credit, respectiv din actul adiţional, instanţa supremă reţine efectul obligatoriu al interpretării realizate de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene în decizia preliminară adoptată în cauza C-621/17 (Gyula Kiss vs. CIB Bank Zrt. şi alţii).

Prin această hotărâre au fost dezlegate chestiuni de drept similare celor din pricina dedusă judecăţii, din perspectiva aprecierii caracterului abuziv al clauzelor privind comisionul de acordare credit, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene statuând că:

"art. 4 alin. (2) şi articolul 5 din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii trebuie interpretate în sensul că cerinţa potrivit căreia o clauză contractuală trebuie exprimată în mod clar şi inteligibil nu impune că acele clauze contractuale care nu au făcut obiectul unei negocieri individuale cuprinse într-un contract de împrumut încheiat cu consumatori, precum cele în discuţie în litigiul principal, care stabilesc în mod precis cuantumul costurilor de administrare şi al unui comision de acordare care urmează să fie suportate de consumator, metoda lor de calcul şi data de exigibilitate a acestora, trebuie să detalieze de asemenea toate serviciile furnizate în schimbul sumelor în cauză".

În decizia preliminară pronunţată în cauza precizată anterior, Curtea de la Luxembourg a subliniat elementele specifice care trebuie examinate pentru a se stabili dacă o clauză este exprimată în mod clar şi inteligibil, printre acestea regăsindu-se cuantumul precis al comisionului de acordare, metoda de calcul, data de exigibilitate, posibilitatea ca natura serviciilor furnizate efectiv să poată fi înţeleasă sau dedusă din contractul avut în vedere în ansamblul său. În plus, consumatorul trebuie să fie în măsură să verifice dacă există o suprapunere între diferitele costuri sau între serviciile pe care acesta le remunerează.

În acelaşi sens, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a statuat în cauzele conexate C-224/19 şi C-259/19, CY împotriva E. S.A. şi, respectiv LG, PK împotriva F. S.A., la data de 16 iulie 2020, că "Articolul 3 alin. (1) din Directiva 93/13 trebuie interpretat în sensul că o clauză a unui contract de împrumut încheiat între un consumator şi o instituţie financiară, care impune consumatorului plata unui comision de acordare, poate crea în detrimentul consumatorului un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor care decurg din contract, în pofida cerinţei de bună-credinţă, atunci când instituţia financiară nu demonstrează că acest comision corespunde unor servicii furnizate şi unor cheltuieli pe care le-a efectuat, aspect a cărui verificare revine instanţei de trimitere".

Instanţa de apel a examinat aceste criterii în cadrul mecanismului de verificare a caracterului clar şi inteligibil al clauzei care reglementează comisionul de acordare şi pe cel de prestare servicii, reţinând că acestea au fost redactate în mod clar din moment ce sunt indicate drept o sumă fixă (iar primul şi drept coeficient procentual), din moment ce comisioanele se raportau la aprecierea condiţiilor încheierii contractului, respectiv la aprecierea criteriilor de eligibilitate pentru restructurare, existând şi o contraprestaţie, întrucât banca trebuia să analizeze, pe baza documentelor prezentate, dacă respectivul client era eligibil pentru un anumit tip de credit sau pentru refinanţare/reeşalonare.

În concluzie, constatând caracterul clar, inteligibil al clauzelor contestate, faptul că aceste comisioane sunt justificate prin raţiuni obiective, sunt percepute în legătură cu activităţi efectiv prestate de bancă, au fost acceptate în cunoştinţă de cauză de consumatori, care au avut reprezentarea acestor costuri, precum şi faptul că nu sunt de natură să creeze un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, Înalta Curte constată că nu sunt întrunite condiţiile prevăzute de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, pentru a se dispune înlăturarea lor.

În ceea ce priveşte recursul declarat de recurenta-pârâtă C., Înalta Curte îl va respinge ca nefondat pentru următoarele considerente:

În cadrul recursului formulat, recurenta-pârâtă a invocat nelegalitatea deciziei atacate prin raportare la dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., potrivit căruia casarea unor hotărâri se poate cere numai pentru motive de nelegalitate, printre acestea regăsindu-se şi ipoteza în care hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

Într-o primă critică, pârâta a arătat că instanţa de apel i-a respins în mod greşit cererea de apel şi a validat în mod eronat soluţia primei instanţe prin care s-a constatat caracterul abuziv al clauzelor contractuale privind variaţia dobânzii, decizia recurată fiind în contradicţie cu art. 4 din Legea nr. 193/2000, în sensul că niciuna dintre condiţiile necesare pentru constatarea caracterului abuziv nu sunt îndeplinite, clauzele contestate au fost negociate de către părţile litigante, banca a respectat cerinţa bunei-credinţe şi nu a existat un dezechilibru contractual.

Într-o altă critică, recurenta-pârâtă a susţinut că dispoziţia contractuală care reglementează posibilitatea băncii de a modifica marja din componenţa ratei dobânzii este în acord cu prevederile alin. (1) lit. a) din Anexa la Legea nr. 193/2000, care permit furnizorului de servicii financiare să modifice rata dobânzii pentru motive întemeiate, subliniind, totodată, că se poate constata buna sa credinţă, element în raport de care dispoziţiile legale împiedicau constatarea caracterului abuziv a clauzelor în discuţie.

Contrar susţinerilor eronate ale instanţei de apel, alin. (1) lit. a) din aceeaşi anexă prevede ca motivul întemeiat să existe, iar nu ca acesta să fie prevăzut ab initio în contract, nefiind interzisă în sine posibilitatea băncii de a modifica procentul de dobândă câtă vreme această facultate este prevăzută în contractul dintre părţi, iar stabilirea unei dobânzi variabile nu este prohibită de lege.

Aceste critici vor fi respinse.

În primul rând, Înalta Curte constată că prin decizia recurată s-a reţinut caracterul nenegociat al contractului de credit, aspect care se referă la contextul factual în care s-a încheiat convenţia dintre părţi şi asupra căruia instanţa de recurs nu poate reveni în cadrul examenului de nelegalitate al hotărârii atacate.

Apoi, se reţine că dispoziţiile pct. 1 lit. a) din Anexa la Legea nr. 193/2000, care prevăd posibilitatea inserării în contract a unor clauze prin care furnizorii de servicii financiare au dreptul de a modifica rata dobânzii sau valoarea altor taxe pentru servicii financiare, dacă există un motiv întemeiat, consumatorul având libertatea de a rezilia contractul, trebuie interpretate în lumina principiilor instituite prin art. 1 din Legea nr. 193/2000.

Aşadar, pe de o parte "motivele întemeiate" nu pot consta decât în acele situaţii care sunt precis determinate în contract şi au un caracter obiectiv, iar pe de altă parte, modificarea obligaţiilor de plată nu poate determina un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor.

Trebuie observat că, din interpretarea pct. 1 lit. j) din anexa Directivei 93/13/CEE, care este asemănătoare cu forma pct. l lit. a) din Anexa Legii nr. 193/2000, rezultă foarte clar că "motivul întemeiat" care dă dreptul vânzătorului sau furnizorului de a modifica unilateral clauzele convenţiei trebuie precizat în contract.

Totodată, în cauza Bogdan Matei şi G. împotriva D. S.A. - C143/13 - pct. 74 - s-a arătat că, aşa cum rezultă în special din articolele 3 şi 5 din Directiva 93/13, precum şi din cuprinsul pct. 1 lit. j) şi l) şi din cuprinsul pct. 2 lit. b) şi d) din anexa la această directivă, prezintă o importanţă esenţială pentru respectarea cerinţei privind transparenţa aspectul dacă în contractul de împrumut se indică în mod transparent motivele şi particularităţile mecanismului de modificare a ratei dobânzii şi relaţia dintre această clauză şi alte clauze referitoare la remuneraţia creditorului, astfel încât un consumator informat să poată să prevadă, pe baza unor criterii clare şi inteligibile, consecinţele economice care rezultă din aceasta în ceea ce îl priveşte.

Înalta Curte constată că, deşi potrivit legislaţiei naţionale şi comunitare recurenta-pârâtă avea dreptul de a modifica dobânda percepută doar dacă exista un motiv întemeiat, precizat în contract, prin clauzele constatate ca fiind abuzive referitoare la dobândă sunt încălcate normele de drept naţionale şi comunitare întrucât nu sunt indicate în contract motivele întemeiate care ar putea justifica o decizie a băncii de a modifica dobânda percepută.

Astfel de clauze contractuale, precum cele inserate la art. 1.2, 5.1 şi 5.4 din contractul de credit, care permit creditorului să modifice în mod unilateral nivelul costurilor solicitate debitorului, respectiv nivelul dobânzii curente, ridică problema previzibilităţii pentru consumator a majorării acestor costuri în funcţie de criteriul neindicat în contract, aşadar prevăzut în mod netransparent.

După cum se poate constata, instanţa de apel a reţinut în considerentele deciziei pronunţate că motivul întemeiat pentru care se putea modifica rata dobânzii variabile nu era indicat ca atare în contract, fiind făcută doar o referire la modalitatea de variere în funcţie de indicele de referinţă şi a marjei, modalitate lăsată în totalitate la libera apreciere a băncii - "banca poate modifica dobânda în consecinţă, în orice moment, conform deciziei sale". Prin urmare, motivul întemeiat pentru care banca ar putea să modifice dobânda lipseşte din contract, iar criteriile în funcţie de care s-ar putea modifica rata dobânzii nu sunt prevăzute clar, noţiunile nefiind definite şi nemenţionând anumiţi indici obiectivi, aspecte din care rezultă, prin raportare la condiţiile prevăzute de art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, neîndeplinirea caracterului clar şi inteligibil al unei clauze care vizează însuşi preţul contractului.

Înalta Curte reţine că, deşi pct. 1 lit. a) alin. (1) din Anexa la Legea nr. 193/2000 dă dreptul băncii de a modifica rata dobânzii în mod unilateral, această modificare trebuie să se facă în baza unui motiv întemeiat, prevăzut în contract şi sub condiţia informării de îndată a clientului, care să aibă libertatea de a rezilia imediat contractul. Motivul specificat în contract este necesar să fie suficient de clar pentru a permite realizarea unui control adecvat şi eficient şi pentru a se stabili dacă majorarea dobânzii a fost sau nu justificată.

Întrucât, potrivit art. 969 din vechiul C. civ., convenţia reprezintă legea părţilor, o clauză contractuală trebuie să fie formulată astfel încât consumatorul să poată anticipa că, în situaţia în care intervine o anumită situaţie, se produce o anumită consecinţă.

Motivul specificat în contract nu îndeplineşte această condiţie, exprimarea fiind una echivocă, fapt ce permite profesionistului să aplice această clauză conform interesului său şi în detrimentul consumatorului.

Modul de redactare a clauzei trebuie să permită consumatorului prefigurarea, pe baza unor criterii clare şi inteligibile, a consecinţelor economice produse de aceasta în ceea ce îl priveşte; or, contractul de credit nu oferă un indiciu clar, obiectiv cu privire la evoluţia ulterioară a dobânzii, care să permită previzionarea cuantumului viitor al costului contractual.

Clauzele potrivit cărora "dobânda se poate modifica conform deciziei băncii" (art. 5.1 teza a patra), "banca poate modifica dobânda, în consecinţă, în orice moment conform deciziei sale" (art. 5.1 teza a cincea), "în cazul în care banca modifică marja conform deciziei sale" (art. 5.4 teza a doua), nu respectă exigenţele Legii nr. 193/2000, nefiind exprimate într-un limbaj clar şi inteligibil şi nepermiţând consumatorului să determine mecanismul prin care banca urma să determine şi să modifice dobânda.

În consecinţă, prin clauzele constatate ca fiind abuzive referitoare la dobândă a fost afectată situaţia juridică a reclamanţilor, întrucât au fost încălcate prevederile pct. l lit. a) din Anexa la Legea nr. 193/2000 şi cele referitoare la obligaţiile legale de informare şi transparenţă aflate în sarcina profesionistului, astfel că este îndeplinită condiţia existenţei unui dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor în detrimentul consumatorului, fiind contrar cerinţelor bunei-credinţe ca profesionistul să aibă posibilitatea de a modifica potrivit deciziei sale preţul contractului.

Cu privire la susţinerile recurentei-pârâte în sensul că este împiedicată analiza caracterului abuziv al clauzelor în discuţie, referitoare la dobândă, comisioane ori alte costuri ce fac parte din costul total al creditului, acestea fiind exprimate clar şi inteligibil, Înalta Curte reţine următoarele:

Dispoziţiile art. 1 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 prevăd că:

"orice contract încheiat între profesionişti şi consumatori pentru vânzarea de bunuri sau prestarea de servicii va cuprinde clauze contractuale clare, fără echivoc, pentru înţelegerea cărora nu sunt necesare cunoştinţe de specialitate".

Textul de lege evocat stabileşte cerinţa ca în contractele încheiate între profesionişti şi consumatori să fie stipulate clauze clare, fără echivoc, pentru înţelegerea cărora nu sunt necesare cunoştinţe de specialitate.

Potrivit prevederilor art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, care asigură transpunerea în dreptul intern a dispoziţiilor art. 4 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE, evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociază nici cu definirea obiectului principal al contractului, nici cu calitatea de a satisface cerinţele de preţ şi de plată, pe de o parte, nici cu produsele şi serviciile oferite în schimb, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj uşor inteligibil.

Examenul caracterului abuziv al clauzelor privind dobânda este posibil în speţă, întrucât clauzele respective nu întrunesc cerinţa impusă de teza finală a art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, nefiind exprimate într-un limbaj uşor inteligibil.

Pentru a conchide astfel, instanţa supremă apreciază că exprimarea într-un limbaj uşor inteligibil nu poate fi limitată la o exprimare corectă din punct de vedere gramatical. Limbajul uşor inteligibil presupune ca, în cazul convenţiilor, fiecare dintre părţile contractante să aibă reprezentarea neîndoielnică a naturii şi întinderii propriilor drepturi convenite şi obligaţii asumate şi, în egală măsură, a drepturilor şi contraprestaţiilor părţii adverse.

Este vădit că dobânda într-un contract de credit bancar face parte din preţul contractului şi, prin urmare, devin incidente prevederile art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, care exclud de principiu intervenţia instanţei privind controlul sub aspectul caracterului abuziv.

În speţă, însă, prin clauzele contestate banca îşi rezervă dreptul de a modifica unilateral dobânda menţionând că "dobânda se poate modifica conform deciziei băncii" (art. 5.1 teza a patra), banca poate modifica dobânda, în consecinţă, în orice moment conform deciziei sale" (art. 5.1 teza a cincea), "în cazul în care banca modifică marja conform deciziei sale" (art. 5.4 teza a doua). Însă, o astfel de prevedere nu înseamnă stabilirea vreunui cuantum sau a vreunui caracter al dobânzii, astfel că nu devin aplicabile dispoziţiile art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000. În realitate, o astfel de prevedere înseamnă o putere discreţionară a băncii de modificare a cuantumului preţului contractului, ceea ce este contrar legii.

Se reţine că prevederea unui drept de modificare unilaterală a ratei dobânzii în contractul de credit din cauza de faţă înseamnă arogarea de către pârâta-profesionist a dreptului de a modifica unilateral preţul contractului. Această posibilitate nu este în sine abuzivă atât timp cât cauzele modificării sunt definite contractual în mod transparent şi nu depind discreţionar numai de voinţa profesionistului.

Sintagmele utilizate de bancă în art. 5.1 tezele patru şi cinci, precum şi în art. 5.4 teza a doua nu sunt de natură să semnifice definirea clară a cauzelor de modificare a dobânzii pentru că nu arată în ce constau în concret motivele şi limitele modificărilor. Această putere discreţionară a profesionistului de a schimba preţul contractului este cea care este aptă să creeze un dezechilibru semnificativ în defavoarea consumatorului. Este contrar cerinţelor bunei-redinţe ca profesionistul să aibă posibilitatea de a modifica efectiv după bunul plac preţul contractului convenit, acest lucru fiind vădit şi pentru profesionist dacă şi-ar imagina că puterea de modificare pentru aceste schimbări nedefinite ar aparţine consumatorului.

Pentru a îndeplini criteriul transparenţei se impune ca orice clauză inclusă într-un contract să fie redactată în mod clar şi neechivoc, iar pentru înţelegerea acesteia să nu fie necesare cunoştinţe de specialitate, aşa cum specifică chiar art. 1 din Legea nr. 193/2000.

Prin urmare, clauzele privind modificarea dobânzii nu respectă cerinţa de transparenţă impusă de art. 1 alin. (1) din aceeaşi lege, creând în detrimentul consumatorului, contrar-bunei credinţe, un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor.

Înalta Curte reţine că sistemul pus în aplicare de Legea nr. 193/2000 porneşte de la premisa poziţiei de inferioritate în care se află consumatorul în raport cu furnizorul de produse şi servicii, situaţie care face necesară reglementarea unor garanţii adecvate pentru protecţia acestuia, printre care deosebit de importantă este informarea completă şi precisă asupra condiţiilor contractuale, pentru ca astfel consumatorul să prefigureze în mod real consecinţele pe care obligaţiile asumate le vor produce în patrimoniul său.

În aceste condiţii, prevederile contractuale privind modificarea dobânzii nu intră sub incidenţa art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, nefiind exceptate de la controlul caracterului abuziv, cum greşit susţine banca recurentă, astfel că hotărârea instanţei de apel privind constatarea caracterului abuziv al acestor clauze contractuale este legală, criticile aduse acesteia fiind neîntemeiate.

Cât priveşte clauza contractuală referitoare la comisionul de acordare, deşi pârâta face aprecieri asupra caracterului clar şi inteligibil al acestuia, trebuie observat că respectivul capăt de cerere a fost respins de ambele instanţe devolutive, astfel că pârâta nu are interes să atace respectivele constatări.

Aşa fiind, instanţa de apel a făcut o aplicare corectă a dispoziţilor art. 4 din Legea nr. 193/2000, în condiţiile în care, urmare raţionamentului juridic efectuat în conformitate cu acest act normativ, a avut în vedere atât modul de redactare al clauzelor contestate, cât şi poziţia de negociere a părţilor pentru a se stabili dacă banca a acţionat corect şi echitabil faţă de consumator, reţinându-se dezechilibrul semnificativ şi atitudinea băncii de a insera în contract clauze care nu au fost negociate, precum şi caracterul nedeterminabil al dobânzii, toate acestea fiind de natură a se circumscrise relei-credinţe.

O ultimă critică invocată de către recurenta-pârâtă vizează cheltuielile de judecată acordate în etapa fondului şi apelului, aceasta susţinând că micşorarea cuantumului onorariului de avocat echivalează cu o desconsiderare a activităţii şi a efortului avocatului depus în cauză. În acest sens au fost evocate prevederile art. 451 alin. (1) din C. proc. civ., precum şi dispoziţiile art. 6, 14 şi 24 din Carta interprofesională a judecătorilor, procurorilor şi avocaţilor români.

Această critică nu poate fi valorificată în recurs din perspectiva art. 488 alin. (1) pct. 1-8 din C. proc. civ., deoarece presupune o evaluare care se sprijină pe analiza unor aspecte de fapt, nu pe o interpretare a normei juridice.

În acest sens, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul competent să judece recursul în interesul legii a pronunţat Decizia nr. 3/2020, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 181/05.03.2020, prin care a statuat că "În interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., motivul de recurs prin care se critică modalitatea în care instanţa de fond s-a pronunţat, în raport cu prevederile art. 451 alin. (2) din C. proc. civ., asupra proporţionalităţii cheltuielilor de judecată reprezentând onorariul avocaţilor, solicitate de partea care a câştigat procesul, nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) din C. proc. civ..".

Această decizie dată în interesul legii este obligatorie pentru instanţe de la data publicării ei în Monitorul Oficial al României, Partea I, în raport cu art. 517 alin. (4) din acelaşi cod.

Pe cale de consecinţă, potrivit dispoziţiilor art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., recursurile declarate de reclamanţii A., B., precum şi de pârâta C., urmează a fi respinse ca nefondate.

Având în vedere că ambele recursuri au fost respinse nu se pune problema acordării cheltuielilor de judecată avansate de părţi.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondate recursurile declarate de reclamanţii A., B., precum şi de pârâta C. împotriva deciziei civile nr. 1833 din 24 octombrie 2017, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 25 mai 2021.