Legislator Case Law & Legislation
Decizia nr. 1294/2021 AI generated

Unilateral interest rate modification clause in consumer credit: abuse due to lack of objective criteria and transparency under Directive 93/13

Case Number Decizia nr. 1294/2021
Court / Authority
Jurisdiction Romania (RO)
Decision Date
Outcome Dismissed

Legislator summary

AI generated

The High Court of Cassation and Justice dismissed the bank’s appeal, upholding the lower courts’ decision that found specific loan clauses abusive and ordered the restitution of overcharged interest. The dispute concerned a credit agreement where the consumer challenged clauses allowing the bank to unilaterally modify the interest margin based on its own decision, arguing they were abusive under consumer protection laws. The Court determined that these clauses were abusive because they failed to provide clear, objective, and transparent criteria for modifying the interest rate, thereby violating the principles of good faith and creating a significant imbalance between the parties' rights and obligations. The decisive legal basis included Article 4 of Law No. 193/2000 regarding abusive clauses, the Annex to the same law concerning the requirement for "justified reasons" to be explicitly specified in the contract for unilateral modifications, and the interpretation of Directive 93/13/EEC by the Court of Justice of the European Union (Case C-269/19), which mandates that where abusive clauses defining the interest rate mechanism are removed and the contract cannot subsist, national courts must take measures to protect the consumer from the particularly prejudicial consequences of annulment, such as recalculating interest based on a fixed margin plus a reference index.

Legislator headnote

AI generated

art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ, art. 4 din Legea nr. 193/2000, art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, art. 493 alin. (2) din C. proc. civ, art. 413 alin. (1) pct. 1 din C. proc. civ, art. 1 alin. (1) din Legea nr. 193/2000; Unilateral interest rate modification clause in consumer credit: abuse due to lack of objective criteria and transparency under Directive 93/13: The dispute concerned a credit agreement where the consumer challenged clauses allowing the bank to unilaterally modify the interest margin based on its own decision, arguing they were abusive under consumer protection laws. The Court determined that these clauses were abusive because they failed to provide clear, objective, and transparent criteria for modifying the interest rate, thereby violating the principles of good faith and creating a significant imbalance between the parties' rights and obligations. The decisive legal basis included Article 4 of Law No. 193/2000 regarding abusive clauses, the Annex to the same law concerning the requirement for "justified reasons" to be explicitly specified in the contract for unilateral modifications, and the interpretation of Directive 93/13/EEC by the Court of Justice of the European Union (Case C-269/19), which mandates that where abusive clauses defining the interest rate mechanism are removed and the contract cannot subsist, national courts must take measures to protect the consumer from the particularly prejudicial consequences of annulment, such as recalculating interest based on a fixed margin plus a reference index.

Keywords

AI generated
consumer credit banking law unilateral contract interest rate consumer protection loan agreement

Cited Legislation

AI generated
AI generated

Key legal questions extracted by Legislator

AI generated
art. 496 alin. (1) C. proc. civ.

Procedural provision cited in the dispositive as the legal basis for dismissing the appeal as unfounded.

Need to analyze how this precedent applies to your matter?

Cross-reference this judgment against statutes, commentaries, and subsequent citing case law inside Legislator AI.

Open in Legislator →

Full text

Şedinţa publică din data de 25 mai 2021

Deliberând asupra recursului de faţă, din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Prin cererea înregistrată la Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă la data de 6 iulie 2015 sub nr. x/2015, reclamanta A. a chemat în judecată pârâta B. S.A., solicitând următoarele:

1. constatarea caracterului nul absolut şi abuziv al clauzelor contractuale prevăzute la art. 1.3 lit. a), art. 5.1 şi art. 5.4 din contractual de credit nr. x/19.07.2007 şi, pe cale de consecinţă, anularea lor şi a actelor emise în baza acestora, respectiv notificarea nr. x emisă de pârâtă la data de 17 aprilie 2009, prin care a fost majorată cu marja băncii, cu două puncte procentuale;

2. obligarea pârâtei la recalcularea dobânzii începând cu data încheierii contractului de credit raportat la evoluţia indicelui Libor şi marja fixă a băncii (4,2%);

3. obligarea pârâtei la calcularea şi perceperea pe viitor a dobânzii raportat la variaţia indicelui Libor şi la marja fixă a băncii de la data încheierii contractului de credit;

4. obligarea pârâtei la restituirea tuturor sumelor încasate abuziv, fără temei legal, în baza clauzelor contractuale abuzive, cu titlu de comision de acordare şi cu titlu de dobândă excedentară;

5. constatarea caracterului abuziv al clauzei de risc valutar inserată în contractul de credit şi eliminarea acesteia;

6. stabilizarea (îngheţarea) cursului de schimb CHF/LEU la momentul semnării contractului, curs care să fie valabil pe toată perioada derulării contractului (1 CHF la 30.08.2007 = 2,2228 RON);

7. denominarea în monedă naţională a plăţilor, în virtutea principiului din regulamentul valutar conform căruia preţul mărfurilor sau al serviciilor între rezidenţi se plăteşte în moneda naţională;

8. obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul dosar.

În drept, a invocat prevederile Legii nr. 193/2000, O.G. nr. 21/1992, O.U.G. nr. 99/2006, O.U.G. nr. 50/2010, Legea nr. 288/2010 pentru aprobarea O.G. nr. 50/2010, Legea nr. 363/2007, art. 15 din Constituţia României, art. 194 şi urm. C. proc. civ., Directiva 93/13/CEE, art. 276 din T.F.U.E., Decizia C-26/13 a C.J.U.E. în cazul Arpad Kasler şi Kaslerne vs. O.T.P.

La data de 18 septembrie 2015, reclamanta A. a depus o precizare, prin care a învederat că, în speţă, clauzele 5.1 şi 5.4 din contractul de credit sunt evaluate la suma de 698.310,73 RON (90.183,01 CHF), iar capătul nr. 6 al acţiunii la suma de 162.343,14 RON.

La data de 18 februarie 2016, reclamanta o formulat o nouă cerere precizatoare prin care a arătat că suma solicitată cu titlu de dobândă excedentară este de 50.369,13 RON (11.447,53 CHF).

2. Prin sentinţa civilă nr. 1122/23.02.2016 Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a admis în parte cererea de chemare în judecată, a constatat caracterul abuziv şi nulitatea absolută a art. 1.3 lit. a) şi a) art. 5.1 din contractul de credit, în partea privind caracterul variabil al marjei băncii, respectiv sintagma "conform deciziei băncii", obligând pârâta să restituie reclamanţilor sumele achitate în plus cu titlu de dobândă în perioada februarie 2008 - la zi, peste ceea ce rezultă ca urmare a calculării dobânzii conform formulei marja de 4,2% plus Libor la 3 luni, respingând restul pretenţiilor reclamantei ca neîntemeiate.

3. Împotriva acestei sentinţe au declarat apel atât reclamanta A., cât şi pârâta B. S.A.

Prin decizia civilă nr. 67 din 16 ianuarie 2018 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă a fost respins apelul reclamantei şi a fost admis apelul pârâtei, fiind schimbată în parte hotărârea atacată, în sensul respingerii capătului de cerere privind constatarea caracterului abuziv şi a nulităţii absolute a clauzei de la art. 1.3 lit. a) din contract, fiind păstrate celelalte dispoziţii ale sentinţei. A fost obligată reclamanta să plătească pârâtei suma de 2.000 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

4. Pârâta B. a declarat recurs împotriva acestei decizii, întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Recurenta a susţinut că instanţa de apel a aplicat şi interpretat greşit alin. (1) lit. a) din Anexa la Legea nr. 193/2000 şi art. 4 din Legea nr. 193/2000, atunci când a reţinut că prevederile de la art. 5.1 din contractul de credit au caracter abuziv.

În ceea ce priveşte aplicarea şi interpretarea greşită a art. 1 lit. a) din Anexa la Legea nr. 193/2000, recurenta a susţinut că a prevăzut în contractul de credit motivul care permitea modificarea, în mod unilateral, a dobânzii bancare (inclusiv a marjei băncii). Cu alte cuvinte, în contractul de credit banca a prevăzut criteriile în funcţie de care marja băncii putea fi modificată, neputându-se reţine împrejurarea că modificarea marjei s-ar fi realizat în baza unui drept discreţionar al băncii. Recurenta a subliniat că modificarea dobânzii a fost determinată de un element obiectiv, respectiv fluctuaţiile CDS-lui (indicator în funcţie de care a fost stabilită marja iniţială a băncii la data încheierii contractului de credit) şi nu potrivit unui element subiectiv al său.

A mai susţinut recurenta că a comunicat în scris împrumutatei intenţia sa justificată de a majora marja băncii cu două puncte procentuale şi posibilitatea/libertatea acesteia de a rezilia contractul în termen de 30 de zile, începând cu data de 21.05.2009, în acord cu prevederile art. 5.4 alin. final din contractul de credit şi cu cele ale alin. (1) lit. a) din Anexa la Legea nr. 193/2000, aşa cum reiese din Notificarea nr. x/17.04.2009 expediată reclamantei în luna aprilie 2009.

Prevederile alin. (1) lit. a) din Anexa Legii nr. 193/2000 (forma în vigoare la data încheierii contractului de credit) nu stipulau că motivaţia întemeiată (care să stea la baza intenţiei de a modifica marja băncii şi, implicit, a ratei dobânzii) trebuie să fi fost prevăzută în contract, ci doar ca motivaţia să fi existat.

Banca pârâtă a mai arătat că decizia atacată a fost dată cu aplicarea şi interpretarea greşită a prevederilor art. 4 din Legea nr. 193/2000.

Sub acest aspect, s-a susţinut că, în speţă, clauzele contractuale cuprinse la art. 5.1 din contractul de credit nu au un caracter abuziv întrucât nu îndeplinesc condiţiile din art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000.

Hotărârea instanţei de apel prin care a fost admisă cererea reclamantei de constatare a caracterului abuziv al clauzelor prevăzute la art. 5.1 din contractul de credit, care până la apariţia O.U.G. nr. 50/2010, au reglementat variaţia unilaterala a marjei băncii, este nelegală. Totodată, s-a precizat că, în cauză, nu poate fi vorba de existenţa unui dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor şi, cu atât mai mult, nu poate fi vorba de lipsa unei contraprestaţii pentru dreptul corelativ al băncii de a percepe o dobânda bancară variabilă.

Aşa cum s-a menţionat anterior, prevederile alin. (1) lit. a) din Anexa Legii nr. 193/2000 nu stipulau ca motivaţia să fi fost prevăzută în contract, ci doar ca ea să fi existat. Or, variaţia indicelui CDS (indicator din componenta marjei băncii) cu minim 0,25 puncte procentuale (în plus/minus) faţă de valoarea iniţială a acestuia, ar fi putut constituit o motivaţie întemeiată, în acord cu raţiunea textului legal arătat. Mai mult, în condiţiile în care art. 5.1 din contractul de credit prevedea atât majorarea, cât şi diminuarea marjei băncii, această clauză nu poate avea un caracter abuziv, hotărârea instanţei de apel fiind nelegală.

Într-o altă critică, recurenta a învederat că decizia recurată este nelegală şi în ceea ce priveşte restituirea către împrumutată a sumelor achitate cu titlu de dobândă bancară, peste ceea ce ar rezulta ca urmare a calculării dobânzii bancare după formula: marja băncii de 4,2 p.p.a. plus indicele LIBOR la 3 luni, banca susţinând că nu putea fi obligată la nicio restituire.

5. La data de 30 mai 2018, intimata-reclamantă A. a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului şi menţinerea deciziei atacate ca fiind legală şi temeinică.

Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ.

Prin încheierea din 15 ianuarie 2019, s-a dispus comunicarea raportului întocmit în cauză, cu menţiunea că părţile pot depune punct de vedere în termen de 10 zile de la comunicare, iar la data de 21 februarie 2019, recurenta-pârâtă a depus punct de vedere la raport.

Prin încheierea din 17 septembrie 2019, Înalta Curte a admis în principiu recursul.

Prin încheierea din data de 19 noiembrie 2019 judecata recursului a fost suspendată în temeiul dispoziţiilor art. 413 alin. (1) pct. 1 din C. proc. civ., până la soluţionarea cauzei C269/19 aflate pe rolul Curţii de Justiţie a Uniunii Europene.

În şedinţa publică din 25 mai 2021, Înalta Curte a repus cauza pe rol, constatându-se că a încetat motivul suspendării.

6. Înalta Curte, analizând decizia atacată în raport cu criticile formulate, în limitele controlului de legalitate şi temeiurilor de drept invocate, reţine următoarele considerente:

În cadrul recursului declarat, banca pârâtă a invocat nelegalitatea deciziei atacate în temeiul motivului prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., potrivit căruia casarea unei hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

Într-o primă critică, recurenta a susţinut că instanţa de apel a aplicat şi interpretat greşit alin. (1) lit. a) din Anexa la Legea nr. 193/2000 şi art. 4 din Legea nr. 193/2000, atunci când a reţinut că prevederile art. 5.1 din contractul de credit au caracter abuziv.

Această critică nu este fondată.

Astfel, Înalta Curte reţine că dispoziţiile pct. 1 lit. a) din Anexa la Legea nr. 193/2000, care prevăd posibilitatea inserării în contract a unor clauze prin care furnizorii de servicii financiare au dreptul de a modifica rata dobânzii sau valoarea altor taxe pentru servicii financiare, dacă există un motiv întemeiat, iar consumatorul are libertatea de a rezilia contractul, trebuie interpretate în lumina principiilor instituite prin art. 1 din acelaşi act normativ.

Aşadar, pe de o parte "motivele întemeiate" nu pot consta decât în acele situaţii care sunt precis determinate în contract şi au un caracter obiectiv, iar pe de altă parte, modificarea obligaţiilor de plată nu poate determina un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor.

Trebuie observat că, din interpretarea pct. 1 lit. j) din anexa la Directiva 93/13 CEE, care este asemănătoare cu forma pct. l lit. a) din Anexa la Legea nr. 193/2000, rezultă foarte clar că "motivul întemeiat" care dă dreptul vânzătorului sau furnizorului de a modifica unilateral clauzele convenţiei trebuie precizat în contract.

Totodată, în cauza Bogdan Matei şi C. împotriva D. S.A. - C143/13 - pct. 74 - s-a arătat că, aşa cum rezultă în special din articolele 3 şi 5 din Directiva 93/13, precum şi din cuprinsul punctului 1 lit. j) şi l) şi din cuprinsul punctului 2 lit. b) şi d) din anexa la această directivă, prezintă o importanţă esenţială pentru respectarea cerinţei privind transparenţa aspectul dacă în contractul de împrumut se indică în mod transparent motivele şi particularităţile mecanismului de modificare a ratei dobânzii şi relaţia dintre această clauză şi alte clauze referitoare la remuneraţia creditorului, astfel încât un consumator informat să poată să prevadă, pe baza unor criterii clare şi inteligibile, consecinţele economice care rezultă din aceasta în ceea ce îl priveşte.

Înalta Curte constată că, deşi potrivit legislaţiei naţionale şi comunitare recurenta-pârâtă avea dreptul de a modifica dobânda percepută doar dacă exista un motiv întemeiat, precizat în contract, prin clauzele constatate ca fiind abuzive referitoare la dobândă sunt încălcate normele de drept naţionale şi comunitare întrucât nu sunt indicate în contract motivele întemeiate care ar putea justifica o decizie a băncii pentru modificarea dobânzii percepute.

Potrivit dispoziţiilor art. 1.2 din contract, pentru primele 6 luni dobânda este de 0% puncte procentuale, iar din a şaptea lună dobânda este variabilă, calculată în funcţie de indicele de referinţă Libor la 3 luni şi de marja variabilă a băncii (stabilită iniţial la 4,2% puncte procentuale pe an); de asemenea, art. 5.1 prevede că dobânda este stabilită în funcţie de indicele de referinţă la care se adaugă marja variabilă a băncii, dobânda putând fi modificată în funcţie de variaţia indicelui de referinţă şi a marjei, conform deciziei băncii.

Astfel de clauze contractuale, care permit creditorului să modifice în mod unilateral nivelul costurilor solicitate debitorului, respectiv nivelul dobânzii, ridică problema previzibilităţii pentru consumator a majorării acestor costuri în funcţie de criteriul neindicat în contract, aşadar prevăzut în mod netransparent.

După cum se poate constata, instanţa de apel a reţinut în motivare că posibilitatea conferită băncii prin intermediul prevederilor de la art. 5.1 din contract de a modifica marja este de natură să producă un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, dezechilibru care în cauză s-a şi produs efectiv, în condiţiile în care începând cu luna aprilie 2009 marja a crescut cu două puncte procentuale.

În condiţiile în care banca a justificat majorarea marjei pe fondul contextului internaţional marcat de turbulenţe, ce implică costuri mai mari de finanţare, elemente avute în vedere şi la variaţia indicelui Libor, în mod corect a reţinut instanţa de apel că s-a ajuns în situaţia în care banca profită de modificarea contextului internaţional pe două planuri, atât în ceea ce priveşte indicatorul Libor, cât şi în ceea ce priveşte marja, împrejurare care creează un dezechilibru economic semnificativ, contrar exigenţelor bunei-credinţe.

Înalta Curte reţine că, deşi pct. 1 lit. a) alin. (1) din Anexa la Legea nr. 193/2000 dă dreptul băncii de a modifica rata dobânzii în mod unilateral, această modificare trebuie să se facă în baza unui motiv întemeiat, prevăzut în contract şi sub condiţia informării de îndată a clientului, care să aibă libertatea de a rezilia imediat contractul.

Se reţine că motivul specificat în contract este necesar să fie suficient de clar pentru a permite realizarea unui control adecvat şi eficient, precum şi pentru a se stabili dacă majorarea dobânzii a fost justificată. Întrucât, potrivit art. 969 din vechiul C. civ., convenţia reprezintă legea părţilor, o clauză contractuală trebuie să fie formulată astfel încât consumatorul să poată anticipa că, în situaţia în care intervine o anumită situaţie, se produce o anumită consecinţă.

Motivul specificat în contract nu îndeplineşte această condiţie, exprimarea fiind una echivocă, fapt ce permite profesionistului să aplice respectiva clauză conform interesului său şi în detrimentul consumatorului.

Înalta Curte reţine că modul de redactare a clauzei trebuie să permită consumatorului prefigurarea, pe baza unor criterii clare şi inteligibile, a consecinţelor economice produse de aceasta în ceea ce îl priveşte. Or, contractul de credit nu oferă un indiciu clar, obiectiv cu privire la evoluţia ulterioară a dobânzii, care să permită previzionarea cuantumului viitor al costului contractual.

În condiţiile în care prin convenţia de credit nu au fost explicitate situaţiile care pot determina majorarea marjei (pentru a se stabili dacă majorarea cu două puncte este justificată sau măcar că aceste situaţii sunt altele decât cele care pot influenţa şi modificarea Libor), posibilitatea pârâtei de a modifica în mod unilateral marja componentă a dobânzii apare ca fiind discreţionară din partea acesteia şi, întrucât lasă loc subiectivismului, are caracter abuziv, astfel cum în mod corect au reţinut ambele instanţe devolutive.

În consecinţă, prin clauzele constatate ca fiind abuzive referitoare la dobândă a fost afectată situaţia juridică a reclamantei, întrucât au fost încălcate prevederile pct. l lit. a) din Anexa la Legea nr. 193/2000 şi cele referitoare la obligaţiile legale de informare şi transparenţă aflate în sarcina profesionistului, astfel că este îndeplinită condiţia existenţei unui dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor în detrimentul consumatorului.

Conform art. 5.1 dobânda este stabilită în funcţie de indicele de referinţă la care se adaugă marja variabilă a băncii, dobânda putând fi modificată în funcţie de variaţia indicelui de referinţă şi a marjei, conform deciziei băncii. Însă, o astfel de prevedere nu înseamnă stabilirea vreunui cuantum sau a vreunui caracter determinat al dobânzii, ci relevă o putere discreţionară a băncii de modificare a cuantumului preţului contractului.

Înalta Curte reţine că prevederea unui drept de modificare unilaterală a ratei dobânzii în contractul de credit înseamnă că banca îşi rezervă dreptul de a modifica unilateral preţul convenţiei. Această posibilitate nu este în sine abuzivă atât timp cât cauzele modificării sunt definite contractual în mod transparent.

Or, aşa cum s-a arătat, în condiţiile în care prin contract nu au fost explicitate situaţiile care pot determina majorarea marjei, clauzele privind modificarea dobânzii nu respectă nici cerinţa de transparenţă impusă de art. 1 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, creând în detrimentul consumatorului, contrar bunei-credinţe, un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor contractante.

Înalta Curte reţine că sistemul pus în aplicare de Legea nr. 193/2000 porneşte de la premisa poziţiei de inferioritate în care se află consumatorul în raport cu furnizorul de produse şi servicii, situaţie care face necesară reglementarea unor garanţii adecvate pentru protecţia acestuia, printre care deosebit de importante sunt posibilitatea de negociere, precum şi informarea completă şi precisă asupra condiţiilor contractuale, pentru ca astfel consumatorul să prefigureze în mod real consecinţele pe care obligaţiile asumate le vor produce în patrimoniul său.

În aceste condiţii, hotărârea instanţei de apel, care a confirmat sentinţa tribunalului, privind constatarea caracterului abuziv al clauzelor contractuale privind modificarea dobânzii este legală, criticile aduse acesteia fiind neîntemeiate.

Aşadar, ambele instanţe devolutive au apreciat în mod corect că sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 4 din Legea nr. 193/2000, impunându-se înlăturarea criticii recurentei-pârâte care a susţinut că în mod neîntemeiat s-a reţinut caracterul abuziv al clauzelor privind modificarea dobânzii, întrucât ar fi fost încălcate principiile bunei-credinţe, creându-se astfel în detrimentul acestora un dezechilibru semnificativ, care nu poate fi înlăturat, decât prin anularea lor.

Corect a stabilit instanţa de apel caracterul abuziv al clauzelor contractuale privind modificarea dobânzii, în condiţiile în care banca şi-a rezervat o putere discreţionară de a modifica dobânda în situaţii nedeterminate, care ţin de liberul arbitru al acesteia, fără nicio limitare, dezechilibrul astfel creat fiind semnificativ şi contrar cerinţelor bunei-credinţe.

În ceea ce priveşte remediul aplicabil în situaţia constatării caracterului abuziv al clauzelor care definesc mecanismul de stabilire a ratei dobânzii variabile într-un contract de împrumut, recent, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene, sesizată cu o cerere de decizie preliminară cu referire la modul de interpretare al art. 6 alin. (1) din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii, a statuat, prin Hotărârea din data de 25 noiembrie 2020, pronunţată în Cauza C-269/19, Banca B S.A. împotriva E.., că acest text de lege trebuie interpretat în sensul că, "în urma constatării caracterului abuziv al clauzelor care definesc mecanismul de stabilire a ratei dobânzii variabile într-un contract de împrumut şi atunci când acest contract nu poate continua să existe după eliminarea clauzelor abuzive în cauză, anularea contractului menţionat ar avea consecinţe deosebit de prejudiciabile pentru consumator şi nu există nicio dispoziţie de drept naţional cu caracter supletiv, instanţa naţională trebuie să adopte, ţinând seama de ansamblul dreptului său intern, toate măsurile necesare în vederea protejării consumatorului de consecinţele deosebit de prejudiciabile pe care anularea contractului menţionat le ar putea provoca. În împrejurări precum cele în discuţie în litigiul principal, nimic nu se opune, printre altele, ca instanţa naţională să invite părţile să negocieze în vederea stabilirii modalităţilor de calcul al ratei dobânzii, cu condiţia ca aceasta să stabilească cadrul negocierilor respective şi ca ele să urmărească stabilirea unui echilibru real între drepturile şi obligaţiile cocontractanţilor, ţinând seama printre altele de obiectivul protecţiei consumatorului, care stă la baza Directivei 93/13".

Aşa fiind, instanţa de apel a făcut o aplicare corectă atât a prevederilor art. 1 lit. a) din Anexa la Legea nr. 193/2000, cât şi a dispoziţiilor art. 4 din aceeaşi lege, motivul de recurs prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. nefiind fondat.

În ceea ce priveşte critica recurentei-pârâte prin care s-a susţinut că decizia recurată este nelegala şi în ceea ce priveşte restituirea către împrumutată a sumelor achitate cu titlu de dobândă bancară, peste ceea ce ar rezulta urmare a calculării dobânzii după formula: marja băncii de 4,2 p.p.a. plus indicele LIBOR la 3 luni, Înalta Curte reţine că aceasta nu poate fi examinată, în condiţiile în care nu a fost supusă cenzurii în apel, fiind prezentată omisso medio. Aceasta, întrucât, în considerarea dispoziţiilor art. 488 alin. (2) C. proc. civ., instanţei de recurs nu îi este permis să analizeze motive care nu au fost invocate şi în apel.

Având în vedere considerentele arătate, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ. va respinge ca nefondat recursul pârâtei.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâta B. S.A. împotriva deciziei civile nr. 67 din 16 ianuarie 2018, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 25 mai 2021.