Abusiveness of unilateral variable interest rate modification clauses in mortgage loans: requirement of objective, verifiable criteria for transparency

Şedinţa publică din data de 25 mai 2021

Deliberând asupra recursului de faţă, din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Prin cererea înregistrată la data de 30 martie 2015 pe rolul Tribunalului Bucureşti, reclamanţii A. şi B., în contradictoriu cu pârâta C. S.A., au solicitat constatarea caracterului abuziv al următoarelor clauze din contractul de credit bancar nr. x/02.02.2007:

a) art. 4.1 alin. (2), care stabileşte că indicele de referinţă al băncii pentru creditul ipotecar se stabileşte în funcţie de costul surselor de finanţare şi evoluţia dobânzii la creditele ipotecare de pe piaţa bancară din România;

b) art. 4.2. alin. (2), care stabileşte că nivelul dobânzii variabile este egal cu indicele de referinţă al băncii pentru creditul ipotecar acordat în CHF;

c) art. 4.3, care stabileşte că nivelul dobânzii curente se poate schimba în funcţie de evoluţia indicelui de referinţă stabilit de bancă şi, în consecinţă, constatarea nulităţii lor absolute. De asemenea, s-a mai solicitat să se constate că în raport de prevederile contractuale dobânda de referinţă este formată din LIBOR 3M + marja fixă de 0% p.p., aceasta fiind dobânda pe care reclamanţii au înţeles să o achite la momentul încheierii contractului (singurul indice de referinţă cunoscut fiind LIBOR pentru creditele în CHF), iar pârâta să fie obligată la comunicarea graficelor de rambursare în cadrul cărora dobânda curentă să fie calculată ca fiind LIBOR 3M, la care să se adauge marja fixă de 0% p.p.; să fie obligată pârâta la restituirea către reclamanţi a sumei de 27.400 CHF, echivalent în RON 115.584 la cursul BNR din 27.03.2015 (evaluare provizorie), reprezentând contravaloarea dobânzii achitate în baza clauzei abuzive mai sus menţionate şi nedatorate, pe perioada 02.02.2008-15.09.2010; să fie obligată pârâta la restituirea sumei de 28.740 CHF, echivalent în RON 121.513 la cursul BNR din 27.03.2015 (evaluare provizorie), reprezentând plată nedatorată, efectuată în perioada 15.09.2010 - prezent, ca urmare a modificării de către bancă în mod unilateral, nelegal şi abuziv a marjei fixe de 0% p.p. convenite prin contract; să se constate nulitatea absolută a clauzei prevăzute de art. 5.1, care stabileşte că rambursarea creditului se va face în valuta în care s-a acordat creditul; să se stabilizeze cursul de schimb valutar CHF/LEU pentru efectuarea plăţilor în temeiul contractului, la valoarea din momentul semnării, respectiv 1CHF = 2,0947 RON (02.02.2007) şi, pe cale de consecinţă, să fie obligată banca să calculeze ratele şi dobânzile la valoarea în RON a francului elveţian din momentul încheierii contractului, pe întreaga perioadă de valabilitate; să fie obligată banca la restituirea sumei rezultând din diferenţa dintre sumele achitate în temeiul contractului de credit, cu titlu de rate şi dobânzi, şi sumele rezultate în urma stabilizării cursului de schimb CHF/LEU la data de 02.02.2007, asupra ratelor şi dobânzilor aferente, în cuantum de 100.000 RON (evaluare provizorie), cu cheltuieli de judecată.

2. Prin sentinţa civilă nr. 7370/21.11.2016 Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a respins cererea de chemare în judecată ca neîntemeiată.

3. Împotriva acestei sentinţe au declarat apel reclamanţii B. şi A..

Prin decizia civilă nr. 2104/29.11.2017 Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă a admis apelul reclamanţilor şi a schimbat sentinţa civilă nr. 7370/21.11.2016 a Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în sensul că a admis în parte cererea reclamanţilor, constatând caracterul abuziv şi nulitatea absolută a clauzelor stipulate în contractul de credit x/02.02.2007, prevăzute la art. 4.1 alin. (2), art. 4.2 alin. (2) şi art. 4.3, doar în ceea ce priveşte sintagma "în funcţie de indicele de referinţă stabilit de Bancă". Totodată, a fost obligată pârâta la restituirea către reclamanţi a sumelor plătite nedatorat în baza clauzelor constatate ca fiind abuzive, de la data de 02.02.2008 (al II-lea an contractual) până la 15.09.2010, peste procentul de 4,85% iniţial convenit, celelalte pretenţii fiind respinse ca neîntemeiate.

4. D. a declarat recurs împotriva deciziei civile nr. 2104/29.11.2017 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, solicitând casarea ei în tot şi, ca urmare a rejudecării cauzei, respingerea cererii de chemare în judecată.

Recurenta-pârâtă se raportează, prin motivele de nelegalitate invocate, la dispoziţiile art. 488 pct. 8 C. proc. civ., apreciind ca soluţia instanţei de apel este dată cu încălcarea prevederilor art. 4 alin. (2) din Directiva 93/13/CE, respectiv art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, forma în vigoare la data încheierii contractului de credit.

Cu privire la clauzele de la art. 4.1 alin. (2), art. 4.2. alin. (2) şi art. 4.3 din contract, referitoare la dobânda variabilă, la dreptul băncii de a modifica dobânda pe parcursul derulării contractului, la marja fixă a băncii, recurenta a susţinut că a fost reţinut caracterul abuziv al acestor clauze, cu motivarea ca acest element al contractului produce un dezechilibru în detrimentul consumatorului, că nu au fost negociate, fiind abuzive în conformitate cu art. 4 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 193/2000.

Nu poate fi considerată abuzivă respectiva clauză întrucât nu este îndeplinită cerinţa caracterului nenegociat al acesteia. Caracterul negociat al acesteia rezultă din faptul că, în speţă, clauza referitoare la dobânda variabilă nu este formulată în acelaşi mod în cuprinsul tuturor contractelor de credit încheiate de bancă, existând diferenţe semnificative de formulare care determină efecte juridice diferite în raporturile dintre bancă şi clienţi săi.

Instanţa ar fi trebuit să aprecieze că motivele cuprinse în convenţia de credit ce conferă dreptul băncii de a revizui unilateral structura ratei dobânzii sunt redactate în termeni clari şi neechivoci, astfel încât nu se poate considera că acestea reprezintă un motiv în înţelesul Legii nr. 193/2000. Terminologia folosită pentru dobânda de referinţă nu este una confuză, iar în contract s-a prevăzut în mod clar periodicitatea modificării dobânzii de referinţă variabile, element esenţial într-un contract de credit.

Clauzele contestate nu sunt abuzive, nefiind îndeplinită cerinţa existenţei dezechilibrului semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, în defavoarea consumatorului, întrucât în chiar cuprinsul clauzei de la pct. 4.3. teza a IV-a este prevăzută posibilitatea pentru consumator de a refuza modificarea cuantumului dobânzii, astfel încât sunt aplicabile dispoziţiile alin. (1) lit. a) teza a II-a din Anexa la Legea nr. 193/2000.

Astfel, notificarea băncii reglementată de prevederile din contractul de credit, coroborat cu posibilitatea oferită intimaţilor de a rambursa anticipat creditul în condiţiile contractuale, are natura juridică a unei oferte de modificare a actului juridic, pe care consumatorul are libertatea să o accepte tacit sau să o repudieze expres, noile modificări contractuale neputând să intre în vigoare prin înfrângerea voinţei consumatorului.

Prin prevederile art. 1 lit. a) prima teză din Anexa Legii nr. 193/2000 legiuitorul a înţeles să normeze conduita băncii, în sensul instituirii unor motive temeinice inserate în cuprinsul contractului doar în ipoteza specială, când consumatorului nu-i mai este recunoscută libertatea de a accepta sau repudia, după caz, oferta băncii. Se admite, astfel, că deşi consumatorul nu a consimţit, se va supune, totuşi, voinţei băncii, întrucât motive temeinice, convenite anterior în cuprinsul contractului, justifică această împrejurare.

Este firesc ca banca, în cazul dobânzii variabile, să aibă iniţiativa modificării acesteia, în condiţiile variaţiei indicilor de referinţă, dobânda fiind unul dintre elementele esenţiale ale contractului de credit, în lipsa căruia banca nu ar fi încheiat contractul. Mai mult decât atât, reclamanţii nu au făcut dovada îndeplinirii cumulative a condiţiilor impuse de legea speciala pentru constatarea caracterului abuziv al clauzelor contestate, motiv pentru care acţiunea trebuia respinsă ca neîntemeiată.

Prin urmare, interpretarea în sensul că dispoziţiile art. 1 lit. a) din Anexa Legii nr. 193/2000 ar institui cumulativ atât condiţia motivelor temeinice, expres prevăzute în contract, cât şi condiţia privind libertatea de alegere a consumatorului, este greşită deoarece ignoră existenţa celor două teze separate ale art. 1 lit. a) din această anexă. De asemenea, dreptul băncii de a modifica dobânda contractuală este o consecinţă a caracterului variabil al dobânzii, pentru care chiar împrumutatul a optat prin cererea de creditare, fiind conformă manifestării sale de voinţă exprimate la data încheierii contractului de credit.

Fiind vorba despre o dobândă variabilă, de esenţa acesteia este înregistrarea unor fluctuaţii, a unor modificări fie în sensul creşterii ei, fie în sensul reducerii. Acest aspect a fost cunoscut şi agreat de către ambele părţi, atât de către consumator, cât şi de către bancă, la momentul încheierii contractului.

În ceea ce priveşte structura dobânzii variabile, teoretic, aceasta poate să varieze în funcţie de un singur indice (Euribor, Libor, Robor) sau în funcţie de indicele de referinţă al băncii influenţat de mai mulţi factori. Concret, aceste modificări au respectat întru totul mecanismul agreat prin contract, fiind determinate de modificarea factorilor care influenţează costurile resurselor instituţiei de credit. Aceasta era o practică bancară generalizată şi permisă, în condiţiile în care nu exista nicio dispoziţie legală de natură să limiteze sau să interzică un asemenea mod de calcul al dobânzii variabile în raport cu mai mulţi factori obiectivi care reflectă costul intern al băncii.

Mai mult decât atât, redând dispoziţiile art. 93 lit. g) pct. 2 din O.G. nr. 21/1992 privind protecţia consumatorilor, a susţinut recurenta, clauzele referitoare la caracterul variabil al dobânzii contractuale nu pot fi considerate abuzive întrucât sunt permise de dispoziţiile legale anterior menţionate, devenind aplicabile prevederile art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000, conform cărora "clauzele contractuale prevăzute în temeiul altor acte normative în vigoare nu sunt supuse dispoziţiilor prezentei legi". Ca atare, dacă s-ar interpreta în sens contrar, s-ar ajunge la situaţia în care respectivele norme legale ar fi lipsite eficienţă juridică. De asemenea, din dispoziţiile art. 2 pct. 24 din aceeaşi ordonanţă rezultă că dobânda reprezintă preţul contractului de credit. Astfel, dobânda contractuală, fiind o parte semnificativă din preţul contractului, devin aplicabile dispoziţiile art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000.

Întrucât la data încheierii contractului de credit împrumutatului i-a fost înmânat şi un grafic de rambursare pe toată perioada contractuală, inclusiv pentru cea în care dobânda era variabilă, iar valoarea ratelor, împreună cu cea reprezentată de dobânda, era precizată într-o sumă fixă, rezultă că intimaţii au avut reprezentarea exactă a sumelor plătite cu acest titlu. Aşadar, reiese că este îndeplinită cerinţa ca o clauză contractuală să fie exprimată într-un limbaj uşor şi inteligibil, deoarece graficul de rambursare face parte integrantă din contractul de credit, iar menţiunile acestuia conduc la lămurirea clauzele referitoare la costul creditului, inclusiv cele care stipulează dobânda contractuală. Prin urmare, sunt aplicabile dispoziţiile art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, care exclud de la controlul caracterului abuziv clauzele referitoare la preţul contractului.

Pentru motivele arătate mai sus, soluţia prin care s-a reţinut caracterul abuziv al clauzelor referitoare la dreptul băncii de a modifica dobânda contractuală este netemeinică şi nelegală, întrucât aceasta a fost stipulată în conformitate cu dispoziţiile legale în vigoare la momentul încheierii contractului de credit.

Referitor la stabilirea unei marje fixe, recurenta solicită a se avea în vedere, în primul rând, faptul că atât dispoziţiile art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, cât şi cele ale art. 4 alin. (2) din Directiva 93/12/CEE exclud de la orice analiza clauzele referitoare la caracterul adecvat al prestaţiei principale a convenţiei. Astfel, dacă judecătorului nu îi este permis a aprecia caracterul abuziv al preţului unui contract prin analiza proporţionalităţii între cele două contraprestaţii, strict sub aspectul cuantumului, în egală măsură nu-i este permis judecătorului să înlocuiască un preţ cu altul, acolo unde legea nu îi permite, iar legislaţia română nu permite intervenţia judecătorului în contract prin stabilirea/aprecierea unui cost, cum este dobânda contractuală, de esenţa încheierii contractului de împrumut.

Instanţa nu poate interveni asupra clauzei, în sensul modificării ei, în forma solicitată de reclamanţi, adică de a interpreta că dobânda pe întreaga durata contractuală să se raporteze la o marjă fixă, cu valoarea de la încheierea contractului de credit, pentru că, potrivit contractului, părţile au convenit ca dobânda să fie fixă doar pentru primele 12 luni din perioada de creditare.

În al doilea rând, nu există niciun fel de criterii legale orientative pentru a stabili dobânda contractuală, iar în al treilea rând, dispoziţiile art. 7 din Legea nr. 193/2000 sunt foarte clare. Acest act normativ îi acordă, doar consumatorului prejudiciat, posibilitatea de a solicita rezilierea contractului, după cum părţile sunt libere să ajungă la un compromis privind cuantumul dobânzii contractuale, purtând negocieri. În niciun caz, a susţinut recurenta, nu îi este permis judecătorului să stabilească el, cu titlu definitiv şi obligatoriu, nivelul dobânzii contractuale prin impunerea unui cuantum fix al marjei, în condiţiile în care părţile au stabilit că dobânda este variabilă după primele 12 luni, mai ales că textul de lege consacră o cu totul altă soluţie pentru situaţia în care instanţa ajunge la concluzia că mecanismul de modificare unilaterală a dobânzii este discreţionar sau abuziv.

De altfel, anularea mecanismului de modificare unilaterală a dobânzii contractuale nu poate conduce la stabilirea unui alt mecanism de către instanţă, ci, părţile, în măsura în care se constată de către judecător caracterul abuziv al clauzei, trebuie să poarte negocieri pentru a ajunge la un acord cu privire la nivelul dobânzii contractuale. În acest sens, recurenta a învederat cauza C.J.U.E., F. S.A. împotriva G., concluzionând că intervenţia instanţei pentru a modifica un contract ca urmare a constatării caracterului abuziv al unei clauze este exclusă.

Faţă de cele arătate, a apreciat că se impune admiterea recursului cu privire la acest capăt de cerere, având în vedere că soluţia instanţei de apel reprezintă o modificare a contractului de credit, fiind dată cu încălcarea jurisprudenţei C.J.U.E. în materia clauzelor abuzive.

5. Intimaţii-reclamanţi B. şi A. au formulat întâmpinare, solicitând, în esenţă, respingerea recursului ca nefondat.

Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ.

Prin încheierea din 26 septembrie 2018 s-a dispus comunicarea raportului întocmit în cauză, cu menţiunea că părţile pot depune punct de vedere în termen de 10 zile de la comunicare, însă acestea nu au înţeles să îşi exercite respectivul drept.

Prin încheierea din 16 aprilie 2019, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis în principiu recursul, iar prin încheierea din data de 15 septembrie 2020 a fost suspendată judecata recursului, în temeiul dispoziţiilor art. 413 alin. (1) pct. 1 din C. proc. civ., până la soluţionarea cauzei C-269/19, aflate pe rolul Curţii de Justiţie a Uniunii Europene.

Ulterior, prin rezoluţia din 10 februarie 2021, s-a stabilit termen la 25 mai 2021, când cauza a fost repusă pe rol, constatându-se că a încetat motivul suspendării.

6. Înalta Curte, analizând decizia atacată în raport cu criticile formulate, în limitele controlului de legalitate şi temeiurilor de drept invocate, reţine următoarele considerente:

Prin cererea de recurs pârâta a invocat nelegalitatea deciziei atacate în temeiul motivului prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., potrivit căruia casarea unei hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

O primă critică vizează caracterul negociat al clauzelor prevăzute la art. 4.1 alin. (2), art. 4.2. alin. (2) şi art. 4.3 din contractul de credit, referitoare la dobânda variabilă, la dreptul băncii de a modifica dobânda pe parcursul derulării contractului, la marja fixă a băncii, care, în opinia recurentei-pârâte, reiese din modul de redactare al acestora, fiind diferit în contractele încheiate cu clienţii.

Se constată că aceste argumente, cu privire la caracterul negociat al clauzelor contractuale, nu pot fi analizate, întrucât reprezintă aspecte de fapt, iar nu de drept, excedând limitelor analizei instanţei de casaţie.

Aşadar, având în vedere limitele examenului pe care instanţa de recurs îl poate realiza, restrâns la analiza criticilor de nelegalitate, potrivit art. 483 alin. (3) din C. proc. civ., critica menţionată anterior nu poate fi examinată, Înalta Curte nefiind în măsură să procedeze la verificarea modului în care instanţa de apel a apreciat asupra elementului de fapt al negocierii.

Printr-o altă critică, recurenta-pârâtă a susţinut că motivele cuprinse în convenţia de credit ce conferă dreptul băncii de a revizui unilateral structura ratei dobânzii sunt redactate în termeni clari şi neechivoci, terminologia folosită pentru dobânda de referinţă nefiind confuză, în contract fiind prevăzută în mod clar periodicitatea modificării dobânzii de referinţă variabile.

De asemenea, a susţinut că aceste clauze nu sunt abuzive, nefiind îndeplinită cerinţa existenţei dezechilibrului semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, în defavoarea consumatorului, întrucât în chiar cuprinsul clauzei de la pct. 4.3. teza a IV-a este prevăzută posibilitatea pentru consumator de a refuza modificarea cuantumului dobânzii, astfel încât sunt aplicabile dispoziţiile pct. 1 lit. a) teza a II-a din Anexa la Legea nr. 193/2000.

Recurenta a arătat că interpretarea potrivit căreia dispoziţiile pct. 1 lit. a) din Anexa Legii nr. 193/2000 ar institui cumulativ atât condiţia motivelor temeinice, expres prevăzute în contract, cât şi condiţia privind libertatea de alegere a consumatorului, este greşită, deoarece ignoră existenţa celor două teze separate ale pct. 1 lit. a).

Înalta Curte reţine că dispoziţiile pct. 1 lit. a) din Anexa la Legea nr. 193/2000, care prevăd posibilitatea inserării în contract a unor clauze prin care furnizorii de servicii financiare au dreptul de a modifica rata dobânzii sau valoarea altor taxe pentru servicii financiare, dacă există un motiv întemeiat, iar consumatorul are libertatea de a rezilia contractul, trebuie interpretate în lumina principiilor instituite prin art. 1 din acelaşi act normativ.

Aşadar, pe de o parte "motivele întemeiate" nu pot consta decât în acele situaţii care sunt precis determinate în contract şi au un caracter obiectiv, iar pe de altă parte, modificarea obligaţiilor de plată nu poate determina un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor.

Trebuie observat că, din interpretarea pct. 1 lit. j) din anexa la Directiva 93/13 CEE, care este asemănătoare cu forma pct. l lit. a) din Anexa la Legea nr. 193/2000, rezultă foarte clar că "motivul întemeiat" care dă dreptul vânzătorului sau furnizorului de a modifica unilateral clauzele convenţiei trebuie precizat în contract.

Totodată, în cauza Bogdan Matei şi H. împotriva I. S.A. - C143/13 - pct. 74 - s-a arătat că, aşa cum rezultă în special din articolele 3 şi 5 din Directiva 93/13, precum şi din cuprinsul punctului 1 lit. j) şi l) şi din cuprinsul punctului 2 lit. b) şi d) din anexa la această directivă, prezintă o importanţă esenţială pentru respectarea cerinţei privind transparenţa aspectul dacă în contractul de împrumut se indică în mod transparent motivele şi particularităţile mecanismului de modificare a ratei dobânzii şi relaţia dintre această clauză şi alte clauze referitoare la remuneraţia creditorului, astfel încât un consumator informat să poată să prevadă, pe baza unor criterii clare şi inteligibile, consecinţele economice care rezultă din aceasta în ceea ce îl priveşte.

Înalta Curte constată că, deşi potrivit legislaţiei naţionale şi comunitare recurenta-pârâtă avea dreptul de a modifica dobânda percepută doar dacă există un motiv întemeiat, precizat în contract, prin clauzele constatate ca fiind abuzive referitoare la dobândă sunt încălcate normele de drept naţionale şi comunitare întrucât nu sunt indicate în contract motivele întemeiate care ar putea justifica o decizie a băncii pentru modificarea dobânzii percepute.

În conformitate cu dispoziţiile art. 4.1. din contractul de credit, pentru perioada cuprinsă între data primei trageri din contul de credit şi 12 luni, rata dobânzii este fixă. După această perioadă, dobânda curentă se calculează în funcţie de indicele de referinţă stabilit de bancă pentru creditele ipotecare acordate în CHF. Indicele de referinţă al băncii pentru creditul ipotecar se stabileşte în funcţie de costul surselor de finanţare şi evoluţia dobânzii la creditele ipotecare de pe piaţa bancară din România, se publică în presă şi se afişează la sediile unităţilor teritoriale ale băncii.

Ulterior, prin art. 4.2 se precizează că la data semnării contractului dobânda curentă este de 4,85% pe an, nivelul dobânzii variabile fiind egal cu indicele de referinţă al băncii pentru creditul ipotecar acordat în CHF plus o marjă de 0% p.p. Totodată, 4.3 din contract dispune următoarele:

"Pe parcursul derulării creditului, cu excepţia perioadei menţionate la art. 4.1, nivelul dobânzii curente se poate schimba în funcţie de evoluţia indicelui de referinţă stabilit de bancă".

Astfel de clauze contractuale, precum cele inserate la art. 4.1. şi 4.3 din contractul de credit, care permit creditorului să modifice în mod unilateral nivelul costurilor solicitate debitorului, respectiv nivelul dobânzii curente, ridică problema previzibilităţii pentru consumator a majorării acestor costuri în funcţie de criteriul neindicat în contract, aşadar prevăzut în mod netransparent.

După cum se poate constata, instanţa de apel a reţinut în motivare că, prin clauzele contractuale contestate, banca are dreptul să modifice unilateral dobânda, fără ca în contract să fie stipulat un criteriu verificabil în acest sens, existând doar menţiunea că rata dobânzii poate fi modificată în funcţie de indicele de referinţă stabilit de către bancă, noţiuni care nu au fost suficient definite în cuprinsul convenţiei de împrumut. Totodată, s-a mai reţinut că stipularea unei dobânzi variabile, fără indicarea unui criteriu obiectiv şi verificabil, nu îndeplineşte exigenţele dispoziţiilor legale din materia dreptului consumatorului, faţă de prevederile exprese ale art. 4 din Legea nr. 193/2000 şi, prin urmare, s-a creat, contrar exigenţelor bunei-credinţe, un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor.

Înalta Curte reţine că, deşi pct. 1 lit. a) alin. (1) din Anexa la Legea nr. 193/2000 dă dreptul băncii de a modifica rata dobânzii în mod unilateral, această modificare trebuie să se facă în baza unui motiv întemeiat, prevăzut în contract şi sub condiţia informării de îndată a clientului, care să aibă libertatea de a rezilia imediat contractul.

Se reţine că motivul specificat în contract este necesar să fie suficient de clar pentru a permite realizarea unui control adecvat şi eficient, precum şi pentru a se stabili dacă majorarea dobânzii a fost justificată. Întrucât, potrivit art. 969 din vechiul C. civ., convenţia reprezintă legea părţilor, o clauză contractuală trebuie să fie formulată astfel încât consumatorul să poată anticipa că, în situaţia în care intervine o anumită situaţie, se produce o anumită consecinţă.

Motivul specificat în contract nu îndeplineşte această condiţie, exprimarea fiind una echivocă, fapt ce permite profesionistului să aplice respectiva clauză conform interesului său şi în detrimentul consumatorului.

Înalta Curte mai reţine că modul de redactare a clauzei trebuie să permită consumatorului prefigurarea, pe baza unor criterii clare şi inteligibile, a consecinţelor economice produse de aceasta în ceea ce îl priveşte. Or, contractul de credit nu oferă un indiciu clar, obiectiv cu privire la evoluţia ulterioară a dobânzii, care să permită previzionarea cuantumului viitor al costului contractual. Clauza potrivit căreia banca poate modifica nivelul dobânzii curente în funcţie de indicele de referinţă stabilit de chiar instituţia de credit nu respectă exigenţele Legii nr. 193/2000, nefiind exprimată într-un limbaj clar şi inteligibil şi nepermiţând consumatorului să determine mecanismul prin care banca urma să determine şi să modifice dobânda.

În consecinţă, prin clauzele constatate ca fiind abuzive referitoare la dobândă a fost afectată situaţia juridică a reclamantei, întrucât au fost încălcate prevederile pct. l lit. a) din Anexa la Legea nr. 193/2000 şi cele referitoare la obligaţiile legale de informare şi transparenţă aflate în sarcina profesionistului, astfel că este îndeplinită condiţia existenţei unui dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor în detrimentul consumatorului.

Critica privitoare la incidenţa în cauză a art. 93 lit. g) pct. 2 din O.G. nr. 21/1992 privind protecţia consumatorilor nu poate fi primită.

Articolul 93 lit. g) pct. 2 din O.G. nr. 21/1992 a fost introdus prin pct. 9 din O.U.G. nr. 174/2008, începând cu 27 decembrie 2008, iar în raport de data încheierii contractului de credit - 2 februarie 2007 şi principiul neretroactivităţii legii, această dispoziţie normativă nu este incidentă în cauză.

Cu privire la susţinerile recurentei-pârâte în sensul că atât art. 4 alin. (6) din Legea 193/2000, cât şi art. 4 alin. (2) din Directiva nr. 93/12/CEE exclud de la orice analiza clauzele referitoare la caracterul adecvat al prestaţiei principale a convenţiei, Înalta Curte reţine, în primul rând, că dispoziţiile art. 1 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 prevăd că "orice contract încheiat între profesionişti şi consumatori pentru vânzarea de bunuri sau prestarea de servicii va cuprinde clauze contractuale clare, fără echivoc, pentru înţelegerea cărora nu sunt necesare cunoştinţe de specialitate".

Textul de lege anterior evocat stabileşte cerinţa ca în contractele încheiate între profesionişti şi consumatori să fie stipulate clauze clare, fără echivoc, pentru înţelegerea cărora nu sunt necesare cunoştinţe de specialitate. Prin clauzele contestate banca îşi rezervă dreptul de a modifica unilateral dobânda menţionând că rata dobânzii poate fi modificată în funcţie de indicele de referinţă stabilit de către bancă; or, o astfel de prevedere nu înseamnă stabilirea vreunui cuantum sau a vreunui caracter determinat al dobânzii, ci relevă o putere discreţionară a băncii de modificare a cuantumului preţului contractului.

Prevederea unui drept de modificare unilaterală a ratei dobânzii în contractul de credit înseamnă că banca îşi rezervă dreptul de a modifica unilateral preţul convenţiei. Această posibilitate nu este în sine abuzivă atât timp cât cauzele modificării sunt definite contractual în mod transparent. Pentru a îndeplini criteriul transparenţei se impune ca orice clauză inclusă într-un contract să fie redactată în mod clar şi neechivoc, iar pentru înţelegerea acesteia să nu fie necesare cunoştinţe de specialitate, aşa cum specifică chiar art. 1 din Legea nr. 193/2000.

Prin urmare, clauzele privind modificarea dobânzii nu respectă cerinţa de transparenţă impusă de primul alineat al art. 1 din Legea nr. 193/2000, creând în detrimentul consumatorului, contrar-bunei credinţe, un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor.

Înalta Curte reţine că sistemul pus în aplicare de Legea nr. 193/2000 porneşte de la premisa poziţiei de inferioritate în care se află consumatorul în raport cu furnizorul de produse şi servicii, situaţie care face necesară reglementarea unor garanţii adecvate pentru protecţia acestuia, printre care deosebit de importante sunt posibilitatea de negociere, precum şi informarea completă şi precisă asupra condiţiilor contractuale, pentru ca astfel consumatorul să prefigureze în mod real consecinţele pe care obligaţiile asumate le vor produce în patrimoniul său.

În aceste condiţii, hotărârea instanţei de apel privind constatarea caracterului abuziv al clauzelor contractuale privind modificarea dobânzii este legală, criticile aduse acesteia fiind neîntemeiate.

Aşadar, în mod corect prima instanţă de control judiciar a stabilit că sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 4 din Legea nr. 193/2000, impunându-se înlăturarea criticii recurentei-pârâte care a susţinut că în mod neîntemeiat s-a reţinut caracterul abuziv al clauzelor privind modificarea dobânzii, întrucât clauzele nu au fost negociate direct cu consumatorii-reclamanţi, fiind încălcate principiile bunei-credinţe şi creându-se astfel în detrimentul acestora din urmă un dezechilibru semnificativ, care nu poate fi înlăturat, decât prin anularea lor.

Nici critica recurentei prin care se susţine că nu îi este permis instanţei de judecată să stabilească definitiv şi obligatoriu cuantumul dobânzii contractuale prin impunerea unui cuantum fix al marjei, în condiţiile în care părţile au statuat că dobânda este variabilă după primele 12 luni, nu este fondată, câtă vreme această situaţie nu se regăseşte în cauză.

Astfel, instanţa de apel a reţinut corect caracterul abuziv al clauzelor contractuale privind modificarea dobânzii întrucât criteriile stipulate, respectiv evoluţia pieţei financiar/bancare şi/sau a costului finanţării gestionării creditului, nu sunt clare, verificabile, ci unele generale. Prin aceste clauze banca şi-a rezervat o putere discreţionară de a modifica dobânda în funcţie de indicele de referinţă stabilit chiar de către ea, aşadar, în situaţii nedeterminate, care ţin de liberul său arbitru, fără nicio limitare, dezechilibrul astfel creat fiind semnificativ şi contrar cerinţelor bunei-credinţe.

În ceea ce priveşte consecinţele prevăzute de lege în situaţia declarării caracterului abuziv al unei clauze, Înalta Curte reţine că, potrivit art. 7 din Legea nr. 193/2000, clauzele abuzive nu vor produce efecte asupra consumatorului, iar contractul se va derula în continuare, cu acordul consumatorului, numai dacă după eliminarea acestora mai poate continua. Prin prisma acestor dispoziţii, instanţa învestită cu verificarea caracterului abuziv al clauzelor nu poate să le modifice, ci doar să le menţină sau să le elimine, după caz.

Înalta Curte constată că, în cauză, ceea ce a fost constatat abuziv şi declarat nul nu este însăşi clauza care stipulează dobânda variabilă, ci nulitatea absolută vizează doar sintagma "în funcţie de indicele de referinţă stabilit de către bancă". Declarându-se ca fiind nulă şi abuzivă clauza contractuală referitoare la criteriul utilizat de bancă pentru a modifica dobânda nu înseamnă că instanţa de apel ar fi modificat contractul şi ar fi transformat dobânda variabilă într-una fixă. Clauza privind caracterul variabil al dobânzii nu a fost declarată abuzivă şi nulă, aşa fiind, dobânda conform înţelegerii părţilor rămâne în continuare una variabilă.

În ceea ce priveşte remediul aplicabil în situaţia constatării caracterului abuziv al clauzelor care definesc mecanismul de stabilire a ratei dobânzii variabile într-un contract de împrumut, recent, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene, sesizată cu o cerere de decizie preliminară cu referire la modul de interpretare al art. 6 alin. (1) din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii, a statuat, prin Hotărârea din data de 25 noiembrie 2020, pronunţată în Cauza C-269/19, J. S.A. împotriva K.., că acest text de lege trebuie interpretat în sensul că, "în urma constatării caracterului abuziv al clauzelor care definesc mecanismul de stabilire a ratei dobânzii variabile într-un contract de împrumut şi atunci când acest contract nu poate continua să existe după eliminarea clauzelor abuzive în cauză, anularea contractului menţionat ar avea consecinţe deosebit de prejudiciabile pentru consumator şi nu există nicio dispoziţie de drept naţional cu caracter supletiv, instanţa naţională trebuie să adopte, ţinând seama de ansamblul dreptului său intern, toate măsurile necesare în vederea protejării consumatorului de consecinţele deosebit de prejudiciabile pe care anularea contractului menţionat le ar putea provoca. În împrejurări precum cele în discuţie în litigiul principal, nimic nu se opune, printre altele, ca instanţa naţională să invite părţile să negocieze în vederea stabilirii modalităţilor de calcul al ratei dobânzii, cu condiţia ca aceasta să stabilească cadrul negocierilor respective şi ca ele să urmărească stabilirea unui echilibru real între drepturile şi obligaţiile cocontractanţilor, ţinând seama printre altele de obiectivul protecţiei consumatorului, care stă la baza Directivei 93/13".

Aşa fiind, instanţa de apel a făcut o aplicare corectă a dispoziţiilor art. 4 din Legea nr. 193/2000, în condiţiile în care, urmare raţionamentului juridic efectuat în conformitate cu Legea nr. 193/2000, a avut în vedere, atât modul de redactare al clauzelor contestate, cât şi poziţia de negociere a părţilor spre a se stabili dacă banca a acţionat corect şi echitabil faţă de consumator, reţinându-se dezechilibrul semnificativ şi atitudinea băncii de a insera în contract clauze care nu au fost negociate, precum şi caracterul nedeterminabil al dobânzii, toate acestea fiind de natură a se circumscrise relei-credinţe.

Având în vedere considerentele arătate, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul pârâtei, urmând să respingă şi cererea intimaţilor-reclamanţi privind acordarea cheltuielilor de judecată, având în vedere că aceştia nu au făcut dovada existenţei şi întinderii lor, conform art. 452 din acelaşi cod.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâta E. S.A. împotriva deciziei civile nr. 2104 din 29 noiembrie 2017, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

Respinge cererea formulată de intimaţii-reclamanţi B. şi A. privind acordarea cheltuielilor de judecată.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 25 mai 2021.