Borrower's challenge to loan arrangement and administration fees rejected as abuse-of-clause claims fail; appeal dismissed with costs.

Şedinţa publică din data de 25 mai 2021

Deliberând asupra recursului, din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Prin cererea înregistrată la data de 30.10.2015 pe rolul Judecătoriei sectorului 6 Bucureşti, sub nr. x/2015, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtele B. S.A. şi C., constatarea nulităţii absolute a clauzelor prevăzute la art. 5.1 lit. b), c) şi d) şi 5.2 din contractul de facilitate de credit şi de garanţie nr. x/10.03.2008, obligarea pârâtelor la restituirea tuturor sumelor încasate în temeiul clauzelor contestate, precum şi la conversia creditului în RON la un curs CHF/RON superior cu 10% celui existent la data încheierii contractului.

Prin sentinţa civilă nr. 2342/17.03.2016 Judecătoria Sectorului 6 Bucureşti a admis excepţia de necompetenţă materială şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti.

2. Cererea a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a Vl-a Civilă, la data de 22.04.2016, sub nr. x/2016.

Prin sentinţa civilă nr. 3616/10.06.2016 Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, a admis excepţia lipsei de interes cu privire la cererea de constatare a nulităţii absolute a clauzelor prevăzute la art. 5.1 lit. d) şi 5.2 din contractul de facilitate de credit şi garanţie nr. x/10.03.2008, respingând cererea de chemare în judecată.

3. Împotriva acestei sentinţe, la data de 15 iunie 2020, a formulat apel reclamantul, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie, solicitând admiterea apelului, modificarea sentinţei atacate, iar pe fond admiterea cererii introductive.

Prin încheierea de şedinţă din data de 28.02.2017 judecata cauzei a fost suspendată în temeiul art. 413 alin. (1) pct. l C. proc. civ., până la soluţionarea de către CJUE a sesizării formulate de Curtea de Apel Oradea în dosarul nr. x/2014, prin care instanţa română a dispus, în temeiul art. 276 TFUE, sesizarea Curţii de la Luxembourg cu o serie de întrebări preliminare privind interpretarea unor dispoziţii ale Directivei 93/13 CEE.

La data de 25 aprilie 2018 s-a dispus, din oficiu, repunerea cauzei pe rol, pentru discutarea perimării, în conformitate cu art. 420 alin. (1) C. proc. civ.

Prin decizia civilă nr. 1169/22.05.2018 Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă a constatat perimat apelul formulat de reclamantul A. împotriva sentinţei civile nr. 3616/10.06.2016 pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în contradictoriu cu intimatele-pârâte B. S.A. şi C..

Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamantul A..

Prin decizia nr. 1390 din 19 septembrie 2019 Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis recursul reclamantului, a casat decizia civilă nr. 1169 din 22 mai 2018 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, trimiţând cauza pentru o nouă judecată aceleiaşi instanţe.

În considerente, s-a reţinut că recursul declarat, prin raportare la motivul de casare de ordine publică prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., este fondat sub aspectul aplicării greşite a dispoziţiilor legale cuprinse în art. 420 alin. (1) din acelaşi cod.

În mod greşit, instanţa de apel a făcut aplicarea dispoziţiilor art. 416 alin. (1) C. proc. civ., referitoare la perimarea de drept a apelului, ca o consecinţă a lipsei de stăruinţă a părţilor în desfăşurarea activităţii judiciare, în cauză fiind aplicabile dispoziţiile art. 416 alin. (3) teza I din cod, potrivit căruia actul de procedură trebuia efectuat din oficiu.

Rejudecând apelul, prin decizia nr. 16/14.01.2020 Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă a respins apelul reclamantului A..

4. Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamantul A..

În dezvoltarea criticilor întemeiate pe motivul de recurs prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ., recurentul susţine că instanţa de apel a apreciat greşit că nu ar fi făcut dovada că la momentul încheierii contractului nu a avut posibilitatea să negocieze şi că nu sunt abuzive clauzele contestate.

În ceea ce priveşte clauza înscrisă la art. 5.1 lit. c) privind comisionul de administrare din Condiţiile speciale ale convenţiei de credit, recurentul a învederat că aceasta se încadrează în situaţia clauzelor care pot face obiectul cererii sub aspectul caracterului abuziv şi că instanţa era obligată să facă analiza prin raportare la dispoziţiile art. 4 alin. (5) lit. b) din Legea nr. 193/2000.

Această clauză nu este exprimată într-un limbaj uşor inteligibil, în condiţiile în care din contract nu au reieşit activităţile prestate în schimbul perceperii unui asemenea comision, iar acesta nu a fost adus la cunoştinţa recurentului înainte de încheierea contractului, clauza nefiind nici negociată, fiind evident şi dezechilibrul semnificativ pe care o produce în detrimentul recurentului, prin raportare la prima parte a perioadei de creditare în care comisionul nu are o valoare neglijabilă, ci dimpotrivă.

Din modul de redactare rezultă că nu a fost negociată clauza privind comisionul de administrare şi prin ea însăşi creează un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, nefiind indicate în contract toate elementele necesare pentru perceperea acestui comision.

În cuprinsul convenţiei de credit nu există o definire a activităţilor pe care banca le prestează în schimbul comisionului de administrare. Această clauză nu respectă exigenţele bunei-credinţe, inserarea comisionului de administrare vătămând interesele patrimoniale ale recurentului, urmărindu-se în realitate obţinerea unui avantaj disproporţionat faţă de prestaţia efectuată de pârâtă, stabilirea comisionului în discuţie reprezentând o modalitate de percepere a unei dobânzi mai mari decât cea menţionată cu acest titlu în contract în detrimentul recurentului.

În mod greşit instanţa a apreciat că această clauză nu poate face obiectul unei cercetări judecătoreşti în raport de prevederile art. 4 din Legea nr. 193/2000, întrucât reglementează o obligaţie principală de plată stabilită în sarcina împrumutatului, care se încadrează în obiectul principal al contractului. Drept urmare, curtea de apel a exclus posibilitatea recurentului de a supune atenţiei instanţelor de judecată caracterul abuziv al acestei clauze, fără să ţină seama de faptul că în cuprinsul convenţiei de credit nu există o definire a activităţilor pe care banca le prestează în schimbul comisionului de administrare.

În opinia recurentului, prima instanţă de control judiciar a interpretat greşit prevederile art. 4 din Directiva 93/13 CEE întrucât a reţinut că nu se poate analiza clauza privind comisionul de administrare în raport de clauza cuprinsă la art. 5 din convenţia de credit.

Cu privire la constatarea nulităţii absolute a clauzei privind comisionul de acordare, cuprinsă la art. 5.1 lit. b) din contract, recurentul a apreciat, pe de o parte, că acest comision este nejustificat de mare în comparaţie cu munca depusă de bancă pentru întocmirea dosarului de credit, iar pe de altă parte, că banca nu poate explica pentru ce l-a perceput în condiţiile în care comisionul creşte cu suma împrumutată, neexistând nicio diferenţă între procentul perceput pentru un credit ipotecar şi cel perceput pentru un credit de consum. Modul de stabilire a comisionului de acordare, respectiv de 2% din valoarea creditului acordat, nu poate fi explicat de către bancă de vreme ce nu există elementele în măsură să conducă la stabilirea acestui cuantum.

Dacă justificarea acestui comision o reprezintă acoperirea cheltuielilor aferente întocmirii documentaţiei de credit, atunci nu se explică de ce cuantumul acestuia este invariabil - de 2% -, indiferent de tipul de contract şi de ce cuantumul este raportat la mărimea sumei împrumutate şi nu la volumul, complexitatea actelor care formează documentaţia de acordare a creditului.

Recurentul consideră că este nelegală impunerea plăţii unui comision de acordare în condiţiile în care a fost perceput un alt comision de analiză dosar, menţionat la art. 5.1 lit. a) din contract.

În concluzie, susţine că atâta timp cât contractul este unul tip, deci unul de adeziune, plata comisionului de acordare a creditului nu este justificată întrucât nu a fost negociată. Deşi la art. 8.16 se prevede că împrumutatul a înţeles şi a acceptat clauzele contractuale şi că acestea au fost negociate, din modul de formulare al clauzei rezultă că aceasta nu a suportat o negociere. Legiuitorul reglementează clar diferenţa dintre contractele încheiate între părţi care au aceeaşi putere de negociere şi relaţiile de inegalitate dintre consumatori şi profesionişti. De asemenea, banca trebuie să demonstreze caracterul negociat al acestui comision.

Odată stabilit caracterul de adeziune al contractului şi inexistenţa unui consimţământ valabil, apar ca nerelevante şi menţiunile referitoare la noţiunea de libertate contractuală, respectiv forţa juridică a contractelor. Banca profită la maximum de comisionul de acordare, iar beneficiile aduse nu sunt doar pe termen scurt, întrucât acest comision intra în cuantumul total al creditului şi pentru el se plăteşte o dobândă pe termen lung.

Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ.

Prin încheierea din 26 ianuarie 2021, s-a dispus comunicarea raportului întocmit în cauză cu menţiunea că părţile pot depune punct de vedere în termen de 10 zile de la comunicare, însă acestea nu au înţeles să îşi exercite un asemenea drept.

Prin încheierea din 30 martie 2021, recursul a fost admis în principiu.

6. Înalta Curte, analizând decizia atacată în raport cu criticile formulate, în limitele controlului de legalitate şi temeiurilor de drept invocate, reţine următoarele:

În argumentarea recursului a fost invocat motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., potrivit căruia casarea unei hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

Cu titlu prealabil, având în vedere limitele examenului pe care instanţa de recurs îl poate realiza, restrâns la analiza criticilor de nelegalitate, potrivit art. 483 alin. (3) din acelaşi cod, criticile recurentului cu privire la lipsa caracterului negociat al convenţiei nu pot fi examinate, Înalta Curte nefiind în măsură să procedeze la verificarea modului în care s-a apreciat asupra elementului de fapt al negocierii.

Înalta Curte reţine că, în speţă, criticile recurentului-reclamant privind comisionul de administrare şi comisionul de acordare din Condiţiile speciale ale convenţiei de credit nu sunt fondate, instanţa de apel efectuând o corectă aplicare a prevederilor Legii nr. 193/2000.

Astfel, se reţine că Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianţi şi consumatori transpune în dreptul naţional cerinţele Directivei 93/13/CEE din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii.

Potrivit art. 1 alin. (1) din lege, "orice contract încheiat între profesionişti şi consumatori pentru vânzarea de bunuri sau prestarea de servicii va cuprinde clauze contractuale clare, fără echivoc, pentru înţelegerea cărora nu sunt necesare cunoştinţe de specialitate".

Referitor la noţiunea de clauză abuzivă, art. 3 din Directiva 93/13/CEE stabileşte că au acest caracter clauzele contractuale care nu s-au negociat individual şi, în contradicţie cu exigenţa de bună-credinţă, provoacă un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor care decurg din contract, în detrimentul consumatorului.

Instanţa de apel a motivat, în ceea ce priveşte modalitatea de redactare a clauzelor contestate referitoare la comisionul de acordare şi comisionul de administrare, că aceasta este neechivocă, fiind uşor de calculat sumele datorate cu acest titlu (în cazul comisionului de acordare cuantumul fiind chiar indicat expres), astfel că întinderea obligaţiilor este cunoscută clar încă din momentul încheierii contractului chiar şi unei persoane fără cunoştinţe de specialitate.

Instanţa de apel a reţinut în mod corect că prevederile contractuale prin care s-au instituit cele două comisioane au un caracter cât se poate de inteligibil din punct de vedere juridic şi nu conţin termeni echivoci care să reflecte vreo rea-credinţă din partea instituţiei de credit.

Conform art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, "O clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăşi sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului şi contrar cerinţelor bunei-credinţe, un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor".

Ca atare, din textul normativ enunţat, reglementat de legislaţia română, în consens cu dispoziţiile Directivei 93/13/CEE, rezultă că pentru a se reţine caracterul abuziv al unei clauze contractuale trebuie îndeplinite cumulativ mai multe condiţii, respectiv clauza în litigiu să nu fi fost negociată direct cu consumatorul, prin ea însăşi creează un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor în detrimentul consumatorului şi să nu fie respectată cerinţa bunei-credinţe. Totodată, cele trei condiţii prevăzute de lege sunt distincte, astfel că îndeplinirea uneia dintre acestea nu poate conduce la concluzia că ar fi îndeplinite şi celelalte condiţii, fără să fie probat acest lucru.

În considerarea acestor reglementări, în mod legal şi temeinic a reţinut instanţa de apel că intimata-creditoare nu avea obligaţia de a defini cuvintele "acordare" şi "administrare" într-un limbaj inteligibil, pentru ca apelantul reclamant să poată înţelege cu claritate motivele pentru care au fost percepute respectivele comisioane. Aceasta, deoarece prevederile contractuale contestate sunt clare şi inteligibile, iar termenii de "acordare" şi "administrare" fac parte din vocabularul de bază al limbii române şi înţelesul lor este cunoscut de orice vorbitor al limbii române, astfel că nu este necesară o explicitare suplimentară. Mai mult, din simpla lecturare a clauzelor contractuale este uşor de înţeles de către orice consumator că prin semnarea contractului îşi asumă şi obligaţia de plată a comisioanelor.

Pentru a se reţine caracterul abuziv al clauzelor menţionate este necesar a se proba că acestea creează, în detrimentul consumatorului şi contrar bunei-credinţe, un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor. Or, în condiţiile în care obligaţia de plată a fost stipulată în mod clar şi inteligibil, indicându-se cuantumul comisioanelor datorate, nu se poate considera că reclamantul a fost prejudiciat, acesta fiind informat chiar la momentul semnării contractului de credit cu privire la obligaţia ce îi incumbă.

Înalta Curte reţine că, în mod corect s-a argumentat prin decizia recurată faptul că din modalitatea de redactare a contractului rezultă raţiunea perceperii comisioanelor, şi anume: în principal verificarea bonităţii clientului şi analiza aprofundată a documentelor necesare acordării creditului (pentru comisionul de acordare), respectiv efectuarea de operaţiuni de supraveghere a rambursării creditului şi de administrare a acestuia (pentru comisionul de administrare). Cele două tipuri de comisioane au fost percepute de bancă în strictă legătură cu acordarea/administrarea creditului, iar contraprestaţia există chiar dacă nu este definită în mod expres în contract.

Prin urmare, în cauză, există suficiente criterii care să confere consumatorului posibilitatea să prevadă consecinţele economice care rezultă din clauzele contractuale defăimate. Valoarea comisioanelor şi metoda de calcul rezultă din stipulaţiile contractuale, recurentul-reclamant fiind în măsură să prevadă la data încheierii contractului care sunt implicaţiile juridice şi economice care decurg din perceperea acestor comisioane în ceea ce îl priveşte.

Înalta Curte reaminteşte că, potrivit art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, una dintre condiţiile cumulative impuse de textul legal evocat vizează producerea unui dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, în detrimentul consumatorului, în analizarea acestei condiţii prezentând relevanţă obligaţia profesioniştilor de a formula clauze contractuale clare, fără echivoc, pentru înţelegerea cărora nu sunt necesare cunoştinţe de specialitate, potrivit art. 1 alin. (1) din aceeaşi lege.

În legătură cu modul în care trebuie analizat caracterul clar şi inteligibil al clauzelor contestate din contractul de credit, instanţa supremă reţine efectul obligatoriu al interpretării realizate de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene în decizia preliminară adoptată în cauza C-621/17 (Gyula Kiss vs. CIB Bank Zrt. şi alţii).

Prin această hotărâre au fost dezlegate chestiuni de drept similare celor din pricina dedusă judecăţii, din perspectiva aprecierii caracterului abuziv al clauzelor privind comisionul de acordare credit, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene statuând că:

"art. 4 alin. (2) şi articolul 5 din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii trebuie interpretate în sensul că cerinţa potrivit căreia o clauză contractuală trebuie exprimată în mod clar şi inteligibil nu impune că acele clauze contractuale care nu au făcut obiectul unei negocieri individuale cuprinse într-un contract de împrumut încheiat cu consumatori, precum cele în discuţie în litigiul principal, care stabilesc în mod precis cuantumul costurilor de administrare şi al unui comision de acordare care urmează să fie suportate de consumator, metoda lor de calcul şi data de exigibilitate a acestora, trebuie să detalieze de asemenea toate serviciile furnizate în schimbul sumelor în cauză".

În decizia preliminară pronunţată în cauza precizată anterior, Curtea de la Luxembourg a subliniat elementele specifice care trebuie examinate pentru a se stabili dacă o clauză este exprimată în mod clar şi inteligibil, printre acestea regăsindu-se cuantumul precis al comisionului de acordare, metoda de calcul, data de exigibilitate, posibilitatea ca natura serviciilor furnizate efectiv să poată fi înţeleasă sau dedusă din contractul avut în vedere în ansamblul său. În plus, consumatorul trebuie să fie în măsură să verifice dacă există o suprapunere între diferitele costuri sau între serviciile pe care acesta le remunerează.

În acelaşi sens, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a statuat în cauzele conexate C-224/19 şi C-259/19, CY împotriva D. S.A. şi, respectiv LG, PK împotriva E. S.A., la data de 16 iulie 2020, că "Articolul 3 alin. (1) din Directiva 93/13 trebuie interpretat în sensul că o clauză a unui contract de împrumut încheiat între un consumator şi o instituţie financiară, care impune consumatorului plata unui comision de acordare, poate crea în detrimentul consumatorului un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor care decurg din contract, în pofida cerinţei de bună-credinţă, atunci când instituţia financiară nu demonstrează că acest comision corespunde unor servicii furnizate şi unor cheltuieli pe care le-a efectuat, aspect a cărui verificare revine instanţei de trimitere".

Instanţa de apel a examinat aceste criterii în cadrul mecanismului de verificare a caracterului clar şi inteligibil al clauzei care reglementează comisionul de acordare şi pe cel de administrare, reţinând că acestea sunt clare, inclusiv din perspectiva modalităţii de calcul, pentru înţelegerea lor nefiind necesare cunoştinţe de specialitate, iar reclamantul a avut posibilitatea de a cunoaşte, încă de la încheierea contractului, caracteristicile esenţiale ale produselor şi serviciilor oferite, astfel încât a fost în măsură să facă o alegere conformă cu interesele sale.

În concluzie, constatând caracterul clar, inteligibil al clauzelor contestate, faptul că aceste comisioane sunt justificate prin raţiuni obiective, sunt percepute în legătură cu activităţi efectiv prestate de bancă, au fost acceptate în cunoştinţă de cauză de consumator, care a avut reprezentarea acestor costuri, precum şi faptul că nu sunt de natură să creeze un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, Înalta Curte constată că nu sunt întrunite condiţiile prevăzute de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, pentru a se dispune înlăturarea lor.

Având în vedere considerentele arătate, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul declarat de reclamantul A..

În conformitate cu dispoziţiile art. 453 alin. (1) din acelaşi cod, urmează a obligă recurentul-reclamant A. la plata sumei de 1.725,88 RON, reprezentând cheltuieli de judecată, către intimata-pârâtă B. S.A., conform înscrisurilor justificative aflate la dosar.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei civile nr. 16 din 14 ianuarie 2020, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

Obligă recurentul-reclamant A. la plata sumei de 1.725,88 RON, reprezentând cheltuieli de judecată, către intimata-pârâtă B. S.A.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 25 mai 2021.