Abusiveness of CHF loan clauses: monetary nominalism exclusion under Directive 93/13 and transparency of fee/margin provisions

Şedinţa publică din data de 25 mai 2021

Deliberând asupra recursului de faţă, din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Prin cererea înregistrată la Tribunalul Vrancea, secţia a II-a civilă şi de contencios administrativ fiscal la 9 martie 2015 sub nr. x/2015, reclamanţii A. şi B. au solicitat, în contradictoriu cu pârâtele C. şi C. S.A. -Sucursala Vrancea, constatarea nulităţii absolute a clauzelor prevăzute la art. 6.2 teza a III-a şi art. 6.3 din contractul de credit nr. x/23.08.2007, ca fiind clauze abuzive şi modificarea acestora în sensul de a stabili că restituirea ratelor are în vedere valoarea schimbului valutar de la data încheierii contractului; să se constate că rambursarea creditului, ca modalitate de executare a contractului, are în vedere valoarea schimbului valutar stabilită mai sus şi obligarea pârâtei la recalcularea ratelor la cursul CHF/LEU din data încheierii contractului de credit şi la restituirea sumelor plătite în plus, începând cu data încheierii contractului de credit - 23 august 2007 şi până la data restiturii efective; să se constate caracterul abuziv al prevederilor art. 1.3 lit. a) din contractul de credit, cu privire la perceperea comisionul de acordare a creditului şi înlăturarea acestor prevederi din cuprinsul contractului; obligarea pârâtelor la restituirea comisionului de acordare a creditului, reţinut în cuantum de 970 CHF, şi a dobânzii percepute în baza contractului, aferentă acestei sume; constatarea caracterului abuziv al clauzei prevăzute la art. 5.1 tezele IV, V şi VI referitoare la posibilitatea majorării marjei de dobândă potrivit deciziei pârâtei şi înlăturarea acestor prevederi din contract; obligarea pârâtei să menţină dobânda variabilă în raport cu indicele LIBOR la 3 luni şi marja fixă stabilită iniţial în contract, de 4,7%, şi obligarea pârâtei la restituirea sumelor încasate în plus în baza clauzei abuzive; constatarea caracterului abuziv al prevederilor art. 8.2 din contract, cu privire la competenţa instanţelor de judecată în vederea soluţionării unui litigiu dintre părţi şi înlăturarea acestei prevederi; obligarea pârâtei la plata dobânzii legale aferente sumelor plătite în plus şi percepute abuziv, începând cu data încasării acestora şi până la restituirea lor efectivă.

În drept, au invocat dispoziţiile Legii nr. 193/2000, Directiva Consiliului European 93/13/CEE, art. 29 alin. (1) lit. f) din O.U.G. nr. 80/2013, art. 148 şi art. 194 şi următ. C. proc. civ., Legea nr. 363/2007 şi Legea nr. 21/1992.

2. Prin sentinţa civilă nr. 27 din 7 aprilie 2016 Tribunalul Vrancea, secţia a II-a civilă şi de contencios administrativ fiscal a respins ca nefondată acţiunea reclamanţilor.

3. Împotriva acestei sentinţe, au declarat apel reclamanţii A. şi B..

Prin încheierea din 7 decembrie 2016, Curtea de Apel Galaţi, secţia I civilă a dispus, în temeiul art. 520 alin. (4) C. proc. civ., suspendarea judecării apelui până Ia soluţionarea dosarului nr. x/2016 al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie având ca obiect pronunţarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unei probleme de drept ce avea legătură cu cauza.

Ulterior, prin decizia civilă nr. 258 din 25 octombrie 2017 aceeaşi instanţă a constatat perimat apelul, apreciind că, după soluţionarea cauzei care a format obiectul dosarului nr. x/2016 al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, părţile ar fi trebuit să solicite repunerea pe rol şi continuarea judecăţii, în termenul de 6 luni prevăzut de C. proc. civ.

Împotriva acestei hotărâri au declarat recurs reclamanţii.

Prin decizia civilă nr. 4841/14.11.2018, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis recursul şi a casat decizia atacată, cu consecinţa trimiterii cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

În rejudecare, prin decizia civilă nr. 71/A/15.05.2019, Curtea de Apel Galaţi, secţia I civilă a respins ca nefondat apelul declarat de reclamanţii A. şi B. împotriva sentinţei civile nr. 27/07.04.2016 pronunţate de Tribunalul Vrancea, secţia a Il-a civilă şi de contencios administrativ fiscal, obligând apelanţii la plata către intimată a sumei de 4.863,81 RON cu titlu de cheltuieli de judecată în apel.

4. La 15 iulie 2019, reclamanţii A. şi B. au declarat recurs împotriva deciziei civile nr. 71/A din 15 mai 2019 a Curţii de Apel Galaţi, solicitând, în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 6, 7 şi 8 C. proc. civ., modificarea deciziei atacate, cu consecinţa modificării în tot a sentinţei primei instanţe, în sensul admiterii acţiunii.

În ceea ce priveşte clauza prevăzută la art. 3 lit. a) din contractul de credit, privind comisionul de acordare, recurenţii au subliniat că s-a apreciat, în mod nelegal, că aceasta intră sub incidenţa prevederilor art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, fiind echivalentul unor servicii prestate efectiv de către bancă pentru acordarea creditului, că aceasta este clară şi inteligibilă, neputându-se reţine existenţa unui dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor şi nici încălcarea exigenţelor bunei-credinţe.

Instanţa de apel a interpretat şi aplicat în mod greşit prevederile art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000 şi art. 4 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE şi, totodată, a încălcat prevederi ale instanţei comunitare (decizii ale C.J.U.E.).

În opinia recurenţilor, nefiind vorba de o clauză privind obiectul principal al contractului, aşa cum a reţinut instanţa de apel, şi nici de serviciul de creditare ce ţine de esenţa contractului, clauza nu este exclusă de la constatarea caracterului abuziv, instanţa de apel reţinând în mod greşit contrariul, interpretând eronat prevederile art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, art. 4 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE şi nesocotind dispoziţiile comunitare privind aplicarea şi interpretarea unitară a Directivei referitoare la clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii.

Recurenţii-reclamanţi au subliniat că din cuprinsul clauzei prevăzute la art. 1.3 lit. a) din contract nu rezultă că acest comision reprezintă contravaloarea serviciilor prestate de bancă anterior acordării creditului, precum activitatea de verificare a condiţiilor de acordare şi toate celelalte operaţiuni ce pregătesc încheierea contractului, cum greşit a reţinut instanţa de apel.

În ceea ce priveşte clauza prevăzută la art. 5 tezele IV, V şi VI - referitoare la posibilitatea majorării marjei dobânzii potrivit deciziei pârâtei, din contractul de credit, recurenţii au susţinut că s-a apreciat în mod geşit incidenţa art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000 şi caracterul clar şi uşor inteligibil, reţinându-se că a existat o motivaţie întemeiată constând în modificarea indicelui de referinţă stabilit de bancă, în conformitate cu lit. a) din anexa la Legea nr. 193/2000. Instanţa de apel, încălcând dispoziţiile art. 1 lit. a) din această anexă, nu a avut în vedere că, în speţă, banca a exclus din mecanismul de formare al dobânzii criteriul obiectiv al pieţei financiare, care impunea stabilirea dobânzii variabile în raport cu indicele LIBOR şi marja fixă din contract, stabilită la 4,2%.

În opinia recurenţilor, o majorare a marjei fixe prin decizia băncii nu poate fi calificată ca îndeplinind principiul bunei-credinţe, în condiţiile în care, potrivit O.U.G. nr. 174/2008 şi O.U.G. nr. 50/2010, o astfel de majorare nu poate opera decât prin act adiţional, cu acordul părţilor.

Au mai susţinut recurenţii că au fost încălcate şi prevederile art. 10 lit. f) din O.G. nr. 21/1992, cele ale art. 27 din Legea nr. 296/2004 şi din art. 18 din O.G. nr. 21/1992.

Instanţa de apel a reţinut greşit, contrar dispoziţiilor legale menţionate mai sus şi în lipsa oricăror dovezi din partea instituţiei de credit, că indicele de referinţă al băncii constituie motiv întemeiat de modificare a dobânzii, fără a se indica în concret întinderea acestuia la data încheierii convenţiei, periodicitatea modificării, modul de calcul în condiţiile în care marja băncii era de 4,2 p.p.a., împrejurare faţă de care clauza nu îndeplineşte cerinţele de transparenţă, de redactare clară şi inteligibilă, cu atât mai mult cu cât stabilirea dobânzii nu poate fi lăsată la aprecierea discreţionară a băncii, în baza propriei sale decizii.

Prima instanţă de control judiciar a nesocotit şi faptul că, sub aspectul clauzelor privind comisionul de acordare şi al posibilităţii de majorare a marjei fixe prin decizia băncii, chestiunea litigioasă vizând clauze similare celor deduse judecaţii a făcut obiectul dosarului nr. x/2015 al Tribunalului Bucureşti, sentinţa civila nr. 2762/10.07.2017, definitiva prin decizia Curţii de Apel Bucureşti, care produce efecte erga omnes. În cauză s-a făcut dovada ca sunt similare clauzele supuse analizei cu cele ale contractelor analizate în dosarul indicat mai sus, iar cu toate acestea instanţa a înlăturat în mod greşit cele statuate în mod definitiv cu privire la clauze similare, încălcând practic autoritatea de lucru judecat în ceea ce priveşte clauzele referitoare la comisionul de acordare şi dobânda ce poate fi modificată unilateral prin majorarea marjei fixe prin decizia băncii.

Nu s-a avut în vedere că marja fixa de dobândă a fost modificată anterior actului adiţional la care se referă instanţa de apel şi nici faptul că despre acesta recurenţii nu au avut cunoştinţă, nefiind îndeplinită nici condiţia impusă de pct. 1 lit. a) din anexa Legii nr. 193/2000.

Cu aplicarea greşită a dispoziţiilor legale la care s-a făcut referire anterior ori cu interpretarea lor greşită, s-a reţinut că banca a adaptat contractul la noile modificări legislative, această modificare neputând avea în vedere decât marja fixă din contract de 4,2%, şi nu cea majorată de 6,2%, stabilită prin propria sa decizie. De asemenea, întrucât clauzele nu au fost negociate, nu sunt clare şi inteligibile, lipsind informarea clară şi corectă cu privire la întinderea indicelui de referinţa al băncii de la data încheierii contractului, modul şi criteriile după care acesta se poate modifica, limita sa maximă, s-a produs un dezechilibru contractual evident între drepturile şi obligaţiile părţilor, fiind încălcată buna-credinţă, astfel că soluţia a fost pronunţat şi cu încălcarea art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000.

Cu privire la clauzele prevăzute de art. 6.2 teza a III-a, şi art. 6.3 din contract, privind riscul valutar, instanţa de apel a reţinut în mod greşit incidenţa principiului nominalismului monetar ca izvor legal, excepţiile de la acesta neputând fi instituite decât pe cale legală şi nu jurisprudenţială. S-a învederat că prima teză din art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13 CEE şi art. 3 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 nu pot fi incidente în economia cauzei, întrucât se referă la clauze care sunt obligatorii, conform unor legi speciale.

Recurenţii au mai arătat că instanţa de apel a făcut o aplicare greşită a dispoziţiilor art. 1578 vechiul C. civ., fără a avea în vedere că, în speţă, clauzele contestate nu transpun principiul nominalismului, ci opusul său, fiind în realitate clauze de indexare, prin care consumatorul este ţinut să ramburseze valoarea creditului astfel cum a fost ea conservată de moneda de cont considerată mai stabilă şi, deci, să suporte singur riscul valutar în mod nelimitat.

În ceea ce priveşte clauzele de la art. 6.2 teza a III-a şi art. 6.3, eronat s-a considerat că nu sunt similare cu cea analizată de C.J.U.E. în cauza C-26/13, neavându-se în vedere cele statuate de instanţa europeană la pct. 75, în condiţiile în care reclamanţii erau liberi să procure valuta CHF de unde considerau de cuviinţă şi la cel mai bun curs.

În opinia recurenţilor-reclamanţi, convenţia încheiata între părţi trebuia să prevadă în mod clar, inteligibil şi concret modul de plată al ratelor şi mecanismul unui eventual schimb valutar, dacă acesta se impunea.

Recurenţii au mai precizat că instanţa de apel a nesocotit şi dispoziţiile art. 5 lit. c), art. 27 lit. b) şi art. 44 din Legeea nr. 296/2004, în forma în vigoare la data încheierii contractului, potrivit cărora banca avea obligaţii de informare în mod corect, complet şi precis asupra caracteristicilor esenţiale ale produselor şi serviciilor, astfel încât consumatorul să aibă posibilitatea de a face o alegere raţională între produsele şi serviciile oferite, în conformitate cu interesele lor economice şi de altă natură şi să fie în măsură să le utilizeze, potrivit destinaţiei acestora, în deplină siguranţa şi securitate.

Recurenţii au subliniiat că nu se poate statua, în lipsa unor astfel de informări, în sensul existenţei unui caracter clar al prevederilor art. 6.2 teza a III-a şi art. 6.3 din contract, precum şi a faptului că, prin însăşi redactarea lor, se face dovada informării suficiente cu privire la asumarea riscului valutar.

5. La 4 octombrie 2019, intimata-pârâtă D. S.A. (fostă C.) a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului şi menţinerea hotărârii atacate ca fiind legală raportat la faptul că instanţa de apel a aplicat corect dispoziţiile legale incidente în cauză.

Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ.

Prin încheierea din 14 ianuarie 2020 s-a dispus comunicarea raportului întocmit în cauză cu menţiunea că părţile pot depune punct de vedere în termen de 10 zile de la comunicare, însă acestea nu au înţeles să-şi exercite respectivul drept.

Prin încheierea din 31 martie 2020, Înalta Curte a admis în principiu recursul şi a constatat suspendarea judecăţii de plin drept, în temeiul art. 42 alin. (6) din Capitolul V al Anexei nr. 1 cuprinse în Decretul privind instituirea stării de urgenţă pe teritoriul României nr. 195/16.03.2020, publicat în Monitorul Oficial nr. 212 din 16 martie 2020.

Prin încheierea din 13 octombrie 2020, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a suspendat judecata recursului, în temeiul dispoziţiilor art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., până la soluţionarea cauzei C-269/19, aflată pe rolul Curţii de Justiţie a Uniunii Europene.

În şedinţa publică din 25 mai 2021, Înalta Curte a repus cauza pe rol, constatând încetat motivul suspendării.

6. Înalta Curte, analizând decizia atacată în raport cu criticile formulate, în limitele controlului de legalitate şi temeiurilor de drept invocate, reţine următoarele considerente:

În cuprinsul cererii de recurs, reclamanţii au invocat motivele de nelegalitate prevăzute de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6, 7 şi 8 C. proc. civ.

Prioritar, se impune precizarea că motivul de nelegalitate prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ. a fost invocat doar formal, având în vedere că recursul nu conţine critici referitoare la ipotezele în care "hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei", astfel încât incidenţa acestuia nu poate fi analizată.

Circumscris motivului de nelegalitate prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (7) C. proc. civ., recurenţii au susţinut că instanţa de apel a nesocotit, în privinţa clauzelor privind comisionul de acordare şi al posibilităţii de majorare a marjei fixe prin decizia băncii, chestiunea litigioasă vizând clauze similare celor deduse judecaţii care a făcut obiectul dosarului nr. x/2015 al Tribunalului Bucureşti (sentinţa civilă nr. 2762/10.07.2017, fiind definitivă prin decizia Curţii de Apel Bucureşti şi producând efecte erga omnes).

Sub aspectul puterii de lucru judecat, se reţine că nu sunt îndeplinite cerinţele art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ., întrucât controlul efectuat de A.N.P.C. care a vizat portofoliul de contracte al pârâtei, s-a desfăşurat în limitele unei proceduri speciale, procedură având drept scop corectarea sau alinierea activităţii băncii la normele vizând protecţia consumatorilor în general, ocazie cu care se verifică practicile comerciale bancare utilizate de bănci faţă de consumatori. Totodată, instanţa supremă reţine că deşi este vorba despre o situaţie generală analizată în dosarul indicat de recurenţi, nu se poate vorbi de o putere de lucru judecat, în condiţiile în care în litigiul respectiv nu au fost aceleaşi părţi ca în prezenta cauză, nu au fost analizate aceleaşi contracte ca în prezenta cauză, recurenţii făcând vorbire de existenţa unor clauze contractuale similare şi nu identice, iar orice relaţie contractuală este una specifică şi trebuie analizată de la caz la caz, hotărârea menţionată putând fi primită doar ca exemplu de practică judiciară.

În ceea ce priveşte critica recurenţilor referitoare la clauza prevăzută la art. 3 lit. a) din contractul de credit, privind comisionul de acordare, Înalta Curte reţine că aceasta nu este fondată întrucât instanţa de apel a efectuat o corectă aplicare a prevederilor art. 4 din Legea nr. 193/2000.

Potrivit art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, "o clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăşi sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului şi contrar cerinţelor bunei-credinţe, un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor".

Sub un prim aspect, se constată că, în acord cu opinia tribunalului şi a reclamanţilor, instanţa de apel a reţinut că este îndeplinită condiţia prevăzută de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 privind caracterul nenegociat al clauzelor contractuale contestate.

Însă, una dintre condiţiile cumulative impuse de textul legal evocat vizează producerea unui dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, în detrimentul consumatorului, în analizarea acestei condiţii prezentând relevanţă obligaţia profesioniştilor de a formula clauze contractuale clare, fără echivoc, pentru înţelegerea cărora nu sunt necesare cunoştinţe de specialitate, potrivit art. 1 alin. (1) din Legea nr. 193/2000.

Înalta Curte constată că instanţa de apel a procedat la verificarea caracterului clar şi inteligibil al clauzei care reglementează comisionul de acordare credit şi a argumentat, în acord cu prima instanţă, că sumele percepute de bancă cu acest titlu sunt aferente unui serviciu prestat de aceasta, iar raţiunea perceperii lor rezultă din chiar denumirea comisionului, respectiv activitatea premergătoare acordării creditului, noţiune complexă, ce include operaţiuni şi costuri diverse.

Această clauză este clară şi din perspectiva modalităţii de calcul, fiind indicată în contract suma percepută cu titlu de comision, şi anume 970 CHF, reprezentând un procent de 2% din valoarea creditului, precum şi momentul la care aceasta este datorată - la data tragerii creditului.

Pe cale de consecinţă, în mod corect, a reţinut instanţa de apel că acest comision are caracter clar şi inteligibil, fiind echivalentul unor servicii prestate efectiv de către bancă pentru acordarea creditului. Pentru a se reţine caracterul abuziv al clauzei privind comisionul de acordare credit ar fi fost necesar ca aceasta să fi fost negociată, precum şi să se probeze că ea creează, în detrimentul consumatorului şi contrar bunei-credinţe, un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor. Or, atât timp cât obligaţia de plată a fost stipulată în mod clar şi inteligibil nu se poate considera ca împrumutaţii au fost prejudiciaţi, fiind informaţi chiar la momentul semnării convenţiei de credit cu privire la obligaţia ce le incumbă, astfel încât nu este fondată critica recurenţilor în această privinţă.

În mod legal şi temeinic a statuat instanţa de apel, în ceea ce priveşte comisionul de acordare, că nu se poate reţine existenţa unui dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor şi nici încălcarea exigenţelor bunei-credinţe, întrucât condiţiile pentru declararea caracterului abuziv al unei clauze contractuale trebuie întrunite în mod cumulativ, iar simpla lipsă a negocierii acestei clauze nu este suficientă.

În legătură cu modul în care trebuie analizat caracterul clar şi inteligibil al clauzelor contestate din contractul de credit, instanţa supremă reţine efectul obligatoriu al interpretării realizate de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene în decizia preliminară adoptată în cauza C-621/17 (Gyula Kiss vs. CIB Bank Zrt. şi alţii).

Prin această hotărâre au fost dezlegate chestiuni de drept similare celor din pricina dedusă judecăţii, din perspectiva aprecierii caracterului abuziv al clauzelor privind comisionul de acordare credit, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene statuând că:

"art. 4 alin. (2) şi articolul 5 din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii trebuie interpretate în sensul că cerinţa potrivit căreia o clauză contractuală trebuie exprimată în mod clar şi inteligibil nu impune că acele clauze contractuale care nu au făcut obiectul unei negocieri individuale cuprinse într-un contract de împrumut încheiat cu consumatori, precum cele în discuţie în litigiul principal, care stabilesc în mod precis cuantumul costurilor de administrare şi al unui comision de acordare care urmează să fie suportate de consumator, metoda lor de calcul şi data de exigibilitate a acestora, trebuie să detalieze de asemenea toate serviciile furnizate în schimbul sumelor în cauză".

În decizia preliminară pronunţată în cauza precizată anterior, Curtea de la Luxembourg a subliniat elementele specifice care trebuie examinate pentru a se stabili dacă o clauză este exprimată în mod clar şi inteligibil, reţinând, totodată, că cerinţa potrivit căreia o clauză contractuală trebuie exprimată în mod clar şi inteligibil nu impune că respectivele clauze să detalieze toate serviciile furnizate în schimbul sumelor percepute.

Instanţa de apel a examinat toate aceste criterii în cadrul mecanismului de verificare al caracterului clar şi inteligibil al clauzei care reglementează comisionul de acordare credit şi a reţinut că respectiva clauză a fost redactată într-un limbaj clar şi inteligibil, ţinând seama de ansamblul tuturor împrejurărilor de fapt proprii cauzei.

În concluzie, constatând caracterul clar, inteligibil al clauzei contestate, faptul că acest comision este justificat prin raţiuni obiective, este perceput în legătură cu activităţi efectiv prestate de bancă, a fost acceptat în cunoştinţă de cauză de consumatori, care au avut reprezentarea acestui cost, precum şi faptul că nu este de natură să creeze un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, în speţă nu sunt întrunite condiţiile prevăzute de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, pentru a se dispune înlăturarea ei.

În ceea ce priveşte clauza prevăzută la art. 5 tezele IV, V şi VI, referitoare la posibilitatea majorării marjei dobânzii potrivit deciziei pârâtei, din contractul de credit, recurenţii au susţinut că s-a apreciat în mod greşit incidenţa art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000 şi caracterul clar şi uşor inteligibil, reţinându-se că a existat o motivaţie întemeiată constând în modificarea indicelui de referinţă stabilit de bancă, în conformitate cu lit. a) din anexa la Legea nr. 193/2000. Printr-o altă critică, s-a susţinut că au fost aplicate greşit dispoziţiile art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000.

Criticile nu sunt fondate.

Înalta Curte reţine că, potrivit art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, "o clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăşi sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului şi contrar cerinţelor bunei-credinţe, un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor".

Astfel, una dintre condiţiile cumulative impuse de textul legal evocat vizează producerea unui dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, în detrimentul consumatorului, în analizarea acestei condiţii prezentând relevanţă obligaţia profesioniştilor de a formula clauze contractuale clare, fără echivoc, pentru înţelegerea cărora nu sunt necesare cunoştinţe de specialitate, potrivit art. 1 alin. (1) din Legea nr. 193/2000.

Înalta Curte constată că instanţa de apel a procedat la verificarea caracterului clar şi inteligibil al clauzelor care reglementează dobânda şi a reţinut aplicabilitatea dispoziţiilor art. 4 alin. (6) din lege, clauzele contestate asociindu-se cu calitatea de a satisface cerinţele de preţ şi plată, fiind exprimate într-un limbaj uşor inteligibil.

În mod legal şi temeinic a reţinut instanţa de apel că modificarea indicelui de referinţă stabilit de bancă reprezintă o motivaţie întemeiată, în sensul dispoziţiilor prevăzute la pct. 1 lit. a) din anexa Legii nr. 193/2000, în condiţiile în care în contract a fost precizat în concret care este indicele de referinţă ce urmează a fi avut în vedere (aspect reluat şi ulterior), respectiv LIBOR la 3 luni, la care se adaugă marja băncii.

Se reţine că lit. a) din anexa susmenţionată stabilea, la momentul încheierii contractului dintre părţi (23.08.2007), că sunt considerate clauze abuzive acele prevederi contractuale care dau dreptul comerciantului de a modifica, în mod unilateral, clauzele contractuale, fără a avea un motiv specificat în contract şi acceptat de consumator prin semnarea acestuia. Trebuie precizat că motivul specificat în contract este necesar să fie suficient de clar pentru a permite realizarea unui control adecvat şi eficient şi pentru a se stabili dacă majorarea dobânzii a fost sau nu justificată. Câtă vreme, potrivit art. 969 vechiul C. civ., convenţia reprezintă legea părţilor, o clauză contractuală trebuie să fie formulată astfel încât consumatorul să poată anticipa că, în situaţia în care intervine a anumită situaţie, se produce o anumită consecinţă.

Potrivit legislaţiei aplicabile în cauză, modul de redactare a unei clauze trebuie să permită consumatorului prefigurarea, pe baza unor criterii clare şi inteligibile, a consecinţelor economice produse de aceasta în ceea ce îl priveşte.

Astfel, în contractul de credit încheiat de părţi, Înalta Curte reţine că la art. 5.1 este reglementată dobânda, aceasta fiind necesar a fi interpretată în coroborare cu art. 1.2 din contract.

Potrivit art. 1.2 din contract, dobânda percepută de bancă a fost de la început variabilă, calculată în funcţie de indicele de referinţă LIBOR la 3 luni şi marja fixă stabilită procentual pe an, variabilă. Dobânda pentru primele 6 luni a fost de 0% puncte procentuale, iar începând cu luna a şaptea se stabileşte în funcţie de indicele de referinţă valabil în acel moment şi marja băncii.

Conform art. 5.1 din contract, dobânda creditului acordat este, la data încheierii contractului, cea de la art. 1.2 (adică variabilă); în cazul tipului de dobândă variabilă, aceasta se revizuieşte la 3 luni, în funcţie de noua valoare a indicelui de referinţă şi marja băncii, prima modificare având loc la 6 luni de la data tragerii; dobânda băncii este stabilită în funcţie de indicele de referinţă la care se adaugă marja variabilă a băncii, care la data încheierii contractului este cea prevăzută de art. 1.2.; dobânda se poate modifica în funcţie de variaţia indicelui de referinţă şi a marjei, conform deciziei băncii; în cazul în care indicele de referinţă variază cu 0,25 p.p. (în plus/minus) faţă de valoarea sa iniţială, la cea mai recentă modificare după caz, banca poate modifica dobânda în orice moment conform deciziei sale; noul procent de dobândă se aplică soldului existent al creditului, la data modificării acestuia.

Din conţinutul celor două clauze referitoare la dobândă - art. 5.1 şi 1.2 -, rezultă că, în speţă, creditul a fost acordat cu o dobândă variabilă, calculată în funcţie de Libor şi marja, tot variabilă.

Clauza prevăzută de art. 5.1 tezele IV, V şi VI nu poate fi considerată abuzivă, din perspectiva condiţiei impuse de dispoziţiile art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, caracterul clar şi inteligibil, modul de calcul al dobânzii, în funcţie de cele două elemente, indicele de referinţă şi marja băncii, fiind exprimat în mod inteligibil, fără echivoc, condiţiile în care se poate modifica dobânda fiind prevăzută în mod expres.

Condiţiile impuse de dispoziţiile art. 4 din Legea nr. 193/2000, caracterul negociat, buna-credinţă a băncii, dezechilibrul semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, în detrimentul consumatorului, exprimarea clauzei într-un limbaj inteligibil, trebuie îndeplinite cumulativ, neîndeplinirea unuia din acestea făcând imposibilă aprecierea caracterului abuziv a clauzei reclamate.

În speţă, nu se poate da curs solicitărilor reclamanţilor în condiţiile în care clauza contestată poate fi înţeleasă în mod clar şi fără echivoc de către consumator, iar motivul pentru care banca poate să modifice unilateral rata dobânzii curente potrivit unui criteriu care poate fi previzonat răspunde exigenţelor normelor anterior evocate, soluţia instanţei de apel fiind corectă.

În mod legal, instanţa de apel a considerat, în ceea ce priveşte modificarea marjei băncii că, din înscrisurile aflate la dosar rezultă că după apariţia O.U.G. nr. 50/2010 aceasta a devenit fixă, astfel că nu se poate vorbi de posibilitatea băncii de a mai modifica dobânda în orice moment conform deciziei sale, cât timp singura modificare ce mai poate interveni s-ar datora doar variaţiei indicelui LIBOR şi nu a marjei băncii, care este fixă conform O.U.G. nr. 50/2010. Prin urmare, banca a adaptat contractul la noile modificări legislative, singurul criteriu stipulat rămânând evoluţia indicelui Libor, criteriu obiectiv, verificabil, astfel încât nu se poate reţine caracterul abuziv al respectivei clauze.

În condiţiile în care în contract a fost precizat în concret care este indicele de referinţă ce urmează a fi avut în vedere, acesta fiind LIBOR la 3 luni, la care se adaugă marja băncii, nu se poate vorbi de clauze abuzive care să intre în contradicţie cu dispoziţiile art. 1 din Legea nr. 193/2000, potrivit căruia orice contract încheiat între comercianţi şi consumatori pentru vânzarea de bunuri sau prestarea de servicii trebuie să cuprindă clauze clare, fără echivoc, pentru înţelegerea cărora nu sunt necesare cunoştinţe juridice.

Prin urmare, acest tip de clauze respectă cerinţa de transparenţă impusă de art. 1 alin. (1) din lege şi nu creează în detrimentul consumatorului, contrar bunei-credinţe, un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor.

Criticile prin care recurenţii susţin că au fost încălcate prevederile art. 10 lit. f) din O.G. nr. 21/1992, art. 27 din Legea nr. 296/2004 şi art. 18 din O.G. nr. 21/1992, nu sunt întemeiate.

Şi aceasta, întrucât, aşa cum s-a arătat anterior, intimata a respectat obligaţiile stabilite de legislaţia aplicabilă în cauză, care prevede informarea clienţilor şi transparenţa contractuală prin redactarea clauzelor într-o manieră clară şi comprehensibilă pentru înţelegerea cărora nu sunt necesare cunoştinţe de specialitate.

Faţă de aceste considerente, Înalta Curte apreciază că hotărârea instanţei de apel este legală, criticile aduse acesteia fiind neîntemeiate.

În ceea ce priveşte critica soluţiei instanţei de apel referitoare la solicitarea reclamanţilor de modificare a formulei de calcul a dobânzii în sensul de a se reveni la marja fixă iniţială, Înalta Curte reţine următoarele:

Legea nr. 193/2000 reglementează constatarea caracterului abuziv, ceea ce presupune exercitarea controlului judiciar asupra condiţiilor de valabilitate ale contractului, precum şi faptul că instanţa nu poate interveni în acordul de voinţă al părţilor în sensul adaptării contractului potrivit solicitărilor făcute de una dintre acestea. Totodată, art. 969 vechiul C. civ. stipulează următoarele:

"Convenţiile legal făcute au putere de lege între părţile contractante. Ele se pot revoca prin consimţământul mutual sau din cauze autorizate de lege".

Solicitarea reclamanţilor în sensul naşterii unei obligaţii în sarcina băncii de a reveni la marja fixă iniţială, în condiţiile în care nu exista nicio dispoziţie legală sau contractuală la data încheierii raportului juridic dedus judecăţii care să permită instanţei să intervină în contract în sensul modificării unor clauze contractuale şi în condiţiile în care pentru aplicarea unei noi formule de stabilire a dobânzii, în funcţie de indicele de referinţă LIBOR, creditorul nu este obligat să revină la valoarea iniţială a marjei, ci este obligat numai ca, pentru viitor, să nu mai modifice valoarea acesteia, apare ca lipsită de orice temei juridic, fiind totodată de natură să afecteze echilibrul contractual creat prin dispoziţiile agreate la momentul încheierii convenţiei de creditare.

Libertatea contractuală, alături de forţa obligatorie a contractului şi de efectul relativ al contractelor, reprezintă corolare ale autonomiei de voinţă, noţiuni şi principii extrem de caracterizate în ordinea de drept. Astfel, o persoană nu poate fi supusă niciunei alte legi decât aceea pe care şi-a dat-o sieşi, iar unica sursă a obligaţiei contractuale este voinţa părţilor. Consacrat prin dispoziţiile art. 969 vechiul C. civ., principiul pacta sunt servanda îşi găseşte justificarea în libertatea contractuală, care se exprimă prin facultatea individului de a se obliga contractual sau nu, de a alege persoana cu care contractează şi de a stabili în mod liber, în acord cu cealaltă parte, conţinutul contractului.

Prin cererea formulată reclamanţii urmăresc să modifice preţul contractului de credit, în principal nivelul dobânzii, scopul lor fiind modificarea dobânzii creditului, în sensul ca dobânda să fie alcătuită din indicele de referinţă LIBOR, la care se adaugă marja fixă iniţială. Or, faţă de principiile autonomiei de voinţă şi forţei obligatorii a contractului, o astfel de cerere nu poate fi primită, reclamanţi neputând solicita şi obţine concursul forţei coercitive a instanţei pentru revizuirea preţului contractului. Dobânda se constituie în preţul contractului de credit, preţ care nu poate fi determinat în mod arbitrar de un terţ, fie el şi o instanţă de judecată.

Intervenţia instanţei în mecanismul contractual şi modificarea unui element esenţial al acestuia, mai precis a preţului contractului, înfrânge forţa juridică obligatorie a convenţiilor legal încheiate. Dând curs cererii formulate de către reclamanţi, instanţa nu ar face decât să afecteze echilibrul contractului în ceea ce are el esenţial, şi anume preţul (costul total al creditului).

Ignorarea voinţei reale a părţilor şi alterarea condiţiilor contractuale printr-o interpretare lipsită de rigoare juridică a clauzelor din convenţiile de creditare reprezintă o ingerinţă a instanţei de judecată în mecanismul contractual şi o încălcare a dispoziţiilor legale care normează libertatea contractuală.

Ceea ce se solicită în cauză, în vederea instituirii unui pretins echilibru între drepturile şi obligaţiile părţilor, este intervenirea în preţul contractului, modificându-l în sensul că dobânda să fie alcătuită din indicele de referinţă LIBOR, la care se adaugă marja fixă iniţială. Prin urmare, instanţa nu poate suplini acordul de voinţă al unei părţi obligând-o împotriva voinţei sale la acceptarea unei formule de calcul a dobânzii agreate doar de cealaltă parte şi neprevăzută în contract, întrucât nu exista nicio dispoziţie legală sau contractuală la data încheierii raportului juridic dedus judecăţii care să permită judecătorului să intervină în contract în sensul modificării unor clauze contractuale, aşa cum, în mod corect a reţinut instanţa de apel.

Formula de calcul a dobânzii nu poate fi validată de instanţa de judecată, în lipsa acordului de voinţă al părţilor, nefiind posibil a se dispune numai revizuirea marjei în sensul restabilirii cuantumului iniţial, având în vedere că, potrivit contractului, dobânda nu este stabilită numai din marjă, ci din marja la care se adaugă indicele de referinţă al băncii. Nu îi este permis instanţei să procedeze la modificarea contractului de credit şi să stabilească definitiv şi obligatoriu cuantumul dobânzii contractuale prin impunerea unui cuantum fix al marjei, în condiţiile în care părţile au statuat că dobânda este variabilă, aceasta fiind, pentru primele 6 luni, de 0% puncte procentuale, începând cu luna a şaptea urmând să fie stabilită în funcţie de indicele de referinţă valabil în acel moment şi marja băncii.

În consecinţă, Înalta Curte reţine că soluţia instanţei de apel este legală şi sub acest aspect.

Criticile recurenţilor privitoare la clauzele prevăzute de art. 6.2 teza a III-a şi art. 6.3 din contract, privind riscul valutar, nu sunt fondate, hotărârea recurată fiind pronunţată cu respectarea dispoziţiilor art. 1578 vechiul C. civ., care consacră principiul nominalismului monetar, aplicabile speţei, şi a condiţiilor care trebuie să fie verificate de instanţa naţională în raport cu Directiva 93/13 CEE privind clauzele abuzive în contractele cu consumatorii.

Recurenţii-reclamanţi au mai susţinut că instanţa de apel a făcut o aplicare greşita a dispoziţiilor art. 1578 vechiul C. civ., fără a avea în vedere că, în speţă, clauzele contestate nu transpun principiul nominalismului, ci opusul său, fiind în realitate clauze de indexare prin care consumatorul este ţinut să ramburseze valoarea creditului astfel cum a fost ea conservată de moneda de cont considerată mai stabilă şi, deci, să suporte singur riscul valutar în mod nelimitat.

Nici această critică nu este fondată.

Prin art. 1578 vechiul C. civ. legiuitorul a consacrat principiul nominalismului monetar în materia contractului de împrumut, potrivit căruia o sumă de bani trebuie restituită la aceeaşi valoare aşadar, indiferent de evoluţia cursului valutar. În virtutea acestui principiu suma acordată cu titlu de împrumut trebuie restituită întocmai, indiferent de valorizarea sau devalorizarea ei, legiuitorul urmărind ca evoluţiile economice să nu influenţeze obligaţiile asumate de împrumutat, fiind astfel asigurată securitatea raporturilor juridice. Acest text de lege reprezintă o dispoziţie cu caracter general care nu conţine o reglementare diferită în legea specială, în sensul că legiuitorul nu a nuanţat acest principiu când în discuţie apar consumatorii în raporturile cu profesioniştii.

Trebuie menţionat că, întrucât în legea specială nu sunt reglementate dispoziţii derogatorii de la principiul analizat, între dispoziţiile prevăzute de art. 1578 vechiul C. civ. şi Legea nr. 193/2000, nu există un raport de tipul lege generală - lege specială.

Această ipoteză este confirmată şi de decizia pronunţată în cauza C81/19, prin care C.J.U.E. a reţinut, cu referire la principiul nominalismului, că art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii trebuie interpretat în sensul că o clauză contractuală care nu a făcut obiectul unei negocieri individuale, ci reflectă o normă care, potrivit legii naţionale, se aplică între părţile contractante în lipsa unui acord diferit în această privinţă, nu intră în domeniul de aplicare al acestei directive.

Clauzele prin care recurenţii-reclamanţi s-au obligat la rambursarea creditului în CHF se regăsesc în convenţia de credit şi nu au un conţinut derogatoriu de la principiul nominalismului; dimpotrivă, transpun acest principiu, reglementat de art. 1578 vechiul C. civ., fără a fi întrunite cele trei cerinţe cumulative impuse de art. 4 din Legea nr. 193/2000.

Astfel, chiar dacă în speţă contractul este preformulat, cu consecinţa prezumţiei caracterului nenegociat, clauzele prin care s-a instituit obligaţia împrumutaţilor de a rambursa ratele de credit în CHF nu creează un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, nefiind stipulate exclusiv în favoarea instituţiei de credit pentru că, în cazul variaţiilor cursului de schimb sub valoarea de la data încheierii contractului, diferenţa în minus este suportată de împrumutător, nefiind, deci, întrunită cerinţa dezechilibrului semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor.

Clauza contractuală care prevede că rambursarea creditului urmează să se realizeze în moneda în care a fost contractat creditul, chiar şi în condiţiile aprecierii/deprecierii acestei monede comparativ cu moneda naţională, reprezintă o transpunere a legii în domeniul contractual, adică a principiului nominalismului monetar, niciun act normativ neinterzicând acordarea şi rambursarea creditelor în monedă străină. Într-o atare situaţie, ambele părţi îşi asumă riscul ca pe parcursul executării contractului suma restituită de împrumutat să valoreze mai puţin sau mai mult la momentul restituirii decât la momentul acordării.

Relativ la această critică este relevantă şi interpretarea dată de C.J.U.E. în cauza C81/19, respectiv că articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii trebuie interpretat în sensul că o clauză contractuală care nu a făcut obiectul unei negocieri individuale, ci reflectă o normă care, potrivit legii naţionale, se aplică între părţile contractante în lipsa unui acord diferit în această privinţă, nu intră în domeniul de aplicare al acestei directive.

În raport de această interpretare rezultă că normele din C. civ., respectiv art. 1578, care reglementează restituirea împrumutului în aceeaşi monedă cu cea primită de împrumutat au caracter supletiv, în sensul că părţile pot să deroge de la acestea.

Întrucât în cauză nu s-a făcut dovada existenţei unui acord al părţilor, diferit de dispoziţiile art. 1578 vechiul C. civ., clauza contractuală în discuţie nu este decât o redare a principiului nominalismului, astfel cum a fost consacrat el legal. Ca atare, prin raportare la dispoziţiile art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000, la cele din Directivă, respectiv la jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, orice analiză a caracterului abuziv al acestora este exclusă.

Prin paragr. 29 din Hotărârea C.J.U.E. pronunţată în cauza C186/16 s-a reţinut că, pentru a stabili dacă o clauză contractuală este exclusă din domeniul de aplicare al Directivei 93/13, revine instanţei naţionale sarcina să verifice dacă această clauză reflectă prevederile din dreptul naţional care se aplică între părţile contractante independent de alegerea lor sau pe cele care sunt de natură supletivă şi, prin urmare, aplicabile ope legis, cu alte cuvinte în lipsa unui acord diferit între părţi în această privinţă (Curtea a indicat în acest sens Hotărârea din 21 martie 2013, RWE Vertrieb, C-92/11, EU:C:2013:180, punctul 26, şi Hotărârea din 10 septembrie 2014, Kušionová, C-34/13, EU:C:2014:2189, punctul 79).

Instanţa europeană nu a făcut distincţie între normele care se aplică între părţile contractante independent de alegerea lor şi cele de natură supletivă, ci a indicat că sunt excluse din domeniul de aplicare al Directivei 93/13 atât normele imperative, cât şi cele supletive. Această chestiune a fost pe deplin lămurită în decizie C.J.U.E. pronunţată în cauza C 81/19.

Astfel, procedând la clarificarea tipului de norme care sunt excluse din domeniul de aplicare al Directivei 93/13, instanţa europeană a reţinut ca relevant al treisprezecelea considerent al Directivei, în care se precizează că expresia "acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii", care figurează la articolul 1 alin. (2) se referă şi la normele care, potrivit legii naţionale, se aplică între părţile contractante, cu condiţia să nu se fi instituit alte acorduri.

Curtea a arătat că această excludere de la aplicarea regimului Directivei 93/13 este justificată de faptul că, în principiu, se poate prezuma în mod legitim că legiuitorul naţional a stabilit un echilibru între ansamblul drepturilor şi obligaţiilor părţilor la anumite contracte. Prin urmare, împrejurarea că legiuitorul naţional a stabilit un echilibru între ansamblul drepturilor şi obligaţiilor părţilor la anumite contracte nu constituie o condiţie pentru aplicarea excluderii prevăzute la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13, ci justificarea unei astfel de excluderi.

Cu referire la caracterul normei prevăzute la art. 1578 vechiul C. civ., prin paragrafele 28-31 din decizia menţionată, Curtea de la Luxembourg a arătat că pentru a stabili dacă condiţiile excluderii prevăzute la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13 sunt îndeplinite, îi revine instanţei naţionale sarcina să verifice dacă clauza contractuală vizată reflectă dispoziţii de drept naţional care se aplică în mod imperativ între părţile contractante independent de alegerea lor sau dispoziţii de natură supletivă şi, prin urmare, aplicabile automat, cu alte cuvinte în lipsa unui acord diferit între părţi în această privinţă. În acest sens, s-a reţinut că din decizia de trimitere reiese că instanţa a calificat art. 1578 din vechiul C. civ. ca fiind o dispoziţie legală de natură supletivă, cu alte cuvinte o dispoziţie care se aplică contractelor de credit atunci când părţile nu au convenit altfel.

Prin urmare, a concluzionat Curtea Europeană, din moment ce, potrivit instanţei de trimitere, clauza din condiţiile generale al cărei caracter abuziv este invocat de reclamanţii din litigiul principal reflectă o dispoziţie de drept naţional care este de natură supletivă, ea intră sub incidenţa excluderii prevăzute la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13.

Raportat la aceste consideraţii rezultă că nu se face distincţia între norme dispozitive şi norme imperative, deoarece dacă dispoziţiile imperative sunt obligatorii independent de voinţa părţilor, dispoziţiile supletive devin, şi ele, obligatorii după alegerea efectuată de părţile contractante de a nu deroga de la ele, aşadar distincţia nu prezintă importanţă sub aspectul excluderii prevăzute la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13.

În lumina acestor consideraţii se impune concluzia că excluderea vizează acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii, iar când normele cu putere de lege au caracter supletiv vor fi excluse doar dacă părţile nu au încheiat un acord diferit.

Aplicând în cauză argumentele anterior expuse, reiese cu evidenţă faptul că prevederile din contractul de credit care stabilesc obligaţia pentru reclamanţi, în calitate de împrumutaţi, de a restitui creditul în moneda în care acesta a fost acordat (CHF), sunt excluse din domeniul de aplicare al Legii nr. 193/2000 şi al Directivei 93/13, întrucât preiau o dispoziţie supletivă din dreptul intern, respectiv art. 1578 din vechiul C. civ., de la care părţile nu au derogat.

Raţiunea excluderii a fost clar expusă de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene în Cauza C-92/11 RWE Vertrieb AG împotriva Verbraucherzentrale Nordrhein - Westfalen eV, paragr. 28 şi consolidată în Cauza C-81/19, NG, OH împotriva E. S.A, fiind vorba de o prezumţie legitimă că legiuitorul naţional a stabilit un echilibru între ansamblul drepturilor şi obligaţiilor părţilor, iar această raţiune se păstrează indiferent dacă norma preluată de clauza contractuală are caracter imperativ ori supletiv.

Prin prisma acestor considerente, care pot susţine, de altfel, caracterul nefondat al criticilor aduse de recurenţi deciziei atacate sub aspectul clauzei de risc valutar, verificarea şi, implicit, motivarea hotărârii, din perspectiva întrunirii cerinţelor prevăzute de art. 4 din Legea nr. 193/2000, respectiv dezechilibrul semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, în detrimentul consumatorului, contrar bunei-credinţe şi a întrunirii caracterului clar şi inteligibil al unor clauze contractuale stipulate în contractele încheiate între consumatori şi profesionişti, nu poate fi realizată decât dacă nu este incidentă prima cauză de excludere de la analiza caracterului abuziv şi care are în vedere, astfel cum s-a arătat deja, măsura în care clauza contractuală reflectă acte sau norme obligatorii ale dreptului naţional, în care se includ şi normele supletive de la care părţile nu au derogat.

Nu în ultimul rând, trebuie menţionat că hotărârea pronunţata de C.J.U.E. în cauza C-26/13 nu priveşte şi nu tranşează chestiunea riscului valutar, în această cauza fiind vorba despre acordarea unui împrumut în moneda naţională care urma să fie restituit în funcţie de CHF şi nu ca în speţa dedusă judecaţii, unde împrumutul a fost acordat în CHF.

Recurenţii au mai precizat că instanţa de apel a nesocotit şi dispoziţiile art. 5 lit. c), art. 27 lit. b) şi art. 44 din Legea nr. 296/2004, în forma în vigoare la data încheierii contractului, potrivit cărora banca avea obligaţii de informare în mod corect, complet şi precis, subliniind că nu se poate statua, în lipsa unor astfel de informări, în sensul existenţei unui caracter clar al prevederilor art. 6.2 teza a III-a şi art. 6.3 din contract, precum şi asupra faptului că prin însăşi redactarea lor se face dovada informării suficiente cu privire la asumarea riscului valutar, aşa cum greşit a reţinut prima instanţă de control judiciar.

Înalta Curte reţine că nici această critică nu este fondată.

Este adevărat că profesionistul are o obligaţie de informare, însă aceasta trebuie păstrată în limite rezonabile, neputând să i se pretindă anticiparea cursului valutar pe perioade îndelungate de timp. Astfel, simplul fapt că este un profesionist în domeniul financiar-bancar nu implică în mod necesar cunoaşterea modului cum va evolua cursul valutar, cu atât mai mult cu cât perioada contractuală era una îndelungată (30 de ani).

Având în vedere considerentele arătate, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul reclamanţilor.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanţii A. şi B. împotriva deciziei civile nr. 71/A din 15 mai 2019, pronunţate de Curtea de Apel Galaţi, secţia I civilă în dosarul nr. x/2015.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 25 mai 2021.