Nullity of pre-legislation telecom rental clauses under Law No. 154/2012 and retroactivity of new statutory requirements

Şedinţa publică din data de 19 mai 2021

Analizând actele dosarului, precum şi decizia atacată, reţine următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă la 19.05.2016, reclamanta S.C. A. S.R.L. i-a chemat în judecată pe pârâţii S.C. B. S.A., S.C. C. S.A. şi Municipiul Bucureşti, reprezentat prin Primarul General, solicitând instanţei ca, prin hotărârea pe care o va pronunţa, să constate nulitatea absolută, începând cu 01.06.2013, a clauzelor cuprinse în contractul de închiriere tubete nr. x/15.09.2010, indicate la pagina 13 a acţiunii, în contractul de închiriere branşamente nr. 11/11.02.2009, indicate la aceeaşi pagină şi în contractul de închiriere racorduri nr. x/15.09.2010, indicate la pagina 14 a acţiunii, toate contractele fiind încheiate între reclamantă şi pârâta S.C. B. S.A.; reclamanta a mai solicitat instanţei să îi oblige pe pârâţi la înlocuirea/modificarea, începând cu 01.06.2013, a clauzelor nule cu altele valabile, care să respecte prevederile Avizului conform nr. DER/928 emis de A.N.C.O.M. la 30.05.2013 şi să-i oblige pe pârâţi la repararea prejudiciului cauzat în intervalul 01.06.2013-01.05.2016, evaluat la 113.334,51 euro, precum şi la plata dobânzii penalizatoare aferente, cu începere de la data introducerii acţiunii şi până la achitarea efectivă a debitului principal, cu cheltuieli de judecată.

Prin încheierea din 14.09.2017, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a respins cererea de suspendare a judecăţii cauzei până la soluţionarea definitivă a dosarului nr. x/2014, întemeiată pe art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., iar prin sentinţa civilă nr. 3410/28.09.2017 a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a S.C. C. S.A. şi a Municipiului Bucureşti, prin Primar General şi, ca o consecinţă, a respins acţiunea formulată în contradictoriu cu aceste părţi, ca fiind îndreptată împotriva unor persoane fără calitate procesuală pasivă; în rest, acţiunea a fost respinsă ca neîntemeiată.

Atât împotriva încheierii de la 14.09.2017, cât şi împotriva sentinţei civile indicate, reclamanta a declarat apel, iar pe parcursul judecăţii căii ordinare de atac a invocat, la 04.06.2018, excepţia de nelegalitate a Hotărârii nr. 108/06.03.2008 a Consiliului General al Municipiului Bucureşti şi a Anexei 1 la această hotărâre.

Prin încheierea de la 18.09.2018, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă a respins ca inadmisibilă excepţia de nelegalitate, iar prin decizia civilă nr. 1472/01.10.2019 a respins ca nefondat apelul.

Împotriva încheierii din 18.09.2018 şi împotriva acestei decizii, reclamanta a declarat recurs, solicitând casarea lor şi, ca o consecinţă, fie trimiterea cauzei spre o nouă judecată instanţei de apel, fie reţinerea ei, spre o nouă judecată prin care să fie admisă excepţia de nelegalitate a Hotărârii nr. 108/06.03.2008 a Consiliului General al Municipiului Bucureşti şi acţiunea, în întregul ei.

În motivare, după prezentarea amplă a situaţiei de fapt, recurenta a susţinut că în mod eronat a fost respinsă excepţia de nelegalitate a Hotărârii nr. 108/2008 a Consiliului General al Municipiului Bucureşti şi a Anexei 1, întrucât de acest act administrativ depinde soluţionarea prezentului litigiu, că raporturilor juridice dintre părţi le sunt aplicabile clauzele contractului de concesiune, care contravin Legii nr. 154/2012, iar în cauză sunt aplicabile prevederile Avizului nr. DER/928, emis la 30.05.2013 de A.N.C.O.M. De aceea, recurenta a susţinut admisibilitatea excepţiei de nelegalitate şi a solicitat admiterea ei, ca o consecinţă a reformării încheierii atacate.

În privinţa deciziei instanţei de prim control judiciar, a arătat că dispoziţia de admitere a excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a pârâţilor S.C. C. S.A. şi Municipiul Bucureşti, prin Primar General, este nelegală, prin raportare la prevederile art. 37 şi 59 C. proc. civ., respectiv art. 37 şi 38 din Legea nr. 154/2012, care instituie solidaritatea obligaţională a tuturor persoanelor care implementează proiectele de infrastructură suport pentru telecomunicaţii.

Astfel, a susţinut că şi S.C. C. S.A., şi S.C. B. S.A. au aceeaşi poziţie juridică în contractul de concesiune în care sunt prevăzute condiţiile de acces la infrastructura B., fiindu-le acordată aceeaşi poziţie juridică în vederea implementării şi încheierii contractelor cu furnizorii de reţele de comunicaţii electronice, chestiune expusă pe larg prin răspunsul la întâmpinarea depusă la instanţa de fond. În aceste condiţii, dată fiind strânsa legătură dintre cele două intimate, recurenta consideră obligatorie şi necesară coparticiparea procesuală pasivă din perspectiva art. 59 C. proc. civ.

Totodată, a mai arătat că Municipiul Bucureşti, prin Primarul General, a concesionat pe o perioadă de 49 de ani dreptul exclusiv al lucrărilor de realizare şi administrare a reţelei B., aşa încât el va rămâne proprietarul bunurilor care fac obiectul contractului de concesiune, aprobat prin Hotărârea nr. 108/2008 a C.G.M.B.

De asemenea, a mai susţinut că, în cazul încetării în orice mod a contractului de concesiune, Municipiul Bucureşti, în calitatea sa de proprietar al infrastructurii B., rămâne direct răspunzător pentru neîndeplinirea obligaţiilor ori pentru îndeplinirea lor defectuoasă.

În continuare, recurenta a apreciat că afirmaţiile sale sunt confirmate şi de Consiliul Concurenţei, care, prin adresa nr. x/11.09.2013, a constatat că Municipiul Bucureşti a acordat o serie de drepturi speciale ori exclusive S.C. B. S.A., fapt interzis de art. 10 din Legea nr. 154/2012 şi de art. 52 din Legea nr. 21/1996 şi sancţionat cu nulitatea absolută.

Aşadar, în considerarea dreptului de închiriere către recurentă, acordat prin contractul de concesiune celorlalte două pârâte în schimbul unei redevenţe de 12% din venituri, în situaţia în care se solicită reducerea tarifului de închiriere de tubetă de la 120 euro/km/lună la 85 euro/km/lună, recurenta a considerat că Municipiul Bucureşti ar trebuie să fie interesat în obţinerea unei redevenţe micşorate de la 14,40 euro/km/lună la 10,20 euro/km/lună, ceea ce ar justifica participarea sa în proces. Prin urmare, în temeiul art. 37 şi 59 C. proc. civ., a solicitat respingerea excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a Municipiului Bucureşti, prin Primarul General şi să se constate că în cauză litisconsorţiul este necesar şi obligatoriu, iar hotărârea ce se va pronunţa în cauză trebuie să îi fie opozabilă şi acestuia.

A argumentat recurenta solidaritatea pentru prejudiciul cauzat de încălcarea legislaţiei în materie de concurenţă şi prin raportare la dispoziţiile art. 11 din Directiva 2014/104/UE, care fac referire la toate persoanele implicate în proiect.

În final, recurenta a conchis că nu doar normele din dreptul comun impun coparticiparea procesuală, ci şi legea specială, respectiv art. 37 alin. (3) şi art. 38 alin. (3) din Legea nr. 154/2012, art. 52 şi art. 66 din Legea nr. x, art. 11 din O.U.G. nr. 39/2017, care prevăd solidaritatea obligaţională a tuturor persoanelor care implementează proiectul de infrastructură B..

Pe fondul recursului, recurenta a susţinut că instanţa de apel a interpretat în mod eronat prevederile art. 6 alin. (6) C. civ., art. 1.246, coroborat cu art. 1.250 şi cu art. 1.255 C. civ., art. 38 alin. (3) din Legea nr. 154/2012, precum şi art. 4 din Directiva 2002/21/CE.

Recurenta a precizat că instanţele nu au dat eficienţă principiului aplicării imediate a legii noi, având în vedere că situaţia juridică născută anterior intrării în vigoare a legii noi era nefinalizată la acea dată, ceea ce, prin interpretarea corectă a dispoziţiilor art. 6 alin. (6) din Legea nr. 287/2009 şi a art. 102 alin. (2) din Legea nr. 71/2011, ar fi trebuit să conducă la concluzia că modificarea clauzelor urma a se face potrivit dispoziţiilor din Legea nr. 154/2012, astfel cum art. 38 alin. (3) din această lege impune în mod expres.

Recurenta a mai susţinut că, în cauză, Legea nr. 154/2012 este aplicabilă de la momentul intrării ei în vigoare, context în care se impune înlăturarea clauzelor din contracte care îi contravin, conform art. 38 alin. (3) din Legea nr. 154/2012, care prevăd obligativitatea modificării clauzelor, în vederea asigurării respectării condiţiilor tehnice şi economice stabilite în conformitate cu art. 37 alin. (3).

În acest context, a arătat că instanţele de judecată nu au interpretat teleologic şi sistemic articolele din Legea nr. 154/2012 incidente, pentru a înţelege corect atât situaţia de fapt, cât şi voinţa legiuitorului la momentul adoptării legii.

Totodată, cu ignorarea dispoziţiilor imperative ale art. 38 alin. (3) şi 37 alin. (3) din Legea nr. 154/2012, a mai arătat că instanţele au apreciat că în cazul proiectelor de infrastructură realizate cu participarea sau sprijinul autorităţilor administraţiei publice centrale sau locale şi care sunt deja executate ori în curs de executare, precum proiectul B. din Bucureşti, pentru modificarea clauzelor din contractele deja încheiate nu este suficient doar Avizul A.N.C.O.M., emis în baza art. 37 alin. (3) din Legea nr. 154/2012, ci trebuie să existe şi un act administrativ al autorităţii publice locale care să prevadă alte condiţii tehnice şi economice decât cele menţionate prin contractul de concesiune, ce constituie Anexa la H.C.G.M.B. nr. 108/2008.

Or, o astfel de interpretare echivalează, în opinia recurentei, unei adăugări nepermise la Legea nr. 154/2012 şi reflectă o poziţionare a instanţei de judecată în locul legiuitorului, faptă ce reprezintă un atac la principiul separaţiei puterilor în stat.

O altă chestiune se referă la incidenţa art. 52 şi 66 din Legea nr. 21/1996, recurenta solicitând anularea clauzelor din convenţiile aflate în discuţie şi repararea prejudiciului.

Sub acest aspect, a susţinut că instanţa de apel a încălcat dispoziţiile din Regulamentul nr. 1/2003 al CE din 16 decembrie 2002 privind punerea în aplicare a normelor de concurenţă, respectiv art. 81 şi 82.

De altfel, a subliniat recurenta, rapoartele Consiliului Concurenţei relevă faptul că intimata S.C. B. S.A. are cotă de piaţă de 100%, deţinând poziţia de monopol pe piaţa de acces la infrastructură.

Clauzele a căror nulitate se solicită sunt constatate, a mai arătat recurenta, ca fiind abuzive, din perspectiva art. 6 din Legea nr. 21/1996 şi art. 102 din TFUE, atât de A.N.C.O.M., cât şi de Consiliul Concurenţei.

Astfel, recurenta a solicitat obligarea intimaţilor la repararea prejudiciului, ca urmare a practicării tarifelor ilegale, abuzive şi nelegale şi nu a celor stabilite şi reglementate de A.N.C.O.M., precum şi obligarea acestora la plata dobânzii penalizatoare.

În continuare, recurenta a redat paragrafe din deciziile nr. 3288/22.10.2015 şi nr. 253/22.09.2003 ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

La 28.02.2020, intimatul Municipiul Bucureşti, prin Primarul General, a depus întâmpinare, prin care a invocat excepţia lipsei calităţii sale procesuale pasive, precizând că nu are calitatea de semnatar al contractelor de închiriere aflate în discuţie; pe fond, a arătat că nu poate fi obligat la plata unei sume cu titlu de despăgubiri pentru acoperirea prejudiciului, în condiţiile în care nu este parte contractantă.

La 04.03.2020, intimatele S.C. B. S.A. şi S.C. C. S.A. au depus întâmpinare, prin care au solicitat respingerea recursului ca nefondat.

În temeiul art. 493 C. proc. civ., Înalta Curte a dispus întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului; acesta a fost depus la dosar şi, în urma analizării lui de către completul de filtru, a fost comunicat părţilor, care au fost înştiinţate asupra faptului că în termen de 10 zile de la comunicare pot depune puncte de vedere la raport; nicio parte nu şi-a prezentat punctul de vedere.

Recursul a fost admis în principiu la 24.03.2021, stabilindu-se un termen în şedinţă publică, în vederea soluţionării lui.

Analizând actele dosarului, precum şi decizia atacată, prin prisma criticilor de nelegalitate invocate, Înalta Curte reţine următoarele:

În mod prioritar, se cuvine menţionat că, potrivit art. 499 C. proc. civ., "prin derogare de la prevederile art. 425 alin. (1) lit. b), hotărârea instanţei de recurs va cuprinde în considerente numai motivele de casare invocate şi analiza acestora, arătându-se de ce s-au admis ori, după caz, s-au respins. (...)".

Litigiul derulat între părţi derivă din proiectul pentru realizarea "Reţelei metropolitane de fibră optică a municipiului Bucureşti pentru telecomunicaţii - B.", proiect pentru a cărui realizare cele trei intimate-pârâte au încheiat un contract de concesiune de lucrări publice, care a fost aprobat prin Hotărârea nr. 108, adoptată de Consiliul General al Municipiului Bucureşti la 06.03.2008, contractul constituind Anexa 1 la aceasta.

În baza contractului evocat, Municipiul Bucureşti, în calitate de concedent, a agreat concesionarea exclusivă, pe o perioadă de 49 ani, a lucrărilor de realizare şi administrare a reţelei B. către S.C. D. S.A. (în prezent, S.C. C. S.A.), în calitate de concesionar şi S.C. B. S.A., în calitate de societate afiliată a S.C. D. S.A.

Ulterior, între intimata-pârâtă S.C. B. S.A. şi recurenta-reclamantă s-au încheiat mai multe contracte de închiriere de tubete, branşamente şi racorduri, în perioada cuprinsă între 11.12.2008 şi 15.09.2010.

Invocând dispoziţiile art. 10 alin. (2) şi (3) şi art. 37 alin. (3) din Legea nr. 154/2012, precum şi conţinutul Avizului conform nr. DER/928/30.05.2013, emis la 30.05.2013 de A.N.C.O.M., reclamanta a iniţiat demersul judiciar de faţă, prin care, în contradictoriu cu pârâţii S.C. B. S.A., S.C. C. S.A. şi Municipiul Bucureşti, a solicitat să se constate nulitatea, începând cu data de 01.06.2013, a unor clauze (indicate în cuprinsul cererii de chemare în judecată) din contractele de închiriere încheiate cu pârâta S.C. B. S.A.; a mai solicitat obligarea pârâţilor la înlocuirea/modificarea, începând cu 01.06.2013, a clauzelor nule cu altele valabile, care să respecte prevederile Avizului conform nr. DER/928/30.05.2013, emis de A.N.C.O.M., dar şi obligarea pârâţilor la repararea prejudiciului cauzat în intervalul 01.06.2013-01.05.2016, în sumă de 113.334,51 euro şi la plata dobânzii penalizatoare aferente, calculată cu începere de la data introducerii acţiunii până la achitarea efectivă a debitului, cu cheltuieli de judecată.

Aşadar, un prim aspect care trebuie subliniat este că acţiunea nu se îndreaptă şi împotriva contractului de concesiune, ci le vizează exclusiv pe cele încheiate de către recurentă şi intimata-pârâtă S.C. B. S.A. în subsecvenţa acestuia.

Al doilea aspect care se cuvine notat este că ultimele două capete de cerere sunt plasate pe premisa admiterii celui dintâi, aşadar nu se află într-o relaţie de independenţă faţă de acesta.

O atare concluzie este impusă de principiul disponibilităţii, în temeiul căruia reclamanta-recurentă a solicitat ca pârâţii-intimaţi să fie obligaţi la înlocuirea sau la modificarea unor clauze, începând cu 01.06.2013, care să respecte prevederile Avizului conform nr. DER/928 emis de A.N.C.O.M. la 30.05.2013, având ca premisă constatarea în prealabil a nulităţii clauzelor; iar caracterul accesoriu al capătului cerere privind repararea prejudiciului a fost confirmat de însăşi recurenta-reclamantă în cuprinsul actului de procedură regăsit la fila x din volumul II al dosarului primei instanţe.

Prin încheierea din 18.09.2018, atacată pe calea prezentului recurs, instanţa de apel a respins excepţia de nelegalitate a Hotărârii nr. 108/06.03.2008, prin care Consiliul General al Municipiului Bucureşti a aprobat contractul de concesiune de lucrări publice încheiat de intimatele-pârâte.

În opinia recurentei, Hotărârea nr. 108/06.03.2008 a Consiliului General al Municipiului Bucureşti trebuie privită în întregul ei, incluzând aşadar şi Anexa 1, care cuprinde contractul de concesiune de lucrări publice încheiat de intimatele-pârâte, iar de respectiva Hotărâre depinde soluţionarea cauzei de faţă, de vreme ce izvorul tuturor contractelor subsecvente îl constituie chiar contractul de concesiune iniţial.

Examinând această critică, Înalta Curte reţine că art. 4 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 impune cerinţa unei dependenţe între actul administrativ atacat pe calea excepţiei de nelegalitate şi soluţionarea pe fond a cauzei şi subliniază că în concret îndeplinirea acestei condiţii se verifică prin prisma obiectului cererii şi, atunci când excepţia este invocată în faţa unei instanţe de control judiciar, prin prisma limitelor analizei în respectiva cale de atac.

Cât timp acţiunea nu este îndreptată împotriva contractului de concesiune, nu există raportul de dependenţă evocat mai sus, deoarece eventuala nelegalitate a actului administrativ cu caracter individual, în măsura în care ar fi constatată, nu ar fi fost suficientă pentru a determina admiterea acţiunii reclamantei-recurente; cu alte cuvinte, chiar dacă instanţa ar fi procedat în conformitate cu art. 4 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 şi ar fi soluţionat cauza fără să ţină seama de Hotărârea nr. 108/06.03.2008 a Consiliului General al Municipiului Bucureşti, aceasta nu ar fi avut aptitudinea să releve caracterul fondat al demersul judiciar de faţă. De altfel, cererea de constatare a nulităţii parţiale absolute a contractelor încheiate între recurentă şi intimata-pârâtă S.C. B. S.A. în subsecvenţa celui de concesiune nu a fost întemeiată pe pretinsa nelegalitate a actului administrativ atacat, ci, în mod exclusiv, pe apariţia unui nou cadru legislativ; în acest context, Hotărârea nr. 108/06.03.2008 a Consiliului General al Municipiului Bucureşti a fost amintită în cuprinsul cererii de chemare în judecată în contextul prezentării istoricului relaţiilor contractuale dintre părţi.

Notând, aşadar, că acţiunea nu vizează şi contractul de concesiune, ci numai pe cele încheiate între recurentă şi S.C. B. S.A. în subsecvenţa celui dintâi, instanţele le-au negat Municipiului Bucureşti şi S.C. C. S.A. calitatea procesuală pasivă.

Recurenta critică această dezlegare, invocând art. 37 şi 59 C. proc. civ., art. 37 şi 38 din Legea nr. 154/2012, care instituie solidaritatea obligaţională a tuturor persoanelor care implementează proiectele de infrastructură pentru telecomunicaţii.

Calitatea procesuală, definită în art. 36 C. proc. civ., rezultă din identitatea dintre părţi şi subiectele raportului litigios, astfel cum acesta este dedus judecăţii.

De aceea, cât timp contractele a căror nulitate parţială se cere a fi constatată nu au ca părţi decât pe recurentă şi pe intimata S.C. B. S.A., Înalta Curte constată că ele sunt singurele persoane care au calitatea de subiecte ale raportului litigios, şi aceasta distinct de eventuala identitate de poziţie juridică, pe care recurenta afirmă că cel puţin două intimate-pârâte ar avea-o în contractul de concesiune.

De aceea, chiar dacă nu doar intimatei-pârâte S.C. B. S.A., ci şi intimatei-pârâte S.C. C. S.A. li s-ar fi acordat aceeaşi poziţie juridică în vederea implementării şi încheierii contractelor cu furnizorii de reţele de comunicaţii electronice, legătura dintre cele două entităţi nu este atât de strânsă pe cât o consideră recurenta, de vreme ce contractele atacate au fost încheiate doar de S.C. B. S.A.; prin urmare, neexistând nici obligaţie ori cauză comună, nici vreo strânsă legătură, nu sunt incidente prevederile art. 59 C. proc. civ., referitoare la litisconsorţiul procesual pasiv.

În considerarea aceloraşi argumente, nici calitatea Municipiului Bucureşti de proprietar al bunurilor care fac obiect al contractului de concesiune, nici eventualul lui interes în obţinerea unei redevenţe micşorate nu justifică participarea acestuia în proces, iar referirile recurentei la dispoziţiile art. 37 C. proc. civ. sunt irelevante, de vreme ce ele au în vedere doar ipoteza în care, în cazurile şi condiţiile prevăzute exclusiv prin lege, alte persoane decât cele legitimate procesual activ, potrivit art. 36 C. proc. civ., pot sta în proces pentru a apăra drepturile ori interesele legitime ale unor persoane aflate în situaţii speciale sau în scopul ocrotirii unui interes de grup ori general. Lipsa unei dispoziţii legale care să-i legitimeze Municipiului Bucureşti participarea în proces relevă caracterul nefondat şi al criticii fondate pe pretinsa nesocotire a art. 37 C. proc. civ.

Nici afirmata solidaritate a răspunderii pentru prejudiciul reclamat nu poate justifica, în persoana intimaţilor S.C. C. S.A. şi Municipiul Bucureşti, calitatea procesuală pasivă; în acest context, Înalta Curte ia act că recurenta afirmă că cererea sa ar fi una derivată din încălcarea regulilor de concurenţă, ceea ce ar atrage incidenţa art. 11 din Directiva 2014/104/UE a Parlamentului European şi a Consiliului din 26.11.2014, a Legii nr. 21/1996 ori a O.U.G. nr. 39/2017, dar este util să se reamintească părţilor că însăşi recurenta a declarat în faţa primei instanţe că cererea în despăgubiri este accesorie constatării nulităţii clauzelor contractuale; se cuvine subliniat că în calea de atac nu se poate schimba cauza acţiunii, pentru că se opun prevederile art. 478 alin. (3) C. proc. civ., aplicabile şi în recurs potrivit normei de trimitere de la art. 494 C. proc. civ.

Totodată, referirile la art. 37 alin. (3) şi la art. 38 alin. (3) din Legea nr. 154/2012 nu au aptitudinea de a schimba dezlegarea expusă în precedent, întrucât normele evocate nu reglementează solidaritatea persoanelor care implementează proiectul de infrastructură B. în sensul pe care îl are în vedere recurenta atunci când critică soluţia dată excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive.

În considerarea argumentelor expuse anterior şi văzând criteriile indicate în art. 36 C. proc. civ. în raport cu care se apreciază calitatea procesuală, condiţie de exercitare a acţiunii civile, Înalta Curte găseşte criticile recurentei sub acest aspect ca fiind nefondate.

În continuare, recurenta a susţinut că, faţă de apariţia Legii nr. 154/2012 şi în considerarea Avizului A.N.C.O.M. nr. DER/928/30.05.2013, actele juridice care au fost încheiate sub imperiul legii anterioare trebuie anulate.

Textele de lege pe care recurenta îşi fundamentează cererea sunt cuprinse în art. 10 alin. (2) şi (3) şi în art. 37 alin. (3) din Legea nr. 154/2012.

Instanţa supremă constată că, potrivit art. 10 alin. (2) din Legea nr. 154/2012, "în cazul proiectelor de instalare de infrastructură realizate cu participarea sau sprijinul autorităţilor administraţiei publice centrale ori locale sau finanţate, total ori parţial, din fonduri publice, furnizorii de reţele de comunicaţii electronice beneficiază de acces deschis la această infrastructură pentru o perioadă de cel puţin 7 ani, cu respectarea principiilor nediscriminării, proporţionalităţii şi obiectivităţii". În conformitate cu alin. (3) al aceluiaşi articol, "condiţiile tehnice şi economice în care se realizează accesul la infrastructură al furnizorilor de reţele de comunicaţii electronice în cazul prevăzut la alin. (2) se stabilesc cu avizul conform al ANCOM".

De asemenea, art. 37 alin. (3) din aceeaşi lege prevede că "în cazul proiectelor de instalare de infrastructură realizate ori în curs de realizare prevăzute la art. 10 alin. (2), autorităţile administraţiei publice centrale sau locale care participă ori sprijină realizarea acestor proiecte sau le finanţează au obligaţia de a transmite ANCOM condiţiile tehnice şi economice în care se realizează accesul furnizorilor de reţele de comunicaţii electronice, în vederea aplicării art. 10 alin. (3), în termen de 30 de zile de la data intrării în vigoare a prezentei legi. ANCOM poate solicita modificarea sau completarea condiţiilor propuse".

În exercitarea atribuţiilor prevăzute de art. 10 alin. (3) şi art. 37 alin. (3), citate mai sus, A.N.C.O.M. a emis Avizul privind condiţiile economice şi tehnice în care se realizează accesul furnizorilor de reţele de comunicaţii electronice la infrastructura reţelei metropolitane de fibră optică a Municipiului Bucureşti pentru telecomunicaţii - B..

Întemeindu-se pe dispoziţiile art. 10 alin. (2) şi (3) şi în art. 37 alin. (3) din Legea nr. 154/2012 şi pe conţinutul Avizului A.N.C.O.M., recurenta-reclamantă a invocat nulitatea absolută a unor clauze contractuale, pe care le-a indicat în cerere, iar instanţele anterioare au respins acest petit, apreciind, în esenţă, că nerespectarea dispoziţiilor unui act normativ nu poate atrage nulitatea unor convenţii încheiate anterior intrării lui în vigoare.

Criticile recurentei vizează pretinsa interpretare eronată, de către instanţa de apel, a prevederilor art. 6 alin. (6) C. civ., art. 1.246, coroborat cu art. 1.250 şi cu art. 1.255 C. civ.; potrivit autoarei căii de atac, instanţele nu ar fi dat eficienţă principiului aplicării imediate a legii noi, având în vedere că în cauză este o situaţie juridică născută anterior şi nefinalizată la data intrării în vigoare a legii noi, iar în condiţiile apariţiei unui nou cadru legislativ, respectiv Legea nr. 154/2012 şi Avizul A.N.C.O.M. nr. DER/928/30.05.2013, se impune anularea actelor juridice încheiate sub imperiul legii vechi.

Nici aceste critici nu sunt fondate.

Nulitatea este sancţiunea de drept civil care lipseşte actul juridic de efectele contrare normelor edictate pentru încheierea sa valabilă.

Prin urmare, cauza de nulitate se verifică potrivit normelor legale în vigoare la data încheierii contractelor, aşa încât prezintă relevanţă actele normative atunci existente.

Or, Legea nr. 154/2012 a intrat în vigoare ulterior semnării contractelor a căror nulitate absolută parţială se cere a fi constatată.

Recurenta a invocat greşita aplicare, în apel, a art. 6 alin. (6) din noul C. civ., text de lege potrivit căruia dispoziţiile legii noi sunt aplicabile "şi efectelor viitoare ale situaţiilor juridice născute anterior intrării în vigoare a acesteia, derivate din starea şi capacitatea persoanelor, din căsătorie, filiaţie, adopţie şi obligaţia legală de întreţinere, din raporturile de proprietate, inclusiv regimul general al bunurilor, şi din raporturile de vecinătate, dacă aceste situaţii juridice subzistă după intrarea în vigoare a legii noi".

Notând, în mod prioritar, că încheierea contractelor atacate se situează într-o perioadă cuprinsă între 11.12.2008 şi 15.09.2010, aşadar anterior intrării în vigoare a noului C. civ., Înalta Curte subliniază şi că nulitatea nu reprezintă un efect al contractului, aşa cum în mod nefondat consideră recurenta, ci, aşa cum s-a arătat mai sus, este o sancţiune pentru încheierea lui cu nerespectarea legii.

Aplicarea acestei sancţiuni pentru nerespectarea unor dispoziţii legale intrate în vigoare ulterior încheierii contractelor ar echivala cu aplicarea retroactivă a legii noi, operaţiune interzisă prin art. 15 alin. (2) din Constituţia României, întrucât ea ar pretinde părţilor să-şi conformeze conduita unor reguli care nu existau la data încheierii actelor juridice, reguli a căror existenţă nu era, aşadar, previzibilă.

În întărirea acestor concluzii, se cuvin evocate prevederile art. 102 alin. (1) din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a noului C. civ., potrivit cu care "Contractul este supus dispoziţiilor legii în vigoare la data când a fost încheiat în tot ceea ce priveşte încheierea, interpretarea, efectele, executarea şi încetarea sa".

În considerarea argumentelor expuse anterior, nu poate fi primită nici critica vizând pretinsa încălcare a celorlalte dispoziţii indicate de recurentă, cuprinse tot în noul C. civ., în art. 1.246, 1.250 şi în art. 1.255, precum şi în art. 52 şi 66 din Legea nr. 21/1996, respectiv în norme comunitare.

În continuare, recurenta a invocat dispoziţiile art. 38 alin. (3) din Legea nr. 154/2012, ca temei al solicitării de înlocuire a prevederilor nule cu unele care nu contravin legii noi.

Un aspect esenţial care se desprinde din analiza memoriului de recurs este cel potrivit căruia atitudinea recurentei, în ceea ce priveşte formularea cererilor pe care le adresează instanţei, este una oscilantă: astfel, dacă în cererea de chemare în judecată a solicitat obligarea pârâtelor-intimate la înlocuirea/modificarea clauzelor nule din contracte (ca o consecinţă a constatării nulităţii acestora, deci), ulterior, pe parcursul procesului, a solicitat înlăturarea clauzelor respective, pe motiv că ar contraveni Legii nr. 154/2012, pe temeiul art. 38 alin. (3).

În acest context, se cuvine reiterată concluzia expusă în precedent, în sensul că în calea de atac nu se poate schimba cauza acţiunii, pentru că se opune art. 478 alin. (3) C. proc. civ., care este aplicabil şi în recurs potrivit art. 494 C. proc. civ.

Potrivit art. 38 alin. (3) din Legea nr. 154/2012, "La solicitarea furnizorilor de reţele de comunicaţii electronice sau din oficiu, clauzele cuprinse în contractele deja încheiate prin care se stabileşte accesul furnizorilor de reţele de comunicaţii electronice la proiectele prevăzute la art. 10 alin. (2) vor fi modificate, în vederea asigurării respectării condiţiilor tehnice şi economice stabilite în conformitate cu dispoziţiile art. 37 alin. (3)".

Aceste dispoziţii impun părţilor conduita de parcurs, în vederea conformării la condiţiile tehnice şi economice stabilite potrivit art. 37 alin. (3) din Legea nr. 154/2012, prin modificarea pentru viitor a clauzelor contractuale; ele nu conturează şi nici nu ar putea contura o cauză de nulitate care să afecteze contractul încheiat sub imperiul unei legi anterioare.

În procesul de faţă, instanţele judecătoreşti nu au fost învestite cu o cerere de modificare a contractelor, întemeiată pe prevederile art. 38 alin. (3) din Legea nr. 154/2012; dimpotrivă, demersul de modificare a unor clauze din contracte a fost iniţiat şi întemeiat de autorul său, în mod expres, pe premisa anulării lor prealabile.

Cum motivele de nulitate a respectivelor clauze nu sunt fondate, respingerea acestui capăt de cerere se repercutează şi asupra următoarelor două petite, care au fost fundamentate pe ipoteza caracterului fondat al celui dintâi, aşa încât devine inutil să fie analizată susţinerea recurentei potrivit căreia prin aprecierea că ar fi necesar, pe lângă Avizul A.N.C.O.M., şi un act administrativ emis de autoritatea publică locală care să prevadă alte condiţii tehnice şi economice decât cele care sunt menţionate în contractul de concesiune, instanţele de fond ar fi adăugat la lege.

De aceea, subliniind că doar considerentele deciziei de faţă şi cele prezentate de instanţele anterioare, care nu contravin, nici nu le excedează pe acestea justifică dispozitivul şi intră, aşadar, în puterea lucrului judecat, Înalta Curte constată că motivele invocate nu au fost în măsură să demonstreze nelegalitatea deciziei atacate, aşa încât, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă S.C. A. S.R.L. împotriva încheierii din 18 septembrie 2018 şi a deciziei civile nr. 1472 din 1 octombrie 2019, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 19 mai 2021.