Validity of foreign currency repayment and unilateral interest margin clauses in consumer credit contracts under Directive 93/13 and the principle of monetary nominalism

Şedinţa publică din data de 12 mai 2021

Asupra recursurilor de faţă, din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Călăraşi la 30 august 2016, sub nr. x/2017, reclamanţii A. şi B., în contradictoriu cu pârâta C. S.A., au solicitat instanţei ca prin hotărârea ce o va pronunţa să constate caracterul abuziv al clauzelor prevăzute la art. 1.3. lit. a), b) liniuţa a doua şi c), art. 5.1., art. 5.4., art. 6.3. şi art. 7.1. lit. m) şi n) din contractul de credit nr. x din 9 ianuarie 2008 şi clauzele prevăzute la art. 2 şi art. 3 din Actul Adiţional nr. 1 din 24 august 2009, art. 1 din Actul Adiţional nr. 3 din 31 august 2010, art. 2 din Actul Adiţional nr. 4 din 31 august 2011, art. 1 din Actul Adiţional nr. 5 din 7 martie 2012, art. 1 din Actul Adiţional nr. 6 din 23 august 2012, art. 1 din Actul Adiţional nr. 7 din 11 martie 2013, art. 1 din Actul Adiţional nr. 8 din 9 septembrie 2013, art. 1 din Actul Adiţional nr. 9 din 26 martie 2014 şi art. 1 din Actul Adiţional nr. 10 din 9 septembrie 2014 şi să constatate nulitatea absolută a acestora, dispunând şi eliminarea lor din contractul de credit menţionat şi actele adiţionale; să constate că dobânda aplicabilă contractului de credit nr. x din 9 ianuarie 2008 este cea prevăzută la art. 1.2. din contract, respectiv dobânda variabilă, calculată în funcţie de indicele de referinţă LIBOR la 3 luni plus marja băncii de 4,3 puncte procentuale, pentru întreaga perioadă de contractare, respectiv începând cu luna a şaptea până la restituirea integrală a creditului; să oblige pârâta la restituirea sumelor încasate în plus cu titlu de dobândă, ţinând cont de dobânda de referinţă variabilă LIBOR la 3 luni plus marja băncii de 4,3 puncte procentuale pentru contractul de credit nr. x din 9 ianuarie 2008, retroactiv de la data acordării creditului, sume actualizate cu dobânda legală de la data încasării fiecărei sume până la data plăţii efective; să oblige pârâta la restituirea sumelor încasate cu titlu de comision de acordare credit, în cuantum de 1.160 CHF pentru contractul de credit şi comisioanele de restructurare încasate prin actele adiţionale la contract, sume actualizate cu dobânda legală de la data încasării fiecărei sume până la data plăţii efective; să dispună îngheţarea cursului de schimb CHF/LEU pentru efectuarea plăţilor în temeiul contractului de credit nr. x din 9 ianuarie 2008, la valoarea de la data încheierii acestora, curs care să fie valabil pe toată perioada de derulare a creditelor sau la un alt curs negociat, în sens crescător, de până la 10% faţă de cel existent la data încheierii contractelor de credit; cu cheltuieli de judecată.

Prin sentinţa civilă nr. 486/2017 din 25 mai 2017, Tribunalul Călăraşi, secţia Civilă a admis în parte acţiunea şi a constatat caracterul abuziv al clauzelor prevăzute de art. 1.3 lit. a) şi b) şi de art. 7.1 lit. m) şi n) din contractul de credit nr. x din 9 ianuarie 2008, a obligat pârâta să restituie reclamanţilor comisionul de acordare a creditului de 1.160 CHF, la care se adaugă dobânda legală calculată de la data pronunţării sentinţei şi până la achitarea efectivă a acestei sume, a respins celelalte capete ale acţiunii şi a admis în parte cererea de cheltuieli de judecată, obligând pârâta la plata către reclamanţi a sumei de 1.200 RON cu acest titlu.

Împotriva acestei sentinţe au declarat apel reclamanţii A. şi B. şi pârâta C. S.A.

Prin decizia nr. 2211 din 13 decembrie 2017, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă a admis apelurile formulate de apelanţii-reclamanţi A. şi B. şi de apelanta-pârâtă C. S.A. şi a schimbat în parte sentinţa apelată în sensul că a constatat caracterul abuziv şi nulitatea absolută a clauzelor inserate la art. 5.1 şi art. 5.4 din contractul de credit, în ceea ce priveşte posibilitatea băncii de a modifica marja conform deciziei sale. A respins cererea privind constatarea caracterului abuziv şi a nulităţii absolute a clauzelor inserate la art. 1.3 lit. a) şi b) din contractul de credit şi cererile accesorii ca neîntemeiate. A menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei apelate. A obligat apelanţii-reclamanţi la plata către apelanta-pârâtă a sumei de 1.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată în apel.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs A. şi B. şi C. S.A.

Prin memoriul de recurs, recurenţii-reclamanţi au solicitat admiterea căii de atac formulate şi casarea în parte a hotărârii atacate.

Motivele invocate de recurenţii-reclamanţi sunt, în esenţă, următoarele:

Recurenţii-reclamanţi critică soluţia instanţei de apel şi solicită casarea în parte a deciziei atacate pe aspectele referitoare la constatarea caracterului abuziv şi nulităţii absolute a clauzelor ce prevăd modificarea marjei băncii şi comisioanele de acordare, rambursare anticipată şi conversie, al art. 6.3 din contractul de credit, ale clauzelor din actele adiţionale ce prevăd comisionul de restructurare/reeşalonare, a clauzei care stabileşte dobânda contractuală variabilă, referitoare la restituirea sumelor încasate cu titlu de comison, actualizate cu dobânda legală şi la îngheţarea cursului de schimb CHF-LEU la valoarea de la momentul încheierii contractului de credit, cu o variaţie de până la 10% în sens crescător.

Autorii căii de atac arată că prevederile contractuale de la art. 2 din actul adiţional nr. x din 24 august 2009 au caracter abuziv deoarece curtea de apel a reţinut caracterul nenegociat al contractului de credit, dar în mod greşit a reţinut că nu sunt îndeplinire celelalte condiţii prevăzute de art. 4 din Legea nr. 193/2000. Recurenţii susţin că modificarea marjei băncii la valoarea de 6,3 puncte procentuale este abuzivă întrucât nu a fost negociată, iar banca a profitat de starea de nevoie a recurenţilor şi, cu rea-credinţă, a modificat această marjă, fără a indica motivele întemeiate pe care s-a bazat această decizie, astfel cum prevăd art. 1 lit. a) din Anexa la Legea nr. 193/2000 şi art. 91 lit. g) din O.G. nr. 21/1992. Apreciază că dobânda creditului este variabilă, calculată conform art. 1.2 din contractul de credit în funcţie de indicele de referinţă LIBOR la 3 luni plus marja băncii de 4,3 puncte procentuale, pentru întreaga perioadă de contractare, respectiv începând cu luna a şaptea până la restituirea integrală a creditului şi că o soluţie în acest sens nu reprezintă o ingerinţă a instanţei în contract.

Prin memoriul de recurs se arată că prevederile contractuale care stipulează comisionul de acordare, comisionul de rambursare anticipată, comisionul de conversie şi comisionul de restructurare au caracter abuziv deoarece în contract, respectiv în actele adiţionale, nu sunt menţionate serviciile pentru care se achită aceste comisioane, iar valoarea comisioanelor este disproporţionat de mare.

Apreciază că, faţă de anularea clauzelor referitoare la dobândă şi comisioane, se impune şi restituirea sumelor încasate în plus de bancă.

Recurenţii susţin şi caracterul abuziv al clauzei prin care se prevede că plăţile se efectuează în moneda creditului deoarece clauza nu a fost negociată, iar banca nu i-a informat, la momentul încheierii convenţiei de credit, despre consecinţele economice ale contractării unui credit în franci elveţieni. Afirmă că instanţa de apel nu a avut în vedere cele stabilite de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene în Cauza C-186/16 Andriciuc deoarece a reţinut că nu poate fi analizat caracterul abuziv al clauzei în discuţie. Mai arată că nu este aplicabil principiul nominalismului monetar întrucât art. 1578 C. civ. din 1864 este o normă cu caracter general, iar în cauză sunt aplicabile normele cu caracter supletiv din materia protecţiei consumatorului. Autorii căii de atac precizează că au fost încălcate dispoziţiile art. 75 şi art. 76 din Legea nr. 296/2004 privind Codul consumului şi ale alin. (1) lit. b) din Anexa la Legea nr. 193/2000 deoarece aprecierea cursului francului elveţian în raport de moneda naţională este un eveniment imprevizibil, incert şi viitor, pe care consumatorul nu îl putea avea în vedere la momentul încheierii contractului, iar moneda străină nu a fost efectiv moneda de creditare, ci o monedă de substituţie.

Recurenţii-reclamanţi şi-au întemeiat cererea de recurs pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Prin recursul formulat, recurenta-pârâtă a solicitat admiterea căii de atac declarate şi casarea în parte a hotărârii atacate, invocând, în esenţă, următoarele:

Instanţa de apel a încălcat normele de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii, respectiv art. 32 alin. (1) lit. d) şi art. 33 C. proc. civ., deoarece nu a reţinut că cererea reclamanţilor cu privire la clauzele de la art. 5.1, art. 5.4 şi art. 7.1 din contractul de credit era şi este lipsită de interes.

Recurenta afirmă că prin actul adiţional din 17 septembrie 2010, încheiat în temeiul O.U.G. nr. 50/2010, rata dobânzii variabile a fost stabilită ca un procent anual în funcţie de indicele de referinţă LIBOR la 3 luni la care se adaugă marja băncii de 6,3 puncte procentuale, iar dreptul băncii de a putea modifica unilateral marja a fost înlăturat. Susţine că recurenţii nu justifică un interes nici în ceea ce priveşte constatarea caracterului abuziv al art. 7.1 deoarece nu au dovedit producerea unei pagube iminente.

Autoarea căii de atac arată că instanţa de apel a aplicat şi interpretat greşit dispoziţiile art. 969 C. civ. din 1864, ale art. 4 din Legea nr. 193/2000 şi ale alin. (1) lit. a) din Anexa la Legea nr. 193/2000 atunci când a reţinut că prevederile contractuale de la art. 5.1 şi 5.4 din contractul de credit au caracter abuziv. Astfel, afirmă că recurenţii au semnat Actul Adiţional nr. 1 din 24 august 2009, marja băncii fiind astfel majorată prin acordul părţilor. Mai arată că art. 5.1 şi art. 5.4 prevăd atât posibilitatea majorării, cât şi diminuării marjei, iar variaţia indicelui CDS reprezintă un motiv întemeiat în sensul alin. (1) lit. a) din Anexa la Legea nr. 193/2000, astfel că nu este îndeplinită condiţia existenţei dezechilibrului semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor. Recurenta apreciază că în contract a fost prevăzut motivul care permite modificarea unilterală a dobânzii (inclusiv a marjei băncii), menţionând în art. 5.1 că în cazul în care indicele de referinţă şi/sau marja băncii variază cu minim 0,25 puncte procentuale (în plus/minus) faţă de valoarea iniţială a acestora, banca poate modifica dobânda, în orice moment, conform deciziei sale.

Prin memoriul de recurs se susţine că decizia atacată este nelegală şi în ceea ce priveşte menţinerea soluţiei tribunalului cu privire la constatarea caracterului abuziv al clauzelor de la art. 7.1 lit. m) şi lit. n) din contractul de credit deoarece au fost greşit aplicate prevederile art. 4 din Legea nr. 193/2000. Se arată că aceste clauze nu creează un dezechilibru semnificativ deoarece se prevede notificarea din partea băncii cu privire la intervenţia cazului de neîndeplinire, iar în cazul anulării acestor prevederi, banca ar fi lipsită de dreptul de a îl urmări pe consumator în cazul neîndeplinirii obligaţiilor. Se mai arată că respectivele clauze sunt redactate într-un limbaj clar şi inteligibil şi că banca a acţionat cu bună-credinţă la încheierea contractului de credit.

Recurenta-pârâtă şi-a întemeiat cererea de recurs pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 C. proc. civ.

Recurenta-pârâtă a depus întâmpinare prin care a solicitat în principal respingerea ca inadmisibil a recursului formulat de recurenţii-reclamanţi, iar, în subsidiar, respingerea recursului ca nefondat.

Pe baza cererilor de recurs şi a întâmpinării depuse, în temeiul art. 493 C. proc. civ., s-a dispus întocmirea raportului de către magistratul-asistent desemnat.

Prin încheierea din 14 noiembrie 2018 s-a dispus comunicarea către părţi a raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursurilor declarate, în temeiul dispoziţiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ.. Părţile nu au depus puncte de vedere cu privire la raport.

Prin înscrisurile depuse la dosar, recurenta-pârâtă a arătat că şi-a schimbat denumirea în D. S.A.

Prin încheierea din 26 februarie 2019 au fost admise în principiu recursurile declarate de recurenţii-reclamanţi A. şi B. şi de recurenta-pârâtă D. împotriva deciziei nr. 2211 din 13 decembrie 2017 şi s-a stabilit termen pentru soluţionarea acestora la 3 aprilie 2019.

La termenul de la 3 aprilie 2019 judecata recursurilor a fost suspendată până la soluţionarea Cauzei C-81/19, aflate pe rolul Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, iar ulterior, prin rezoluţie, s-a fixat termen la 18 noiembrie 2020, în vederea repunerii cauzei pe rol şi judecării recursurilor.

La termenul de la 18 noiembrie 2020 judecata recursurilor a fost suspendată până la soluţionarea Cauzei C-269/19, aflate pe rolul Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, iar ulterior, prin rezoluţie, s-a fixat termen la 12 mai 2021, în vederea repunerii cauzei pe rol şi judecării recursurilor.

Examinând decizia atacată, în limitele controlului de legalitate, în raport de criticile formulate şi de dispoziţiile legale incidente, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine următoarele:

Cu privire la recursul declarat de recurenţii-reclamanţi, instanţa supremă reţine că motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. vizează încălcarea normelor de drept material, ce poate consta în aplicarea unui text de lege străin situaţiei de fapt, în extinderea normelor dincolo de ipotezele la care se aplică ori în restrângerea nejustificată a aplicării acestora.

Criticile prin care recurenţii susţin că art. 2 din actul adiţional din 24 august 2009, în conformitate cu care marja băncii este modificată la valoarea de 6,3 puncte procentuale, are caracter abuziv întrucât nu a fost negociată vor fi înlăturate deoarece prin constatarea caracterului abuziv a art. 5.1 şi art. 5.4 din contractul de credit, curtea de apel a înlăturat posibilitatea băncii de a modifica marja conform deciziei sale, eliminând intervenţia unilaterală a profesionistului în contractul de credit. Înalta Curte reţine că în cadrul devoluării apelului s-a stabilit caracterul nenegociat al contractului de credit, dar apreciază că nu este suficient a fi îndeplinită numai una dintre condiţiile cumulative reglementate de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 pentru a se constata caracterul abuziv al unei clauze contractuale.

În mod corect a reţinut instanţa de apel că art. 2 din actul adiţional din 24 august 2009 prevede modificarea marjei dobânzii cu 2 puncte procentuale, fără a mai stipula variabilitatea acesteia în funcţie de opţiunea băncii, şi că instanţa de judecată nu poate da curs solicitării recurenţilor de a stabili o altă modalitate de calcul dobânzii, diferită faţă de ceea ce au agreat părţile. Instanţa supremă reţine că recurenţii-reclamanţi au agreat modificarea referitoare la marjă prin semnarea actului adiţional la contractul de credit, iar solicitarea acestora tinde la modificarea prevederilor contractuale, cerând judecătorului să intervină în acordul de voinţă al părţilor, demers care nu este permis nici de prevederile legale şi nici de jurisprudenţa europeană (Cauza C-618/10 Banco Espanol de Credito). Chestiunile legate de atitudinea băncii şi de contextul factual în care a fost încheiat actul adiţional nr. x din 24 august 2009 sunt aspecte de netemeinicie care nu pot fi analizate în recurs.

Nu vor fi reţinute nici criticile referitoare la nerespectarea dispoziţiilor alin. (1) lit. a) din Anexa la Legea nr. 193/2000 şi ale art. 93 lit. g) din O.G. nr. 21/1992 (şi nu art. 91 lit. g), cum în mod eronat au menţionat recurenţii) deoarece aceste texte de lege sunt aplicabile în situaţia în care contractul de credit prevede dreptul băncii de a modifica unilateral clauzele conform deciziei sale şi fără un motiv întemeiat. Or, clauzele din contractul de credit în discuţie stabilesc o formulă de calcul a dobânzii contractuale variabile care reflectă înţelegerea părţilor şi asupra căreia recurenta nu mai poate interveni, ca urmare a eliminării din contract de către curtea de apel a sintagmei "posibilitatea băncii de a modifica marja conform deciziei sale".

Înalta Curte va înlătura criticile prin care recurenţii susţin caracterul abuziv al clauzelor ce stipulează comisionul de acordare, comisionul de rambursare anticipată, comisionul de conversie şi comisionul de restructurare deoarece, astfel cum a statuat Curtea de Justiţie a Uniunii Europene în Cauza C-621/17 Kiss, simpla împrejurare că respectiva clauză contractuală nu permite identificarea fără ambiguitate a serviciilor concrete furnizate în schimbul acestuia "nu creează un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor care decurg din contractul de credit în detrimentul consumatorilor recurenţi, în contradicţie cu cerinţa de bună-credinţă." Prin aceeaşi decizie, instanţa europeană a reţinut că "cerinţa potrivit căreia o clauză contractuală trebuie exprimată în mod clar şi inteligibil nu impune că acele clauze contractuale care nu au făcut obiectul unei negocieri individuale cuprinse într-un contract de împrumut încheiat cu consumatori, care stabilesc în mod precis cuantumul (…) unui comision de acordare care urmează să fie suportat de consumator, metoda de calcul şi data de exigibilitate a acestora, trebuie să detalieze de asemenea toate serviciile furnizate în schimbul sumelor în cauză."

Analizând clauzele contractuale în discuţie, curtea de apel a constatat în mod corect că serviciile prestate de recurenta-pârâtă rezultă din chiar denumirea acestor comisioane, iar cuantumul acestora este clar exprimat. Recurenţii-reclamanţi au luat cunoştinţă de aceste aspecte la încheierea contractului, respectiv a actelor adiţionale, nefiind obligatorie descrierea amănunţită în contractul de credit sau în actele adiţionale subsecvente a tuturor serviciilor prestate de recurenta-pârâtă în schimbul acestei sume, astfel cum se reţine şi în Cauza C-621/17 Kiss.

Conform dispoziţiilor art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociază cu calitatea de a satisface cerinţele de preţ şi de plată, pe de o parte, nici cu produsele şi serviciile oferite în schimb, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj uşor inteligibil. Faţă de aceste prevederi legale, instanţa supremă apreciază că nu se impune reformarea deciziei atacate pe aceste aspecte şi că în mod corect curtea de apel a apreciat că nu se impune restituirea sumelor încasate de bancă cu titlu de comisioane.

Criticile prin care se arată că prevederile contractuale subsumate art. 6.3 din contractul de credit, conform cărora se stipulează, în esenţă, că plăţile se efectuează în valuta prevăzută în graficul de rambursare au caracter abuziv şi că nu este aplicabil principiul nominalismului monetar vor fi înlăturate deoarece clauza în discuţie reflectă întocmai acest principiu, consfinţit de art. 1578 C. civ. din 1864.

Conform acestui text de lege, "obligaţia ce rezultă din împrumut de bani este totdeauna pentru aceeaşi sumă numerică arătată în contract", iar la alin. (2) se prevede "întâmplându-se o sporire sau o scădere a preţului monedelor, înainte de a sosi epoca plăţii, debitorul trebuie să restituie suma numerică împrumutată şi nu este obligat a restitui această sumă decât în speciile aflătoare în curs la momentul plăţii." Altfel spus, debitorul obligaţiei de restituire a unui împrumut de consumaţie (categorie care include şi creditele bancare) va fi liberat prin plata sumei numerice arătate în contract, indiferent de fluctuaţiile monedei în care a fost acordat împrumutul.

Întrucât norma edictată de art. 1578 C. civ. din 1864 are caracter supletiv, părţile ar fi putut deroga de la această prevedere legală, dar nu au făcut-o, astfel că norma menţionată se aplică în lipsa unei alte înţelegeri a părţilor.

Astfel cum prevede Directiva 93/13 în considerentul al treisprezecelea din preambul şi în art. 1 alin. (2), "Dispoziţiile prezentei directive nu se aplică clauzelor contractuale care reflectă acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii.", iar formularea "acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii" din articolul 1 alin. (2) al Directivei se referă şi la normele care, în conformitate cu legea, se aplică între părţile contractante, cu condiţia să nu se fi instituit alte acorduri. Din interpretarea coroborată a acestor dispoziţii legale, rezultă că sunt excluse de la analiza controlulului caracterului abuziv clauzele contractuale care reflectă atât norme imperative, cât şi norme supletive.

Această interpretare a prevederilor Directivei 93/13 a fost reţinută de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene în mai multe decizii, cum ar fi cele pronunţate în cauzele C-92/11 RWE Vertrieb AG, C-280/13 Barclays Bank S.A., C-34/13 Monika Kusionova şi C-186/16 Andriciuc, dar şi în Cauza C-81/19 N.G. şi OH împotriva E.. Prin Hotărârea din 9 iulie 2020 pronunţată în Cauza C-81/19, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a statuat că "Articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii trebuie interpretat în sensul că o clauză contractuală care nu a făcut obiectul unei negocieri individuale, ci reflectă o normă care, potrivit legii naţionale, se aplică între părţile contractante în lipsa unui acord diferit în această privinţă, nu intră în domeniul de aplicare al acestei directive." În sprijinul acestei soluţii, instanţa europeană a reamintit că art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13 acoperă, ţinând seama de al treisprezecelea considerent al acesteia, şi norme supletive, întrucât această dispoziţie nu face distincţie între dispoziţiile care se aplică independent de alegerea părţilor contractante (dispoziţii imperative) şi dispoziţiile supletive.

Art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13 a fost preluat în legislaţia naţională, prin art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000, text potrivit căruia clauzele contractuale prevăzute în temeiul altor acte normative în vigoare nu sunt supuse dispoziţiilor acestui act normativ.

Astfel, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine că soluţia curţii de apel este corectă şi că faţă de prevederile Legii nr. 193/2000, interpretate în lumina Directivei 93/13 şi de cele statuate de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene, inclusiv în Cauza C-186/16 Andriciuc, o clauza contractuală care prevede obligaţia pentru împrumutat de a restitui creditul în moneda în care a fost acordat (CHF) nu poate forma obiectul cenzurii instanţei de judecată, neintrând în domeniul de aplicare al directivei transpuse în dreptul intern prin Legea nr. 193/2000.

Argumentele recurenţilor-reclamanţi referitoare la existenţa dezechilibrului contractual determinat de aprecierea francului elveţian, la informarea necorespunzătoare din partea băncii şi la moneda în care a fost efectiv acordat creditul nu vor fi avute în vedere deoarece reprezintă chestiuni de fapt care nu pot fi examinate în cadrul analizei de nelegalitate din recurs.

În ceea ce priveşte recursul declarat de recurenta-pârâtă, Înalta Curte va înlătura criticile subsumate pct. 5 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ., prin care se susţine că instanţa de apel a încălcat normele de procedură statuate la art. 32 alin. (1) lit. d) şi art. 33 din acelaşi cod, deoarece în mod corect a reţinut curtea de apel că verificarea condiţiilor impuse de Legea nr. 193/2000 referitoare la natura abuzivă a unei clauze trebuie să se raporteze cu precădere la momentul încheierii contractului şi la faza negocierilor. Faţă de efectul retroactiv al sancţiunii nulităţii, încheierea unui act adiţional subsecvent nu lipseşte de interes solicitarea părţii de a se constata caracterul abuziv al clauzei respective, cu atât mai mult în situaţia în care respectivele prevederi au fost menţinute în contract.

Instanţa supremă nu va avea în vedere criticile prin care recurenta-pârâtă susţine aplicarea greşită a art. 969 C. civ. din 1864 întrucât susţinerile acesteia vizează prevederile art. 1 din Actul Adiţional nr. 1 din 24 august 2009 prin care a fost modificată dobânda, prevederi care nu au fost anulate de niciuna din instanţele inferioare şi au rămas în vigoare.

Criticile relative la nerespectarea de către instanţa de apel a dispoziţiilor art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 şi ale alin. (1) lit. a) din Anexa la Legea nr. 193/2000 vor fi înlăturate. Contrar celor susţinute de recurenta-pârâtă, prevederile contractuale referitoare la dobândă creează un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor deoarece în temeiul acestor clauze banca poate modifica dobânda variabilă conform deciziei sale, fără a fi indicat un criteriu obiectiv şi clar care să dea posibilitatea recurenţilor să prevadă şi să înţeleagă mecanismul de formare al dobânzii variabile în viitor şi consecinţele economice ale eventualelor variaţii.

Instanţa supremă apreciază că indicarea în memoriul de recurs a variaţiei indicelui CDS ca un criteriu transparent în funcţie de care se poate modifica dobânda contractuală nu reprezintă o motivaţie întemeiată care să permită profesionistului să modifice unilateral clauzele contractului, în sensul dispoziţiilor alin. (1) lit. a) din Anexa la Legea nr. 193/2000, deoarece acest indice nu este indicat în textul clauzelor contractuale cuprinse la art. 5.1 şi 5.4, iar consumatorul nu poate prefigura modul în care variaţia sa va influenţa mecanismul de formare al dobânzii.

Astfel cum a statuat Curtea de Justiţie a Uniunii Europene prin Hotărârea pronunţată în Cauza C-92/11 RWE Vertrieb, în ceea ce priveşte aprecierea care trebuie realizată în privinţa unei clauze care permite unui vânzător sau furnizor să modifice unilateral costurile serviciului care trebuie furnizat, prezintă o importanţă esenţială în acest scop aspectul dacă în contract se indică în mod transparent metoda în conformitate cu care variază costurile aferente serviciului care trebuie furnizat sau motivele acestei variaţii, astfel încât consumatorul să poată să prevadă, pe baza unor criterii clare şi inteligibile, eventualele modificări ale acestor costuri. S-a reţinut, de asemenea, că este esenţial ca persoana fizică ce are calitatea de consumator să fie informată de către vânzător sau furnizor despre conţinutul dispoziţiilor în cauză, precum şi că lipsa unei informări în acest sens înaintea încheierii contractului nu poate, în principiu, să fie compensată prin simplul fapt că, în cursul executării contractului, consumatorii vor fi informaţi despre modificarea costurilor cu un preaviz rezonabil şi despre dreptul lor de a rezilia contractul în cazul în care nu doresc să accepte această modificare.

Instanţa supremă constată că, deşi prin memoriul de recurs se invocă aplicarea greşită a prevederilor art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, autoarea căii de atac nu dezvoltă critici de nelegalitate care să poată fi analizate din perspectiva art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., ci face simple afirmaţii şi trimiteri jurisprudenţiale.

Vor fi înlăturate şi criticile prin care recurenta-pârâtă arată că decizia atacată este nelegală în ceea ce priveşte menţinerea soluţiei tribunalului cu privire la constatarea caracterului abuziv al clauzelor de la art. 7.1 lit. m) şi lit. n) din contractul de credit deoarece în mod corect instanţa de apel a statuat că din modul de redactare a acestor articole nu rezultă care sunt criteriile obiective pe baza cărora banca poate declara scadenţa anticipată a creditului, neexistând posibilitatea reală de a se aprecia asupra temeiniciei unui astfel de motiv de declarare anticipată a scadenţei. Aplicând corect prevederile Legii nr. 193/2000 şi luând în considerare şi dispoziţiile art. 7.2 din contract, care dau posibilitatea de a rezilia contractul în cazurile de neîndeplinire definite de art. 7.1, curtea de apel a reţinut natura abuzivă a clauzelor contractuale în discuţie întrucât sintagmele "orice modificare negativă a situaţiei financiare a împrumutatului" şi "oricăreia dintre obligaţiile ce îi revin în baza oricărui contract" dau posibilitatea băncii de a declara rezoluţiunea contractului în mod discreţionar. Aceste clauze nu respectă nici exigenţele redactării într-un limbaj clar şi inteligibil întrucât recurenţii nu pot să prevadă consecinţele ce decurg din cuprinsul acestora în sensul că nu pot să prefigureze în concret situaţiile în care li s-ar aplica sancţiunea rezilierii.

Pentru aceste considerente, în temeiul art. 496 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie va respinge, ca nefondate, recursurile declarate de recurenţii-reclamanţi A. şi B. şi de recurenta-pârâtă D. S.A. împotriva deciziei nr. 2211 din 13 decembrie 2017, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de recurenţii-reclamanţi A. şi B. şi de recurenta-pârâtă D. S.A. împotriva deciziei nr. 2211 din 13 decembrie 2017, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 12 mai 2021.