Currency-risk clause upheld as non-reviewable; insurer-choice clause voided and borrower's appeal rejected

Şedinţa publică din data de 12 mai 2021

Asupra recursului de faţă, din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti la 6 aprilie 2016, sub nr. x/2016, reclamanta A. a chemat în judecată pe pârâta B. S.A., solicitând instanţei ca prin hotărârea ce o va pronunţa să dispună constatarea caracterului abuziv al contractului din perspectiva riscului valutar si constatarea caracterului abuziv al clauzelor prevăzute de art. 3.1 parţial şi art. 6.3 teza finala din contractul de credit nr. x din 26 mai 2008; constatarea nulităţii absolute a acestor clauze; repunerea părţilor în situaţia anterioară prin restituirea prestaţiilor încasate în temeiul acestor clauze abuzive, lovite de nulitate absolută sau compensarea sumelor achitate în baza clauzelor abuzive cu sumele rămase de achitat, precum şi lipsirea de efect a acestor clauze pentru viitor, prin îngheţarea cursului de la data tragerii creditului/stabilizarea cursului de schimb CHF/RON, pentru calculul fiecărei rate succesive datorate de reclamantă la cursul CHF/RON la cursul de la data încheierii contractului, până la finalizarea contractului, cu menţionarea nivelului dobânzii din contract; constatarea caracterului abuziv şi anularea clauzelor menţionate în art. 4.2 din contractul de credit privind impunerea unui asigurător si anularea acestei clauze; cu cheltuieli de judecată.

Prin sentinţa civilă nr. 6379/2016 din 13 octombrie 2016, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a respins ca neîntemeiată cererea de chemare în judecată.

Împotriva acestei sentinţe a declarat apel reclamanta A..

Prin decizia civilă nr. 243/2018 din 1 februarie 2018, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă a admis apelul formulat de apelanta-reclamantă A., a schimbat în tot sentinţa apelată, în sensul că a admis în parte cererea de chemare în judecată, a constatat caracterul abuziv şi nulitatea absolută parţială a clauzei cuprinse la art. 4.2 din contractul de credit nr. x din 26 mai 2008 în ceea ce priveşte obligaţia împrumutatului de a încheia contract de asigurare cu una din societăţile agreate în prealabil de către bancă, a respins în rest cererea ca neîntemeiată şi a luat act că apelanta-reclamantă şi-a rezervat dreptul de a solicita cheltuieli de judecată pe cale separată.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs A., solicitând admiterea căii de atac formulate şi casarea în parte a hotărârii atacate.

Motivele de recurs invocate sunt, în esenţă, următoarele:

Recurenta-reclamantă arată că instanţa de apel în mod eronat a admis numai în parte apelul formulat de reclamantă şi a menţinut soluţia de respingere a acţiunii pe capătul de cerere privind constatarea caracterului abuziv al clauzei de risc valutar. Susţine că riscul valutar este suportat exclusiv de împrumutat şi că în contract nu se prevede mecanismul cursului de schimb astfel că recurenta nu a putut cunoaşte şi evalua costurile suplimentare impuse de contractatea unui credit în franci elveţieni. Se mai afirmă că respectivele clauze contractuale nu sunt redactate în mod clar şi inteligibil şi nu au fost negociate, fiind astfel încălcate dispoziţiile art. 75 şi art. 76 din Legea nr. 296/2004, ale art. 1 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 şi ale art. 1 alin. (1) lit. b) din Anexa la aceeaşi lege.

În opinia recurentei, sunt aplicabile cele reţinute de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene în Cauza C-26/13 Kasler, aspect ignorat de instanţa de apel, deoarece tragerea şi restituirea creditului s-au efectuat în monedă naţională, echivalent sumelor de bani în CHF. Se susţine că recurenta nu a ştiut, la momentul încheierii contractului de credit, că va trebui să plătească ca parte a ratelor şi diferenţa dintre cursul de schimb valutar la vânzare şi cel la cumpărare al francului elveţian, ceea ce încalcă prevederile Directivei 93/13. Menţionează că a avut intenţia de a încheia un contract de credit în RON şi că a primit suma împrumutată în RON şi nu în CHF, dar curtea de apel a reţinut în mod nejustificat că ar fi primit efectiv creditul în CHF, întemeindu-se pe art. 2.1 şi art. 2.2 din contract.

Autoarea căii de atac menţionează că, deşi banca a explicat din punct de vedere gramatical ce înseamnă riscul valutar, nu a arătat care sunt consecinţele acestuia, ceea ce demonstrează caracterul abuziv al respectivelor clauze contractuale. Mai susţine că banca a orientat consumatorii spre contractarea creditelor în CHF, deşi ar fi putut prevedea, în calitate de profesionist, hipervalorizarea acestei monede.

Recurenta-reclamantă arată că suma suplimentară pe care consumatorul trebuie să o achite ca urmare a diferenţelor de curs valutar nu este inclusă în obiectul principal al contractului, clauza respectivă putând fi analizată din perspectiva caracterului abuziv. Mai arată că instanţa de apel trebuia să ţină seama de aspectele stabilite de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene în Cauza C-186/16 Andriciuc.

Recurenta-reclamantă şi-a întemeiat cererea pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Intimata-pârâtă a depus întâmpinare prin care a invocat excepţiile inadmisibilităţii şi nulităţii recursului, iar în subsidiar a solicitat respingerea acestuia, cu cheltuieli de judecată.

Pe baza cererii de recurs, a întâmpinării depuse şi a răspunsului la întâmpinare, în temeiul art. 493 C. proc. civ., s-a dispus întocmirea raportului de către magistratul-asistent desemnat, prin care s-a apreciat că recursul este admisibil în principiu.

Prin încheierea din 3 aprilie 2019 s-a dispus comunicarea către părţi a raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului declarat, în temeiul dispoziţiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ.. Părţile nu au depus puncte de vedere cu privire la raport.

Prin încheierea din 5 iunie 2019 au fost respinse excepţiile inadmisibilităţii şi nulităţii recursului, cu motivarea din respectiva încheiere, a fost admis în principiu recursul declarat de recurenta-reclamantă A. împotriva deciziei civile nr. 243/2018 din 1 februarie 2018 şi s-a stabilit termen pentru soluţionarea recursului la 16 octombrie 2019, în şedinţă publică.

La termenul de la 16 octombrie 2019 judecata recursului a fost suspendată până la soluţionarea Cauzei C-269/19, aflată pe rolul Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, iar ulterior, prin rezoluţie, s-a fixat termen la 12 mai 2021, în vederea repunerii cauzei pe rol şi judecării recursului.

Examinând decizia atacată, în limitele controlului de legalitate, în raport de criticile formulate şi de dispoziţiile legale incidente, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine următoarele:

Motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. vizează încălcarea normelor de drept material, ce poate consta în aplicarea unui text de lege străin situaţiei de fapt, în extinderea normelor dincolo de ipotezele la care se aplică ori în restrângerea nejustificată a aplicării acestora.

Criticile prin care se susţine că au fost încălcate prevederile Legii nr. 193/2000, ale Directivei 93/13 şi că nu au fost avute în vedere aspectele stabilite de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene în Cauza C-26/13 Kasler şi Cauza C-186/16 Andriciuc în cadrul analizei caracterului abuziv al clauzelor de risc valutar vor fi înlăturate întrucât aceste prevederi contractuale sunt excluse de la analiza caracterului abuziv în temeiul art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13 şi al art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000, astfel cum s-a reţinut în hotărârea atacată.

Instanţa supremă constată că prin clauzele contestate se instituie obligaţia recurentei-reclamante de a suporta diferenţele rezultate din convertirea sumei destinate refinanţării şi suma efectiv necesară rambursării integrale a creditului refinanţat şi obligaţia de a constitui suma necesară rambursărilor în contul curent deschis la bancă, în valuta prevăzută în graficul de rambursare, banca fiind îndreptăţită să utilizeze disponibilităţile din contul recurentei pentru a cumpăra o sumă de bani egală cu cea în moneda obligaţiilor de plată, aplicând cursul său de schimb.

Analizând conţinutul prevederilor contractuale în discuţie, curtea de apel a reţinut în mod corect că acestea reflectă principiul nominalismului monetar, prevăzut de art. 1578 C. civ. din 1864 în conformitate cu care "obligaţia ce rezultă din împrumut de bani este totdeauna pentru aceeaşi sumă numerică arătată în contract", iar la alin. (2) se prevede "întâmplându-se o sporire sau o scădere a preţului monedelor, înainte de a sosi epoca plăţii, debitorul trebuie să restituie suma numerică împrumutată şi nu este obligat a restitui această sumă decât în speciile aflătoare în curs la momentul plăţii." Altfel spus, debitorul obligaţiei de restituire a unui împrumut de consumaţie (categorie care include şi creditele bancare) va fi liberat prin plata sumei numerice arătate în contract, indiferent de fluctuaţiile monedei în care a fost acordat împrumutul.

Întrucât norma edictată de art. 1578 C. civ. din 1864 are caracter supletiv părţile ar fi putut deroga de la aceste prevederi legale, dar nu au făcut-o, astfel că norma menţionată se aplică, cu atât mai mult cu cât recurenta-reclamantă s-a obligat prin contractul de credit să constituie suma necesară rambursărilor în valuta prevăzută în graficul de rambursare care face referire la moneda CHF.

În sensul atribuit de dreptul Uniunii Europene, actele sau normele obligatorii ale dreptului naţional sunt excluse din domeniul de aplicare al Directivei 93/13, atât normele imperative, cât şi cele supletive, acestea din urmă fiind menţionate în mod expres în considerentul al treisprezecelea ca fiind cele ce se aplică între părţile contractante cu condiţia să nu se fi instituit alte acorduri.

Această interpretare a prevederilor Directivei 93/13 a fost evidenţiată şi de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene în Cauza C-92/11 RWE Vertrieb AG împotriva Verbraucherzentrale Nordrhein - Westfalen eV, în Cauza C-34/13 Monika Kusionova împotriva C. a.s., precum şi în Cauza C-186/16 Ruxandra Andriciuc şi alţii împotriva D. S.A.

Totodată, prin hotărârea pronunţată în Cauza C-186/16 Ruxandra Andriciuc şi alţii împotriva D. S.A., astfel cum a reţinut şi instanţa de apel, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a instituit o ordine de prioritate a condiţiilor care trebuie să fie verificate din perspectiva Directivei 93/13, neîndeplinirea uneia dintre condiţii făcând de prisos analiza celor subsecvente şi determinând concluzia lipsei caracterului abuziv al clauzei cercetate.

Recent, prin Hotărârea nr. 89 din 9 iulie 2020, pronunţată în Cauza C-81/19, NG, OH împotriva E. S.A., Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a statuat, în considerarea propriei jurisprudenţe, că, " (...) din moment ce, potrivit instanţei de trimitere, clauza din condiţiile generale al cărei caracter abuziv este invocat de reclamanţii din litigiul principal reflectă o dispoziţie de drept naţional care este de natură supletivă, ea intră sub incidenţa excluderii prevăzute la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13."

Totodată, în hotărârea pronunţată în cauza C-81/19, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a reţinut că "expresia «acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii», în sensul articolului 1 alin. (2) din Directiva 93/13, acoperă, ţinând seama de al treisprezecelea considerent al acestei hotărâri, şi norme supletive, cu alte cuvinte acelea care, potrivit legii, se aplică între părţile contractante cu condiţia să nu fi intervenit alte acorduri, iar faptul că o clauză contractuală care reflectă una dintre dispoziţiile vizate la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13 nu a făcut obiectul unei negocieri individuale nu are niciun efect asupra excluderii sale din domeniul de aplicare al acestei directive".

Art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13 a fost preluat în legislaţia naţională, prin art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000, text potrivit căruia clauzele contractuale prevăzute în temeiul altor acte normative în vigoare nu sunt supuse dispoziţiilor acestui act normativ.

Astfel, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine că, faţă de prevederile Legii nr. 193/2000, interpretate în lumina Directivei 93/13 şi de cele statuate de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene, clauzele contractuale în discuţie nu pot forma obiectul cenzurii instanţei de judecată, neintrând în domeniul de aplicare al directivei transpuse în dreptul intern prin Legea nr. 193/2000.

Instanţa supremă va înlătura şi criticile prin care se încearcă a se demonstra aplicabilitatea celor reţinute de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene în Cauza C-26/13 Kasler întrucât recurenta solicită Înaltei Curţi să reevalueze situaţia de fapt stabilită de instanţa devolutivă, respectiv să analizeze modalitatea în care a fost acordat efectiv creditul şi circumstanţele în care a fost încheiat contractul. Susţinerile autoarei căii de atac sunt incompatibile cu structura recursului care nu permite verificarea hotărârii atacate decât din perspectiva unor motive de nelegalitate, iar nu de netemeinicie. Curtea de apel a stabilit, în temeiul art. 2.1 şi art. 2.2 din contract, că suma împrumutată a fost pusă la dispoziţia recurentei în franci elveţieni. Faţă de acest aspect, se constată că statuările din decizia recurată sunt corecte în sensul că premisele din litigiul de faţă nu sunt identice cu cele din Cauza C-26/13 Kasler şi că această hotărâre a instanţei europene nu este aplicabilă în cazul recurentei.

Argumentele din memoriul de recurs ce vizează aspectele legate de informarea consumatorului cu privire la riscurile de hipervalorizare a monedei creditului şi de caracterul nenegociat al clauzelor contestate reprezintă chestiuni de netemeinicie care nu pot face obiectul examinării de nelegalitate în recurs.

Pentru aceste considerente, în temeiul art. 496 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie va respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenta-reclamantă A. împotriva deciziei civile nr. 243/2018 din 1 februarie 2018, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

Faţă de soluţia de respingere, ca nefondat, a recursului, în temeiul art. 494, raportat la art. 453 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va obliga recurenta-reclamantă A. la plata către intimata-pârâtă F. S.A. a cheltuielilor de judecată în cuantum de 4.046 RON, reprezentând onorariu avocat, conform dovezilor aflate la dosar.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenta-reclamantă A. împotriva deciziei civile nr. 243/2018 din 1 februarie 2018, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

Obligă recurenta-reclamantă A. la plata către intimata-pârâtă F. S.A. a cheltuielilor de judecată în cuantum de 4.046 RON.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 12 mai 2021.