Exclusion of CHF repayment obligation from abusive clause review under monetary nominalism versus abusive unilateral interest margin modifications in consumer credit contracts

Şedinţa publică din data de 12 mai 2021

Asupra recursurilor de faţă, din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei sectorului 1 Bucureşti la 17 martie 2015, sub nr. x/2015, astfel cum a fost precizată, reclamanţii A. şi B. au chemat în judecată pe pârâta C. S.A., solicitând constatarea nulităţii absolute şi a caracterului abuziv al clauzelor contractuale prevăzute la art. 1.2, art. 1.3. lit. a) şi art. 5.1. din contractul de credit Nr. x din 17 septembrie 2007; obligarea pârâtei la restituirea sumelor încasate în baza clauzelor contractuale abuzive, cu titlu de comision de acordare la care să se adauge şi dobânda legală până la momentul restituirii; obligarea pârâtei la calcularea şi încasarea ratei dobânzii după primele 6 luni de la data încheierii contractului, raportat la valoare marjei băncii de 4.2 % p.p. pe an, care să se păstreze fixă şi restituirea sumelor achitate în plus cu titlu de dobândă; stabilizarea (îngheţarea) cursului de schimb CHF - LEU la momentul semnării contractului, curs care să fie valabil pe toată perioada derulării contractului; denominarea în monedă naţională a plăţilor, în virtutea principiului din regulamentul valutar conform căruia preţul mărfurilor sau al serviciilor între rezidenţi se plăteşte în moneda naţională; cu cheltuieli de judecată.

Pârâta C. S.A. a depus întâmpinare prin care a invocat excepţia inadmisibilităţii cererii de chemare în judecată, motivat de faptul că reclamantul B. nu are calitatea de consumator şi de faptul că nu a fost corect stabilit cadrul procesual, nefiind chemate în cauză toate persoanele care au semnat contractul de credit.

Prin sentinţa civilă nr. 12555 din 23 iunie 2015, Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti a admis excepţia necompetenţei materiale a judecătoriei şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă sub nr. x/2015.

Prin încheierea de şedinţă din 2 noiembrie 2015, tribunalul a calificat excepţia inadmisibilităţii invocată de către pârâtă prin întâmpinare ca fiind o apărare de fond care va fi avută în vedere cu ocazia soluţionării pe fond a cauzei.

Prin sentinţa civilă nr. 1417 din 7 martie 2016, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a admis în parte cererea de chemare în judecată, astfel cum a fost precizată; a constatat caracterul abuziv şi nulitatea absolută a clauzelor contractuale din contractul de credit nr. x din 17 septembrie 2007, prevăzute la art. 1.2 cu privire la sintagma "Dobânda începând cu a şaptea lună se stabileşte în funcţie de indicele de referinţă valabil în acel moment şi marja băncii", la art. 1.3 lit. a) "comisionul de acordare 1810 CHF se achită la data tragerii creditului fiind reţinut din limita creditului acordat;", la art. 5.1. cu privire la sintagmele "marjă variabilă" şi "conform deciziei Băncii"; a obligat pârâta la plata către reclamanţi a sumelor plătite nedatorat de către aceştia cu titlu de dobândă, în temeiul clauzelor referitoare la dobândă constatate ca abuzive şi nule absolut, şi comision de acordare, de la data încasării acestora şi până la data încetării perceperii lor, precum şi la plata dobânzii legale calculate de la data achitării fiecărei sume nedatorate la data plăţii efective a acestui debit; a respins în rest acţiunea, ca neîntemeiată; a obligat reclamanţii la plata către pârâtă a sumei de 1.000 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei sentinţe au declarat apel A. şi B. şi C. S.A.

Prin decizia civilă nr. 1302/A din 6 iunie 2018, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă a respins apelul declarat de apelanţii-reclamanţi A. şi B., ca nefondat. A admis apelul declarat de apelanta-pârâtă C. S.A. împotriva sentinţei civile nr. 1417 din 7 martie 2016, pe care a schimbat-o în parte în sensul că a respins capătul de cerere având ca obiect constatarea caracterului abuziv şi a nulităţii absolute a clauzei cuprinse la art. 1.3 lit. a) din contractul de credit nr. x din 17 septembrie 2007, precum şi capetele de cerere accesorii acestuia, având ca obiect restituirea sumei plătite cu titlu de comision de acordare şi plata dobânzii legale aferente, ca neîntemeiate. A păstrat celelalte dispoziţii ale sentinţei. A obligat apelanţii-reclamanţi la plata către apelanta-pârâtă a sumei de 2.244,40 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată în apel.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs A. şi B. şi C.

Prin memoriul de recurs, recurenţii-reclamanţi au solicitat admiterea căii de atac formulate, casarea hotărârii atacate şi trimitea cauzei spre rejudecare.

Motivele invocate de recurenţii-reclamanţi sunt, în esenţă, următoarele:

Se arată că instanţa de apel a aplicat greşit textele de lege incidente şi a susţinut că motivarea hotărârii judecătoreşti este de esenţa acesteia.

Recurenţii-reclamanţi susţin că prevederea contractuală de la art. 1.2 din contractul de credit, care dă posibilitatea băncii să modifice unilateral dobânda, fără a fi obligată în cazul în care indicele de referinţă scade, este abuzivă conform dispoziţiilor art. 1 lit. a) din Anexa la Legea nr. 193/2000. În opinia aceloraşi părţi, şi clauza care prevede comisionul de acordare are caracter abuziv deoarece perceperea acestui comision nu este justificată, nu se menţionează serviciile prestate de bancă, iar cuantumul său este calculat raportat la valoarea creditului, şi nu la volumul de muncă, clauza nefiind negociată.

Autorii căii de atac arată că instanţa de apel a trecut peste interpretările obligatorii date de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene în Cauza Andriciuc atunci când a reţinut că nu poate fi analizat caracterul abuziv al clauzei de risc valutar. Mai arată că banca avea obligaţia de a îi informa pe consumatori cu privire la riscurile asociate contractării unui împrumut în franci elveţieni, dar aceasta, cu rea-credinţă, a creat acestora o impresie falsă despre produsul de creditare.

În memoriul de recurs se susţine că este necesară stabilizarea cursului valutar deoarece creşterea accelerată a valorii francului elveţian în raport de moneda naţională a condus la majorarea costurilor contractului şi a produs un dezechilibru major între drepturile şi obligaţiile părţilor.

Prin nerespectarea obligaţiei de informare, se arată în cererea de recurs, au fost încălcate dispoziţiile art. 6 din Legea nr. 289/2004 şi ale Regulamentului BNR nr. 3/2007.

Autorii căii de atac solicită şi denominarea în monedă naţională a plăţilor în virtutea principiului din regulamentul valutar conform căruia preţul mărfurilor sau al serviciilor între rezidenţi se plăteşte în monedă naţională.

Recurenţii-reclamanţi şi-au întemeiat cererea de recurs pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

Prin memoriul de recurs, autorii căii de atac au formulat cerere de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a Deciziei nr. 52 din 18 iunie 2018, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept.

Prin recursul formulat, recurenta-pârâtă a solicitat admiterea căii de atac declarate şi casarea în parte a hotărârii atacate, invocând, în esenţă, următoarele:

Conform prevederilor art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, clauzele referitoare la dobândă sunt excluse de la analiza caracterului abuziv deoarece dobânda este partea cea mai importantă a costului unui contract de credit. Se arată că instanţa de apel confundă necesitatea indicării unui motiv expres cu noţiunea caracterului clar şi inteligibil al clauzei în discuţie şi nu ţine seama de faptul că recurenţii-reclamanţi şi-au asumat variabilitatea dobânzii, iar marja a fost majorată o singură dată.

Recurenta-pârâtă susţine că prevederile contractuale în discuţie au fost negociate cu recurenţii-reclamanţi şi critică statuările prin care curtea de apel a reţinut că simpla semnare şi acceptare a clauzelor contractuale nu echivalează cu negocierea contractului. Menţionează că banca a furnizat potenţialilor clienţi un proiect al contractului, iar aceştia au avut posibilitatea de a opta între mai multe tipuri de credite. Susţine că noţiunea de dezechilibru semnificativ nu este o chestiune de fapt apreciată la nivelul fiecărui consumator, ci o condiţie impusă de lege relativ la raporturile dintre consumator şi profesionist. Invocă dispoziţiile pct. 1 lit. a) alin. (2) din Anexa la Legea nr. 193/2000 care prevăd, în esenţă, că un furnizor de servicii financiare poate modifica unilateral rata dobânzii dacă există o motivaţie întemeiată, cu obligaţia de a îl informa imediat pe consumator, acesta având posibilitatea rezilierii contractului. Precizează că motivaţia întemeiată trebuie să existe, nu să fie menţionată în contract.

Autoarea căii de atac susţine că a fost nesocotit principiul forţei contractuale, reglementat de art. 969 C. civ. din 1864 deoarece prin semnarea contractului de credit, recurenţii-reclamanţi au fost de acord cu prevederile acestuia, inclusiv cu preţul contractului, iar curtea de apel a ignorat acest aspect şi a intervenit în contract.

Recurenta-pârâtă şi-a întemeiat cererea de recurs pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Recurenţii-reclamanţi au formulat întâmpinare faţă de recursul declarat de recurenta-pârâtă prin care au solicitat respingerea acestuia ca nefondat.

Prin întâmpinarea depusă, recurenta-pârâtă a solicitat respingerea cererii de sesizare a Curţii Constituţionale şi respingerea recursului formulat de recurenţii-reclamanţi.

Pe baza cererilor de recurs şi a întâmpinărilor depuse, în temeiul art. 493 C. proc. civ., s-a dispus întocmirea raportului de către magistratul-asistent desemnat prin care s-a reţinut că recursurile sunt admisibile în principiu.

Prin încheierea din 1 aprilie 2020 s-a dispus comunicarea către părţi a raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursurilor declarate, în temeiul dispoziţiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ.. Părţile nu au depus puncte de vedere cu privire la raport.

Prin încheierea din 1 iulie 2020 au fost admise în principiu recursurile declarate de recurenţii-reclamanţi A. şi B. şi de recurenta-pârâtă C. împotriva deciziei civile nr. 1302/A din 6 iunie şi s-a stabilit termen pentru soluţionarea acestora şi pentru discutarea cererii de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a Deciziei nr. 52 din 18 iunie 2018, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept la 30 septembrie 2020.

Cu privire la cererea de sesizare a Curţii Constituţionale s-a format dosarul asociat cu nr. x/2015 cu termen la 30 septembrie 2020. Prin încheierea de şedinţă din 30 septembrie 2020, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă a respins cererea de sesizare a Curţii Constituţionale a României cu excepţia de neconstituţionalitate privind Decizia nr. 52 din 18 iunie 2018 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

La termenul de la 30 septembrie 2020, stabilit în dosarul nr. x/2015, judecata recursurilor a fost suspendată până la soluţionarea Cauzei C-269/19, aflate pe rolul Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, iar ulterior, prin rezoluţie, s-a fixat termen la 12 mai 2021, în vederea repunerii cauzei pe rol şi judecării recursurilor.

Examinând decizia atacată, în limitele controlului de legalitate, în raport de criticile formulate şi de dispoziţiile legale incidente, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine următoarele:

Cu privire la recursul declarat de recurenţii-reclamanţi, instanţa supremă reţine că aceştia nu formulează critici din perspectiva pct. 6 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ., invocarea acestui text de lege fiind formală.

Motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. vizează încălcarea normelor de drept material, ce poate consta în aplicarea unui text de lege străin situaţiei de fapt, în extinderea normelor dincolo de ipotezele la care se aplică ori în restrângerea nejustificată a aplicării acestora.

Cu privire la criticile referitoare la modul în care curtea de apel a analizat caracterul abuziv al art. 1.2 din contractul de credit, Înalta Curte reţine că acestea sunt invocate omisso medio deoarece în memoriul de apel s-a susţinut că, în urma anulării parţiale a prevederilor contractuale de la art. 1.2 şi art. 5.1, marja la care s-ar raporta noul procent de dobândă este în cuantum de 4,2%/an şi este fixă, pe când în recurs se arată că aceleaşi prevederi contractuale au caracter abuziv deoarece dau dreptul băncii de a modifica unilateral dobânda, fără a fi obligată la o atare modificare în cazul în care indicele de referinţă scade. Recurenţii-reclamanţi nu au prezentat argumentele referitoare la modificarea dobânzii în cazul variaţiei indicelui de referinţă în memoriul de apel, astfel că ele nu au fost supuse dezbaterii şi unei dezlegări proprii a instanţei de apel şi nu pot fi aduse în discuţie direct în calea de atac a recursului.

Criticile prin care autorii căii de atac invocă greşita soluţionare a apelului pe aspectul constatării caracterului abuziv al dispoziţiilor art. 1.3 lit. a) (comisionul de acordare), susţinând în esenţă că acest comision are o valoare prea mare, că nu a fost negociat şi că în contractele de credit nu sunt menţionate contraprestaţiile la care se obligă banca, vor fi înlăturate. Analizând clauza contractuală în discuţie, curtea de apel a constatat în mod corect că serviciile prestate de recurenta-pârâtă rezultă din chiar denumirea acestui comision, iar cuantumul acestuia este clar exprimat. Recurenţii-reclamanţi au luat cunoştinţă de aceste aspecte la încheierea contractului, nefiind obligatorie descrierea amănunţită în contractul de credit a tuturor serviciilor prestate de recurenta-pârâtă în schimbul acestei sume, astfel cum se reţine şi în Cauza C-621/17 Kiss.

Astfel, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a decis că art. 4 alin. (2) din Directiva 93/13 trebuie interpretat în sensul că "cerinţa potrivit căreia o clauză contractuală trebuie exprimată în mod clar şi inteligibil nu impune că acele clauze contractuale care nu au făcut obiectul unei negocieri individuale cuprinse într-un contract de împrumut încheiat cu consumatori, care stabilesc în mod precis cuantumul costurilor de administrare şi al unui comision de acordare care urmează să fie suportat de consumator, metoda de calcul şi data de exigibilitate a acestora, trebuie să detalieze de asemenea toate serviciile furnizate în schimbul sumelor în cauză."

Prin aceeaşi decizie, instanţa europeană a reţinut că simpla împrejurare că respectiva clauză contractuală referitoare la comisionul de acordare nu permite identificarea fără ambiguitate a serviciilor concrete furnizate în schimbul acestuia "nu creează un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor care decurg din contractul de credit în detrimentul consumatorilor recurenţi, în contradicţie cu cerinţa de bună-credinţă."

Nu vor fi reţinute nici criticile relative la caracterul abuziv al clauzei de risc valutar care stipulează obligaţia recurenţilor-reclamanţi de a returna împrumutul în moneda în care acesta le-a fost acordat, respectiv CHF, deoarece această clauză reflectă o normă legală, respectiv principiul nominalismului monetar, consfinţit de art. 1578 C. civ. din 1864.

Conform acestui text de lege, "obligaţia ce rezultă din împrumut de bani este totdeauna pentru aceeaşi sumă numerică arătată în contract", iar la alin. (2) se prevede "întâmplându-se o sporire sau o scădere a preţului monedelor, înainte de a sosi epoca plăţii, debitorul trebuie să restituie suma numerică împrumutată şi nu este obligat a restitui această sumă decât în speciile aflătoare în curs la momentul plăţii." Altfel spus, debitorul obligaţiei de restituire a unui împrumut de consumaţie (categorie care include şi creditele bancare) va fi liberat prin plata sumei numerice arătate în contract, indiferent de fluctuaţiile monedei în care a fost acordat împrumutul.

Întrucât norma edictată de art. 1578 C. civ. din 1864 are caracter supletiv, părţile ar fi putut deroga de la această prevedere legală, dar nu au făcut-o, astfel că norma menţionată se aplică în lipsa unei alte înţelegeri a părţilor.

Argumentele recurenţilor-reclamanţi referitoare la existenţa dezechilibrului contractual determinat de aprecierea francului elveţian şi a unei informări necorespunzătoare din partea băncii nu vor fi avute în vedere deoarece se circumscriu analizei caracterului abuziv al clauzei contractuale care reflectă principiul nominalismului. O astfel de analiză nu este permisă de prevederile legislaţiei europene şi naţionale, astfel cum au fost interpretate în jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene.

Astfel cum prevede Directiva 93/13 în considerentul al treisprezecelea din preambul şi în art. 1 alin. (2), "Dispoziţiile prezentei directive nu se aplică clauzelor contractuale care reflectă acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii.", iar formularea "acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii" din articolul 1 alin. (2) al Directivei se referă şi la normele care, în conformitate cu legea, se aplică între părţile contractante, cu condiţia să nu se fi instituit alte acorduri. Din interpretarea coroborată a acestor dispoziţii legale, rezultă că sunt excluse de la analiza controlulului caracterului abuziv clauzele contractuale care reflectă atât norme imperative, cât şi norme supletive.

Această interpretare a prevederilor Directivei 93/13 a fost reţinută de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene în mai multe decizii, cum ar fi cele pronunţate în cauzele C-92/11 RWE Vertrieb AG, C-280/13 Barclays Bank S.A., C-34/13 Monika Kusionova şi C-186/16 Andriciuc, dar şi în Cauza C-81/19 N.G. şi OH împotriva D.. Prin Hotărârea din 9 iulie 2020 pronunţată în Cauza C-81/19, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a statuat că "Articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii trebuie interpretat în sensul că o clauză contractuală care nu a făcut obiectul unei negocieri individuale, ci reflectă o normă care, potrivit legii naţionale, se aplică între părţile contractante în lipsa unui acord diferit în această privinţă, nu intră în domeniul de aplicare al acestei directive." În sprijinul acestei soluţii, instanţa europeană a reamintit că art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13 acoperă, ţinând seama de al treisprezecelea considerent al acesteia, şi norme supletive, întrucât această dispoziţie nu face distincţie între dispoziţiile care se aplică independent de alegerea părţilor contractante (dispoziţii imperative) şi dispoziţiile supletive.

Art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13 a fost preluat în legislaţia naţională, prin art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000, text potrivit căruia clauzele contractuale prevăzute în temeiul altor acte normative în vigoare nu sunt supuse dispoziţiilor acestui act normativ.

Astfel, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine că, faţă de prevederile Legii nr. 193/2000, interpretate în lumina Directivei 93/13 şi de cele statuate de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene, clauza contractuală care prevede obligaţia pentru împrumutat de a restitui creditul în moneda în care a fost acordat (CHF) nu poate forma obiectul cenzurii instanţei de judecată, neintrând în domeniul de aplicare al directivei transpuse în dreptul intern prin Legea nr. 193/2000.

Cu privire la criticile prin care se invocă nerespectarea prevederile art. 6 din Legea nr. 289/2004 şi ale Regulamentului BNR nr. 3/2007, instanţa supremă reţine că acestea sunt invocate omisso medio deoarece recurenţii-reclamanţi nu au prezentat aceste argumente în memoriul de apel, astfel că ele nu au fost supuse dezbaterii şi unei dezlegări proprii a instanţei de apel şi nu pot fi aduse în discuţie direct în calea de atac a recursului.

Instanţa supremă va înlătura şi susţinerile prin care se solicită revizuirea efectelor contractului de credit în sensul stabilizării (îngheţării) cursului de schimb CHF-leu la cursul de la data semnării acestuia şi denominarea în monedă naţională a plăţilor întrucât se reiterează cele aduse în discuţie în faţa instanţei de apel, fără a se dezvolta veritabile critici de nelegalitate. Aceste solicitări ale recurenţilor tind la modificarea prevederilor contractuale, cerând judecătorului să intervină în acordul de voinţă al părţilor, demers care nu este permis nici de prevederile legale şi nici de jurisprudenţa europeană (Cauza C-618/10 Banco Espanol de Credito).

În ceea ce priveşte recursul declarat de recurenta-pârâtă, criticile prin care se susţine încălcarea dispoziţiilor art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000 şi se arată că în mod nelegal a constatat curtea de apel caracterul abuziv al clauzelor care permit băncii să modifice în mod unilateral dobânda contractuală vor fi înlăturate.

Cu titlu prealabil, instanţa supremă constată că este corectă statuarea curţii de apel referitoare la inaplicabilitatea în cauză a prevederilor art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, în temeiul cărora evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociază cu definirea obiectului principal al contractului, întrucât aceste prevederi au fost introduse în urma modificării Legii nr. 193/2000 prin Legea nr. 363/2007, care a intrat în vigoare la 31 decembrie 2007. Contractul de credit în discuţie a fost încheiat la 17 septembrie 2007, ca urmare nu se poate reţine incidenţa acestui text de lege, în forma sa modificată.

Conform prevederilor contractuale de la art. 1.2 şi art. 5.1, dobânda este variabilă, calculată în funcţie de indicele de referinţă, LIBOR la 3 luni, şi de marja băncii 4,2% puncte procentuale, pe an, variabilă, iar începând cu a şaptea lună, dobânda se stabileşte în funcţie de indicele de referinţă valabil în acel moment şi marja băncii". Dobânda se poate modifica în funcţie de variaţia indicelui de referinţă şi a marjei, conform deciziei băncii.

Instanţa supremă va înlătura susţinerile referitoare la caracterul negociat al contractului de credit deoarece pentru a stabili dacă un contract a fost sau nu negociat la momentul încheierii sale, judecătorul ar trebui să reanalizeze contextul factual în care s-a realizat acordul de voinţă al părţilor, demers care este incompatibil cu rolul instanţei de recurs care examinează numai aspectele de nelegalitate, nu şi pe cele de netemeinicie.

Ca urmare a stabilirii contextului în care a fost încheiat contractul de credit, curtea de apel a reţinut că aceste clauze nu au fost negociate cu recurenţii-reclamanţi, iar din redactarea acestora nu se deduce care este criteriul obiectiv în funcţie de care se stabileşte dobânda variabilă şi nici care este motivul întemeiat, impus de prevederile Anexei la Legea nr. 193/2000, care dă dreptul băncii să modifice în mod unilateral prevederile contractului.

Înalta Curte va înlătura şi criticile prin care se susţine greşita aplicare a prevederilor pct. 1 lit. a) alin. (2) din Anexa la Legea nr. 193/2000 deoarece Anexa la Legea nr. 193/2000 are ca scop enunţarea unor clauze considerate abuzive, cu scopul de a ajuta consumatorii să identifice mai uşor prevederile contractuale care i-ar plasa într-o situaţie de inferioritate faţă de profesionist. Profesionistul poate modifica unilateral clauzele contractului în cazuri strict determinate, iar instanţa trebuie să aibă posibilitatea să verifice în concret dacă au fost respectate toate condiţiile cerute de lege. Astfel cum s-a reţinut în Cauza C-92/11 RWE Vertrieb AG, este esenţial dacă în contract se indică în mod transparent metoda în conformitate cu care variază costurile aferente serviciului care trebuie furnizat şi motivele acestei variaţii, astfel încât consumatorul să poată să prevadă, pe baza unor criterii clare şi inteligibile, eventualele modificări ale acestor costuri, şi, pe de altă parte, dacă aceşti consumatori dispun de dreptul de a pune capăt contractului în cazul în care aceste costuri ar fi efectiv modificate. Curtea de apel nu a constatat, atunci când a stabilit situaţia de fapt, că recurenta-pârâtă (banca) a dovedit existenţa unei situaţii clare care să justifice modificarea unilaterală a dobânzii şi să constituie o motivaţie întemeiată, în sensul textului de lege mai sus arătat, care să o scutească pe recurenta-pârâtă (bancă) de a prevedea în contract situaţiile în care intervine această modificare. Aşa fiind, instanţa supremă apreciază că nu se impune reformarea hotărârii atacate pentru acest motiv.

Nu pot fi reţinute nici argumentele prin care recurenta-pârâtă (banca) arată că noţiunea de dezechilibru semnificativ nu este o chestiune de fapt apreciată la nivelul fiecărui consumator, ci o condiţie impusă de lege relativ la raporturile dintre consumator şi profesionist. În Cauza C-226/12 Constructora Principado, instanţa europeană a reţinut că existenţa unui "dezechilibru semnificativ" "poate să rezulte din simplul fapt al unei atingeri suficient de grave aduse situaţiei juridice în care este plasat consumatorul, în calitate de parte la contract". Prin memoriul de recurs nu se formulează critici concrete care să contrazică cele reţinute de curtea de apel referitor la îndeplinirea condiţiei existenţei unui dezechilibru între poziţiile contractuale ale împrumutaţilor şi băncii determinat de prevederile contractuale referitoare la dobândă, astfel cum această noţiune este definită în jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene.

Cu privire la criticile prin care se invocă nerespectarea prevederile art. 969 C. civ. din 1864, instanţa supremă constată că aceste argumente sunt invocate omisso medio, motiv pentru care nu le va analiza deoarece nu au fost supuse dezbaterii şi unei dezlegări proprii a instanţei de apel şi nu pot fi aduse în discuţie direct în calea de atac a recursului.

Pentru aceste considerente, în temeiul art. 496 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie va respinge, ca nefondate, recursurile declarate de recurenţii-reclamanţi A. şi B. şi de recurenta-pârâtă C. împotriva deciziei civile nr. 1302/A din 6 iunie 2018, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de recurenţii-reclamanţi A. şi B. şi de recurenta-pârâtă C. împotriva deciziei civile nr. 1302/A din 6 iunie 2018, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 12 mai 2021.