Abusiveness of variable interest clauses and monetary nominalism in CHF-denominated mortgage contracts under Directive 93/13

Şedinţa publică din data de 12 mai 2021

Asupra recursurilor de faţă, din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 2 Bucureşti la 22 octombrie 2014, sub nr. x/2014, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâta B. S.A. solicitând să se constate nulitatea absolută a clauzelor contractuale incluse în contractul de credit ipotecar nr. x din 21 decembrie 2007, respectiv art. 4.1 teza 2, 4.3, 4.9,4.10, 4.11 b, d, e, 5.1, 5.9. ultima teza, 5.11, 5.13, 7.1, 7.3, 8.5 teza 3, 11.1 si art. 11.2 ca fiind abuzive; ca urmare a constatării nulităţii absolute a dispoziţiilor cuprinse în art. 4.1, să se dispună ca dobânda pe întreaga perioada de rambursare a creditului să fie cea din momentul încheierii contractului, conform dispoziţiilor art. 4.2., adică 4,40% pe an, şi refacerea graficelor de rambursare având în vedere dispoziţiile art. 4.2 din contractul de credit ipotecar; să se dispună restituirea sumelor încasate ca urmare a constatării caracterului abuziv al clauzelor în discuţie, valoarea comisionului de administrare fiind de 3.086,20 CHF; stabilizarea (îngheţarea) cursului de schimb CHF-RON la momentul semnării contractului, curs care să fie valabil pe toată perioada derulării contractului; denominarea în monedă naţională a plăţilor ratelor fără suportarea vreunui cost din partea reclamantului; cu cheltuieli de judecată.

Pârâta B. S.A. a depus întâmpinare prin care a invocat excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune.

La termenul de la 5 martie 2015, Judecătoria Sectorului 2 Bucureşti a invocat din oficiu excepţia necompetenţei materiale.

Prin cererea completatoare şi precizatoare depusă la 6 martie 2015, reclamantul a arătat că solicită şi constatarea nulităţii absolute a clauzelor contractuale privind dobânda, incluse în actul adiţional nr. x din 3 august 2010.

Prin sentinţa civilă nr. 4075 din 16 aprilie 2015, Judecătoria Sectorului 2 Bucureşti a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă sub nr. x/2015.

La termenul de la 8 octombrie 2015, instanţa a luat act că la capătul trei al cererii de chemare în judecată, reclamantul solicită restituirea comisionului de administrare şi a diferenţei de dobândă conform cererii precizatoare depuse.

Prin încheierea de şedinţă din 19 noiembrie 2015, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a respins excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune.

Prin sentinţa civilă nr. 843/2017 din 14 martie 2017, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a admis, în parte, cererea formulată de reclamantul A., a constatat caracterul abuziv şi nulitatea absolută a clauzelor prevăzute la art. 4.1 şi art. 4.3 din contractul de credit nr. x din 21 decembrie 2007, în varianta sa iniţială, în ceea ce priveşte sintagma "în funcţie de indicele de referinţă stabilit de bancă" şi a respins în rest cererea ca neîntemeiată. A obligat pârâta la plata către intimată a sumei de 442,46 de RON, reprezentând cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei sentinţe au declarat apel reclamantul A. şi pârâta B. S.A.

Prin decizia civilă nr. 213A din 5 februarie 2018, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă a respins apelurile formulate de apelantul-reclamant A. şi de apelanta-pârâtă B. S.A., ca nefondate.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs A. şi B. S.A.

Prin memoriul de recurs, recurentul-reclamant a solicitat admiterea căii de atac formulate şi casarea hotărârii atacate.

Motivele invocate de recurentul-reclamant sunt, în esenţă, următoarele:

Se susţine că nu au fost respectate prevederile Legii nr. 193/2000 deoarece clauzele prevăzute de art. 4.1 teza a II-a şi art. 4.3 privind dobânda redactate în mod neclar şi neinteligibil, nespecificându-se care este indicele de referinţă în raport de care se calculează dobânda.

Recurentul-reclamant arată că banca nu a negociat clauzele referitoare la dobândă şi la comisionul de administrare, iar acest comision are o valoare disproporţionată. Apreciază că au caracter abuziv şi clauzele stipulate la art. 4.11 lit. d) referitor la comisionul de rambursare anticipată, art. 4.11 lit. e) şi art. 5.9 ultima teză deoarece modificarea acestor clauze este la aprecierea băncii. Susţine că a fost convins de recurenta-pârâtă să încheie contractul de credit în moneda CHF şi contestă prevederea contractuală în temeiul căreia este obligat să restituie împrumutul în franci elveţieni.

Autorul căii de atac afirmă că dispoziţiile art. 5.11 din contract îi încalcă dreptul de proprietate deoarece prin obligarea sa la plata penalităţilor de întârziere, cu consecinţa de a i se desfiinţa un depozit bancar, este privat de dreptul de a încasa dobânda aferentă acestui depozit şi apreciază că este aplicabil alin. (1) lit. i) din Anexa la Legea nr. 193/2000. Invocă aceleaşi argumente şi raportat la art. 5.13 din contract.

Aceeaşi parte afirmă că prin contractul de credit i s-a impus să încheie o asigurare cu o societate agreată de bancă şi apreciază că această clauză încalcă dispoziţiile art. 18 din Legea nr. 190/1999, care interzice împrumutătorului să impună împrumutatului un anumit asigurător. Mai arată că prin art. 2.4.8 din actul adiţional nr. x din 3 august 2010 a fost obligat să plătească o primă de asigurare de 117 CHF, această clauză având caracter abuziv întrucât nu i-a permis să aleagă cea mai bună ofertă.

Autorul căii de atac precizează că nu este de acord cu cesiunea contractului şi subliniază caracterul abuziv al prevederilor capitolului 11 referitor la cesiunea contractului. Se susţine că întreg contractul a fost încheiat cu încălcarea dispoziţiilor art. 4 din Legea nr. 193/2000 pentru că este un contract de adeziune, care nu a fost negociat.

Recurentul afirmă că obligaţia de plată ratelor la un curs de schimb diferit de cel din ziua în care s-a acordat împrumutul reflectă caracterul abuziv al respectivei clauze contractuale, care ascunde de fapt un alt comision, şi solicită stabilizarea cursului de schimb CHF-LEU la momentul semnării contractului. Apreciază că se impune şi denominarea în monedă naţională a plăţilor pe principiul regulamentului valutar care prevede că preţul mărfurilor sau al serviciilor se plăteşte în monedă naţională. Cu privire la caracterul abuziv al clauzei de risc valutar, invocă hotărârea pronunţată de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene în Cauza C-186/16 Andriciuc.

Recurentul-reclamant şi-a întemeiat cererea de recurs pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Prin recursul formulat, recurenta-pârâtă a solicitat admiterea căii de atac declarate şi casarea hotărârii atacate, invocând, în esenţă, următoarele:

Se arată că nu se poate reţine caracterul abuziv al clauzelor privind dobânda variabilă şi dreptul băncii de a modifica dobânda şi comisioanele pe parcursul contractului deoarece nu este îndeplinită condiţia caracterului nenegociat al contractului de credit. În opinia recurentei-pârâte, caracterul negociat este dovedit de faptul că prevederea contractuală referitoare la dobândă nu este formulată în mod identic în toate contractele de credit încheiate cu clienţii săi.

Se mai arată că respectivele clauze sunt redactate în termeni clari şi neechivoci deoarece se prevede periodicitatea modificării dobânzii de referinţă variabile. De altfel, susţine recurenta, consumatorul avea posibilitatea de a refuza modificarea cuantumului dobânzii conform art. 4.3 pct. IV din contract, prevedere care este în acord cu dispoziţiile alin. (1) lit. a) teza a II-a din Anexa la Legea nr. 193/2000, şi că atât timp cât recurentul-reclamant nu a uzat de dreptul conferit de lege, se prezumă că a fost de acord cu aceste modificări, bazate pe motive temeinice. Autoarea căii de atac afirmă că recurentul avea cunoştinţă de variabilitatea dobânzii întrucât a optat pentru acest tip de credit, asumându-şi implicit şi riscul acestei variabilităţi determinată, între altele, de factori precum condiţiile pieţei monetare şi de costurile de refinanţare. Arată că un asemenea mod de calcul al dobânzii variabile nu era interzis de lege şi invocă prevederile art. 93 lit. g) pct. 2 din O.G. nr. 21/1992 privind protecţia consumatorilor, care permit variabilitatea dobânzii în funcţie de dobânda de referinţă a furnizorului de servicii.

Recurenta susţine că dobânda reprezintă preţul contractului de credit şi că o clauză contractuală care o defineşte este exclusă de la analiza caracterului abuziv în temeiul art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000. Apreciază că instanţa nu poate interveni în contract în sensul modificării prevederii contractuale în sensul solicitat de recurentul-reclamant şi să stabilească un cuantum fix la marjei, intervenţie care este contrară celor reţinute în jurisprudenţa europeană.

Recurenta-pârâtă şi-a întemeiat cererea de recurs pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Recurenta-pârâtă a formulat întâmpinare faţă de recursul declarat de recurentul-reclamant prin care a solicitat respingerea acestuia ca nefondat.

Prin întâmpinarea depusă, recurentul-reclamant a solicitat respingerea recursului formulat de recurenta-pârâtă.

Pe baza cererilor de recurs şi a întâmpinărilor depuse, în temeiul art. 493 C. proc. civ., s-a dispus întocmirea raportului de către magistratul-asistent desemnat.

Prin încheierea din 14 noiembrie 2018 s-a dispus comunicarea către părţi a raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursurilor declarate, în temeiul dispoziţiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ.. Părţile nu au depus puncte de vedere cu privire la raport.

Prin încheierea din 3 aprilie 2019 au fost admise în principiu recursurile declarate de recurentul-reclamant A. şi de recurenta-pârâtă B. S.A. împotriva deciziei civile nr. 213A din 5 februarie 2018 şi s-a stabilit termen pentru soluţionarea acestora la 5 iunie 2019, în şedinţă publică.

La termenul de la 5 iunie 2019 judecata recursurilor a fost suspendată până la soluţionarea cauzei C-81/19, aflate pe rolul Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, iar ulterior, prin rezoluţie, s-a fixat termen la 18 noiembrie 2020, în vederea repunerii cauzei pe rol şi judecării recursurilor.

La termenul de la 18 noiembrie 2020, cauza a fost repusă pe rol, iar judecata recursurilor a fost suspendată până la soluţionarea cauzei C-269/19, aflate pe rolul Curţii de Justiţie a Uniunii Europene. Ulterior, prin rezoluţie, s-a fixat termen la 12 mai 2021, în vederea repunerii cauzei pe rol şi judecării recursurilor.

Examinând decizia atacată, în limitele controlului de legalitate, în raport de criticile formulate şi de dispoziţiile legale incidente, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine următoarele:

Motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., invocat în ambele cereri de recurs, vizează încălcarea normelor de drept material, ce poate consta în aplicarea unui text de lege străin situaţiei de fapt, în extinderea normelor dincolo de ipotezele la care se aplică ori în restrângerea nejustificată a aplicării acestora.

Cu privire la recursul declarat de recurentul-reclamant, instanţa supremă nu va avea în vedere criticile referitoare la caracterul abuziv al clauzelor prevăzute la art. 4.1 teza 2 şi art. 4.3 deoarece se reiau, în esenţă, susţinerile din memoriul de apel, fără a se critica decizia recurată şi ignorându-se soluţia instanţei de fond, care a admis aceste capete ale cererii de chemare în judecată şi a constatat caracterul abuziv al clauzelor contractuale respective.

Înalta Curte va înlătura critica prin care se arată că prevederea contractuală de la art. 4.11 lit. b) din contractul de credit are caracter abuziv deoarece aceleaşi susţineri au fost supuse analizei instanţei de apel care a reţinut în mod corect că valoarea disproporţionată a comisionului de administrare prin raportare la dobânda lunară nu este un temei pentru a se constata nulitatea absolută a clauzei respective. Afirmaţiile prin care recurentul face trimitere la sumele menţionate în graficul de rambursare nu constituie veritabile critici de nelegalitate şi nu vor fi analizate în recurs.

Instanţa supremă nu va avea în vedere afirmaţiile din memoriul de recurs referitoare la caracterul abuziv al clauzelor de la art. 4.11 lit. d) şi e) întrucât autorul căii de atac reia argumentele supuse atenţiei instanţelor de fond şi de apel, fără a se raporta la considerentele deciziei recurate. Curtea de apel a reţinut că în mod corect tribunalul a constatat că aceste solicitări sunt lipsite de interes deoarece respectivele prevederi contractuale nu au fost aplicate, iar recurentul nu a combătut aceste statuări în recurs.

Nu vor fi reţinute nici criticile relative la caracterul abuziv al clauzei prevăzute la art. 5.1 din contract care stipulează obligaţia recurentului-reclamant de a returna împrumutul în moneda în care acesta i-a fost acordat, respectiv CHF, deoarece această clauză reflectă o normă legală, respectiv principiul nominalismului monetar, consfinţit de art. 1578 C. civ. din 1864.

Conform acestui text de lege, "obligaţia ce rezultă din împrumut de bani este totdeauna pentru aceeaşi sumă numerică arătată în contract", iar la alin. (2) se prevede "întâmplându-se o sporire sau o scădere a preţului monedelor, înainte de a sosi epoca plăţii, debitorul trebuie să restituie suma numerică împrumutată şi nu este obligat a restitui această sumă decât în speciile aflătoare în curs la momentul plăţii." Altfel spus, debitorul obligaţiei de restituire a unui împrumut de consumaţie (categorie care include şi creditele bancare) va fi liberat prin plata sumei numerice arătate în contract, indiferent de fluctuaţiile monedei în care a fost acordat împrumutul.

Întrucât norma edictată de art. 1578 C. civ. din 1864 are caracter supletiv, părţile ar fi putut deroga de la această prevedere legală, dar nu au făcut-o, astfel că norma menţionată se aplică în lipsa unei alte înţelegeri a părţilor.

Argumentele recurentului-reclamant referitoare la existenţa dezechilibrului contractual determinat de aprecierea francului elveţian şi a unei informări necorespunzătoare din partea băncii nu vor fi avute în vedere deoarece se circumscriu analizei caracterului abuziv al clauzei contractuale care reflectă principiul nominalismului. O astfel de analiză nu este permisă de prevederile legislaţiei europene şi naţionale, astfel cum au fost interpretate în jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene.

Astfel cum prevede Directiva 93/13 în considerentul al treisprezecelea din preambul şi în art. 1 alin. (2), "Dispoziţiile prezentei directive nu se aplică clauzelor contractuale care reflectă acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii.", iar formularea "acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii" din articolul 1 alin. (2) al Directivei se referă şi la normele care, în conformitate cu legea, se aplică între părţile contractante, cu condiţia să nu se fi instituit alte acorduri. Din interpretarea coroborată a acestor dispoziţii legale, rezultă că sunt excluse de la analiza controlulului caracterului abuziv clauzele contractuale care reflectă atât norme imperative, cât şi norme supletive.

Această interpretare a prevederilor Directivei 93/13 a fost reţinută de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene în mai multe decizii, cum ar fi cele pronunţate în cauzele C-92/11 RWE Vertrieb AG, C-280/13 Barclays Bank S.A., C-34/13 Monika Kusionova şi C-186/16 Andriciuc, dar şi în Cauza C-81/19 N.G. şi OH împotriva C.. Prin Hotărârea din 9 iulie 2020 pronunţată în Cauza C-81/19, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a statuat că "Articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii trebuie interpretat în sensul că o clauză contractuală care nu a făcut obiectul unei negocieri individuale, ci reflectă o normă care, potrivit legii naţionale, se aplică între părţile contractante în lipsa unui acord diferit în această privinţă, nu intră în domeniul de aplicare al acestei directive." În sprijinul acestei soluţii, instanţa europeană a reamintit că art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13 acoperă, ţinând seama de al treisprezecelea considerent al acesteia, şi norme supletive, întrucât această dispoziţie nu face distincţie între dispoziţiile care se aplică independent de alegerea părţilor contractante (dispoziţii imperative) şi dispoziţiile supletive.

Art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13 a fost preluat în legislaţia naţională, prin art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000, text potrivit căruia clauzele contractuale prevăzute în temeiul altor acte normative în vigoare nu sunt supuse dispoziţiilor acestui act normativ.

Astfel, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine că, faţă de prevederile Legii nr. 193/2000, interpretate în lumina Directivei 93/13 şi de cele statuate de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene, clauza contractuală care prevede obligaţia pentru împrumutat de a restitui creditul în moneda în care a fost acordat (CHF) nu poate forma obiectul cenzurii instanţei de judecată.

Înalta Curte constată că prin memoriul de recurs nu au fost formulate critici concrete privind nelegalitatea deciziei curţii de apel în ceea ce priveşte constatarea caracterului abuziv al clauzei de la art. 5.9 ultima teză din contactul de credit.

Instanţa supremă va înlătura criticile prin care recurentul susţine caracterul abuziv al clauzelor prevăzute de art. 5.11 şi art. 5.13 din contractul de credit deoarece recurentul, reluând criticile din apel, face trimitere în special la valoarea sumelor pe care ar trebui să le plătească conform acestor articole şi la disproporţia dintre aceste sume şi pagubele suferite de comerciant. Acestea sunt chestiuni de fapt pe care instanţa nu le poate analiza în cadrul examenului de nelegalitate al hotărârii atacate.

În ceea ce priveşte caracterul abuziv la clauzelor de la art. 7.1 din contractul de credit şi art. 2.4.8 din actul adiţional la acesta, în temeiul cărora împrumutatul este obligat să încheie o poliţă de asigurare cu o societate de asigurare agreată de bancă, Înalta Curte constată că instanţa de apel a aplicat corect prevederile art. 18 din Legea nr. 190/1999 privind creditul ipotecar pentru investiţii imobiliare deoarece a reţinut că banca nu a impus o anume societate de asigurare, ci a lăsat recurentului libertatea de a alege între mai mulţi prestatori de servicii, în funcţie de criteriile pe care acesta le-a considerat relevante. Astfel cum corect a reţinut curtea de apel, recurentul-reclamant nu a demonstrat că sunt îndeplinite condiţiile statuate la art. 4 din Legea nr. 193/2000 pentru a se putea stabili caracterul abuziv al prevederilor contractuale în discuţie.

Instanţa supremă nu va avea în vedere susţinerile prin care recurentul arată că nu este de acord cu cesiunea contractului şi nici solicitările de stabilizare a cursului de schimb CHF-leu la momentul semnării contractului de credit şi de denominare în monedă naţională a ratelor de credit deoarece acestea nu constituie veritabile critici de nelegalitate ale deciziei recurate. Autorul căii de atac reia întocmai solicitările din memoriul de apel fără a indica modul în care norma de drept material a fost încălcată sau greşit aplicată.

În ceea ce priveşte recursul declarat de recurenta-pârâtă, instanţa supremă va înlătura susţinerile referitoare la caracterul negociat al contractului de credit deoarece pentru a stabili dacă un contract a fost sau nu negociat la momentul încheierii sale, judecătorul ar trebui să reanalizeze contextul factual în care s-a realizat acordul de voinţă al părţilor, demers care este incompatibil cu rolul instanţei de recurs care examinează numai aspectele de nelegalitate, nu şi pe cele de netemeinicie.

Criticile prin care se arată că în mod nelegal a constatat curtea de apel caracterul abuziv al clauzelor care permit băncii să modifice în mod unilateral dobânda contractuală vor fi înlăturate. Conform prevederilor contractuale în discuţie, după trecerea unei perioade de 6 luni, dobânda curentă se calculează în funcţie de indicele de referinţă stabilit de bancă pentru creditele ipotecare acordate în CHF. Indicele de referinţă al băncii pentru creditul ipotecar se stabileşte în funcţie de costul surselor de finanţare şi evoluţia dobânzii la creditele ipotecare de pe piaţa bancară din România, se publică în presă şi se afişează la sediile unităţilor teritoriale ale băncii.

Ca urmare a stabilirii contextului în care a fost încheiat contractul de credit, curtea de apel a reţinut că aceste clauze nu au fost negociate cu recurentul-reclamant, iar din redactarea acestora nu se deduce care este criteriul obiectiv în funcţie de care se stabileşte dobânda variabilă şi nici care este motivul întemeiat, impuse de prevederile Anexei la Legea nr. 193/2000, care dă dreptul băncii să modifice în mod unilateral prevederile contractului.

Recurenta-pârâtă invocă şi nerespectarea dispoziţiilor art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000 motivat de faptul că dobânda prevăzută în contractul de credit este o prestaţie esenţială a acestui tip de contract, iar clauzele respective fac parte din obiectul principal al contractului, fiind excluse de la analiza caracterului abuziv, cu condiţia de a fi exprimate într-un limbaj uşor inteligibil. Aceste critici vor fi înlăturate deoarece art. 4 alin. (6) teza a II-a din Legea nr. 193/2000 limitează analiza caracterului abuziv al clauzelor referitoare la dobândă numai în măsura în care aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj care să permită consumatorului să înţeleagă clauza atât din punct de vedere gramatical, cât şi din perspectiva efectelor economice pe care aceasta le produse, condiţie care nu este îndeplinită în cazul de faţă.

Înalta Curte va înlătura şi criticile prin care recurenta-pârâtă susţine că prin înlăturarea sintagmei "în funcţie de indicele de referinţă stabilit de bancă", judecătorul ar fi intervenit în mod nepermis în contract întrucât în urma deciziei curţii de apel s-a menţinut soluţia instanţei de fond în sensul înlăturării strict a acestei sintagme, restul prevederilor contractuale referitoare la dobânda variabilă rămânând valabile. În temeiul art. 6 din Legea nr. 193/2000, clauzele abuzive cuprinse în contract şi constatate prin intermediul organelor abilitate prin lege nu vor produce efecte asupra consumatorului, iar contractul se va derula în continuare, cu acordul consumatorului, numai dacă după eliminarea acestora mai poate continua. Decizia recurată corespunde exigenţelor acestui text de lege, care transpune prevederile art. 6 alin. (1) din Directiva 93/13. Conform interpretării date de Curtea Europeană de Justiţie a Uniunii Europene în considerentele hotărârii pronunţate în Cauza-269/19 Şerban, prin constatarea caracterului abuziv al unei clauze cuprinse într-un contract încheiat între un profesionist şi un consumator instanţa trebuie să se asigure că poate fi restabilită egalitatea dintre părţile la contract pe care aplicarea unei clauze abuzive în privinţa consumatorului ar fi pus-o în pericol. Or soluţia curţii de apel este în acord cu aceste statuări cu atât mai mult cu cât nu s-a reţinut ca dovedită imposibilitatea de continuare a contractului.

Instanţa supremă nu va reţine nici criticile referitoare la greşita aplicare a art. art. 93 lit. g) pct. 2 din O.G. nr. 21/1992 privind protecţia consumatorilor deoarece stabilirea situaţiei de fapt este un atribut al instanţelor care judecă fondul cauzei. Or, faţă de faptul că recurenta-pârâtă nu a dovedit în faţa instanţelor devolutive că se află în situaţia acestui text de lege, care impune o dobândă de referinţă unică pentru toate produsele financiare destinate persoanelor fizice şi limitează variaţia dobânzii la un anumit nivel prevăzut în contract, Înalta Curte constată că nu poate analiza aceste aspecte de netemeinicie în cadrul examenului de nelegalitate al deciziei atacate.

Pentru aceste considerente, în temeiul art. 496 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie va respinge, ca nefondate, recursurile declarate de recurentul-reclamant A. şi de recurenta-pârâtă C. împotriva deciziei civile nr. 213A din 5 februarie 2018, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de recurentul-reclamant A. şi de recurenta-pârâtă C. împotriva deciziei civile nr. 213A din 5 februarie 2018, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 12 mai 2021.