Inopposability of penalty clause for exceeding mandate limits in public enterprise director revocation

Şedinţa publică din data de 12 mai 2021

Asupra recursului de faţă, din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a Comercială, la 30 noiembrie 2010, în dosarul nr. x/2010, reclamantul A. a chemat în judecată pârâta Regia Autonomă Registrul Auto Român Bucureşti, solicitând instanţei ca, prin hotărârea ce o va pronunţa, să dispună obligarea acesteia la plata sumei de 880.000 RON daune-interese, precum şi la plata premiilor şi a celorlalte drepturi salariale cuvenite, actualizate, cu indexările şi majorările survenite, plus dobânda aferentă, cât şi la plata unor daune morale în sumă de 250.000 RON, cu cheltuieli de judecată.

În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 391 Codul comercial şi cele ale art. 1548 C. civ. din 1864.

La 1 februarie 2012, reclamantul a precizat obiectul cererii, în sensul că înţelege să solicite obligarea pârâtei la plata sumei de 880.000 RON reprezentând daune-interese, plata premiilor aferente anului 2008 şi plata sumei de 250.000 RON, reprezentând daune morale, arătând expres că renunţă la plata celorlalte drepturi salariale, aspect de care instanţa a luat act.

Prin sentinţa civilă nr. 5403 din 25 aprilie 2012, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a respins excepţia autorităţii de lucru judecat ca neîntemeiată, a admis în parte cererea formulată de reclamantul A., a obligat pârâta să plătească reclamantului suma de 880.000 RON, reprezentând despăgubiri şi a respins cererea privind celelalte pretenţii, ca neîntemeiată. A obligat pârâta să plătească reclamantului suma de 16.500 RON, reprezentând partea cuvenită din contravaloarea cheltuielilor de judecată.

Împotriva acestei hotărâri au declarat apel reclamantul A. şi pârâtă Regia Autonomă Registrul Auto Român Bucureşti.

Prin decizia civilă nr. 123 din 1 aprilie 2013, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă a respins, ca nefondat, apelul declarat de apelanta-pârâtă şi a admis apelul declarat de apelantul-reclamant, a schimbat sentinţa apelată, în sensul că a obligat apelanta-pârâtă şi la plata sumei de 152.816 RON, reprezentând premii cuvenite pentru anul 2008 şi la plata sumei de 150.000 RON cu titlu de daune morale pentru prejudiciul cauzat prin revocarea reclamantului din funcţie, fiind menţinute celelalte dispoziţii ale sentinţei apelate.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs Regia Autonomă Registrul Auto Român Bucureşti.

Prin decizia civilă nr. 4801 din 13 noiembrie 2018, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II a civilă a admis recursul declarat de către recurenta-pârâtă Regia Autonomă Registrul Auto Român Bucureşti împotriva deciziei civile nr. 123 din 1 aprilie 2013, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, pe care a casat-o şi a trimis cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

Pentru a decide astfel, instanţa supremă a reţinut, în esenţă, că potrivit dispoziţiilor art. 22 C. proc. pen., decizia penală nr. 491A din 10 aprilie 2018 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a Penală, pronunţată în dosarul nr. x/2013, are efecte depline asupra raporturilor juridice dintre părţi, respectiv asupra actelor încheiate cu reclamantul, prin care pârâta Regia Autonomă Registrul Auto Român a acordat mandat reclamantului A., în sensul conducerii, organizării şi gestionării activităţii regiei autonome şi actului de înfiinţare în vederea îndeplinirii obiectivelor şi criteriilor de performanţă specifice prevăzute în schimbul unei remuneraţii. În acest context, Înalta Curte a apreciat că se impune casarea deciziei recurate pentru a da o interpretare corectă dispoziţiilor legale supuse analizei în raport cu situaţia de fapt dedusă judecăţii şi decizia penală nr. 491A din 10 aprilie 2018 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, în dosarul nr. x/2013.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă sub nr. x/2020*.

Prin decizia civilă nr. 1162/2019 din 24 iunie 2019, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă a respins ca neîntemeiată cererea de suspendare a judecării apelurilor formulată de către apelanta-pârâtă Regia Autonomă Registrul Auto Român Bucureşti. A respins ca nefondat apelul declarat de către apelantul-reclamant A.. A admis apelul declarat de către apelanta-pârâtă Regia Autonomă Registrul Auto Român Bucureşti împotriva sentinţei civile nr. 5403 din 25 aprilie 2012, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă. A schimbat în parte sentinţa apelată, în sensul că a respins în tot, ca neîntemeiată, cererea formulată de către reclamantul A.. A menţinut restul dispoziţiilor sentinţei apelate, doar cu privire la respingerea autorităţii de lucru judecată.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs A., care a solicitat casarea în tot a deciziei atacate şi trimiterea cauzei spre o nouă judecată instanţei de apel.

Prin decizia nr. 184 din 28 ianuarie 2020, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă în al doilea ciclu procesual, a fost admis recursul declarat de recurentul-reclamant A. împotriva deciziei civile nr. 1162/2019 din 24 iunie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, care a fost casată în parte şi, în consecinţă, a trimisă cauza la aceeaşi instanţă spre rejudecarea apelurilor declarate de reclamantul A. şi de pârâta Regia Autonomă Registrul Auto Român Bucureşti împotriva sentinţei civile nr. 5403 din 25 aprilie 2012, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă. Au fost menţinute în rest dispoziţiile din decizia atacată.

Pentru a decide astfel, instanţa supremă a reţinut ca fondată critica recurentului-reclamant referitoare la nemotivarea soluţiei de respingere a apelului formulat de acesta şi a constatat că recurentul-reclamant s-a adresat instanţei prin acţiunea introductivă, cu solicitarea de a fi obligată intimata-pârâtă Regia Autonomă. Registrul Auto Român Bucureşti la plata unor daune-interese, a indemnizaţiei şi premiilor cuvenite actualizate, cu dobânzile aferente, precum şi la plata daunelor morale, urmare a revocării lipsite de justă cauză din funcţia de director general şi preşedinte al Consiliului de Administraţie. Instanţa de apel a tratat prin considerente comune căile de atac ale reclamantului şi pârâtei, deşi vizau obţinerea unor soluţii contrare, iar decizia recurată conţine doar analiza motivelor din apelul pârâtei, care a fost admis, nu şi argumentele care au justificat adoptarea soluţiei de respingere a apelului reclamantului şi nici normele juridice aplicate la situaţia de fapt stabilită. S-a mai reţinut că motivele de apel privind respingerea daunelor morale nu au format obiectul analizei în cadrul controlului judiciar devolutiv, potrivit art. 295 alin. (1) C. proc. civ.

Instanţa supremă a apreciat că sunt întemeiate şi criticile recurentului-reclamant circumscrise motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. privind greşita interpretare a justei cauze a revocării mandatului, în soluţionarea apelului pârâtei. S-a reţinut că legalitatea ordinului de revocare a fost confirmată de instanţa de contencios administrativ, care a reţinut că răspunderea patrimonială a regiei faţă de recurentul-reclamant, izvorâtă din încheierea contractului de mandat, are natură comercială. În acest cadru, s-a constatat că ordinul de eliberare din funcţiile în care, simetric, ministrul transporturilor l-a numit pe recurentul-reclamant, a fost adus la îndeplinire prin Hotărârea nr. 1 din 23 ianuarie 2009 a Consiliului de Administraţie şi s-a făcut referire la dispoziţiile art. 1553 C. civ. din 1864 şi ale art. 1431 din Legea nr. 31/1990 privind revocabilitatea ad nutum a mandatului

Înalta Curte a reţinut că, faţă de soluţia primei instanţe în sensul că sunt întemeiate daunele-interese potrivit clauzei penale din contractul de mandat, instanţa de apel învestită cu soluţionarea apelului pârâtei ar fi trebuit să verifice condiţiile răspunderii civile contractuale, ceea ce implica o analiză a îndeplinirii cumulative a tuturor elementelor acesteia, precum şi a condţiilor în care s-a dispus revocarea mandatului, şi nu limitat la întrunirea condiţiilor răspunderii în raport de dispoziţiile art. 1066 şi art. 1069 C. civ. din 1864.

S-a reţinut că revocarea mandatului de director general şi de preşedinte al Consiliului de Administraţie de către Ministrul Transporturilor nu avea cum să fie în sine o justă cauză, de natură să excludă dreptul de despăgubire. Interpretarea instanţei de apel a nesocotit clauza penală instituită în cuprinsul art. 12 pct. 3 din contract în sensul că răspunderea contractuală a intimatei-pârâte pentru situaţia revocării fără justă cauză a mandatului decurge din convenţia părţilor, iar funcţia clauzei penale instituite se limita la determinarea, prin acordul de voinţă a părţilor contractante, a unei valori anticipate a prejudiciului cauzat de executarea necorespunzătoare a obligaţiilor contractuale asumate de mandant şi de evaluare a despăgubirilor cuvenite pentru revocarea înainte de expirarea mandatului.

S-a mai reţinut că, faţă de adoptarea actului adiţional nr. x la contractul de mandat în temeiul Hotărârii nr. 9 din 16 septembrie 2008 a Consiliului de Administraţie, apelanta-pârâtă era în situaţia de a invoca depăşirea limitelor mandatului de către Consiliul de Administraţie, iar instanţa de apel ar fi trebuit să lămurească în prealabil dacă obiecţiunile apelantei-pârâte privind lipsa ori depăşirea mandatului vizau sancţiunea nulităţii ori inopozabilitatea şi să facă aplicarea regulilor instituite prin art. 1545 şi 1546 C. civ. din 1864.

Instanţa supremă a mai reţinut ca fiind greşit raţionamentul curţii de apel în sensul că nu ar fi existat un temei pentru indemnizarea mandatarului aflat în situaţia revocării din funcţie, nici contractual şi nici legal, potrivit dispoziţiilor speciale ale O.U.G. nr. 79/2008 deoarece pretenţiile băneşti constând în premiile anuale nu erau formulate ca preţ al situaţiei revocării, cum greşit s-a reţinut prin hotărârea instanţei de apel, premisa analizei fiind greşită, ci aveau ca temei dispoziţiile art. 4 lit. A) pct. 2 din contract, având funcţie remuneratorie pentru perioada în care reclamantul şi-a desfăşurat activitatea în cadrul regiei. Curtea de apel ar fi trebuit să coreleze clauzele din contractul de mandat cu obiectivele de performanţă, inclusiv cu clauzele din contractul nr. x din 30 mai 2007, cât şi cu prevederile O.U.G. nr. 79/2008 cu care se completează contractul de mandat, potrivit art. 14.

Înalta Curte a statuat ca, în rejudecarea după casare, să se aibă în vedere şi ceea ce s-a stabilit prin decizia civilă nr. 4801 din 13 noiembrie 2018, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă şi anume, ca în analiza situaţiei de fapt, în raport cu prevederile contractului de mandat, privind răspunderea părţilor, să se aibă în vedere obiectul dosarului nr. x/2013, în care, în urma soluţiei pronunţate în recursul în casaţie, acţiunea civilă a rămas nesoluţionată, aceasta continuând la instanţa civilă, potrivit art. 22 C. proc. pen.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă sub nr. x/2020.

Prin decizia civilă nr. 1750 din 25 noiembrie 2020, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă a respins apelul formulat de apelantul-reclamant A., ca nefondat, a admis apelul formulat de apelanta-pârâtă Regia Autonomă Registrul Auto Român Bucureşti, a schimbat în parte sentinţa apelată în sensul că a respins în tot cererea de chemare în judecată. A menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei civile apelate.

Pentru a decide astfel, instanţa de apel a reţinut, în esenţă, următoarele:

În cauza de faţă au fost pronunţate două decizii ale instanţei de recurs. În cadrul primei decizii (decizia nr. 4801 din 13 noiembrie 2018 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie) s-a reţinut că "decizia penală nr. 419A din 10 aprilie 2018 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a Penală, pronunţată în dosarul nr. x/2013, are efecte depline asupra raporturilor juridice dintre părţi, respectiv asupra actelor încheiate cu reclamantul, prin care pârâta Regia Autonomă Registrul Auto Român a acordat mandat reclamantului A., în sensul conducerii, organizării şi gestionării activităţii regiei autonome şi actului de înfiinţare în vederea îndeplinirii obiectivelor şi criteriilor de performanţă specifice prevăzute în schimbul unei remuneraţii." În cadrul celei de-a doua decizii (decizia nr. 184 din 28 ianuarie 2020 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie) s-a stabilit că "Prin urmare, în condiţiile în care prin cererea de chemare în judecată s-a invocat revocarea fără justă cauză a mandatului şi prima instanţă concluzionase că sunt întemeiate daunele-interese potrivit clauzei penale din contractul de mandat, instanţa de apel învestită cu soluţionarea apelului pârâtei ar fi trebuit să verifice condiţiile răspunderii civile contractuale, ceea ce implica o analiză a îndeplinirii cumulative a tuturor elementelor ce o condiţionează."

"Justa cauză care fundamentează răspunderea regiei şi acţiunea în despăgubire promovată de recurentul-reclamant în calitate de mandatar implicau în mod necesar cercetarea de către instanţa de apel a condiţiilor în care s-a dispus revocarea mandatului, analiză care nu se regăseşte în decizia recurată. (...)"

"Ar fi fost, deci, necesară pentru soluţionarea corectă a apelului reclamantului, corelarea clauzelor din contractul de mandat cu obiectivele de performanţă, inclusiv cu clauzele din contractul nr. x din 30 mai 2007, cât şi cu prevederile O.U.G. nr. 79/2008 cu care se completează contractul de mandat, potrivit art. 14."

În ceea ce priveşte apelul declarat de apelanta-pârâtă Regia Autonomă Registrul Auto Român, în rejudecare, după casarea deciziei nr. 1162/2019 din 24 iunie 2019, curtea de apel a analizat condiţiile răspunderii civile contractuale, respectiv existenţa unei fapte ilicite, a unui prejudiciu, a legăturii de cauzalitate şi a vinovăţiei în săvârşirea faptei.

A reţinut că fapta ilicită afirmată de apelantul-reclamant este reprezentată de revocarea fără justă cauză a contractului de mandat. În verificarea îndeplinirii acestei condiţii, curtea de apel a pornit de la statuările instanţei de recurs anterior redate, conform cărora revocarea mandatului de director general şi de preşedinte al Consiliului de Administraţie de către ministrul transporturilor nu reprezintă în sine o justă cauză, de natură să excludă dreptul de despăgubire, ci implică cercetarea condiţiilor în care s-a dispus revocarea mandatului. Curtea de apel a observat că apelantul-reclamant a fost numit în funcţia menţionată la momentul în care funcţia de ministru al transporturilor era deţinută de o persoană, iar revocarea sa a intervenit la momentul schimbării persoanei care deţinea funcţia de ministru al transporturilor. În cauză nu au fost administrate dovezi din care să rezulte că intenţia la momentul revocării mandatului apelantului-reclamant a fost aceea de a vătăma sau păgubi pe acesta, ci că revocarea a intervenit datorită schimbării ministrului transporturilor. Faţă de faptul că Ministerul Transporturilor nu a fost parte în proces în faţa primei instanţe şi întrucât nu s-au prezentat argumente concrete care să justifice luarea măsurii revocării apelantului-reclamant, instanţa de apel a apreciat că aceasta pare să aibă un caracter excesiv şi nerezonabil, simpla intervenire a unei schimbări la nivelul persoanei care ocupă funcţia de ministru al transporturilor nefiind suficientă pentru a o justifica, şi a constatat că în cauză este îndeplinită condiţia existenţei unei fapte ilicite constând în revocarea fără justă cauză a apelantului-reclamant.

Analizând condiţia dovedirii prejudiciului şi al caracterului cert al acestuia, curtea de apel a observat că trebuie să se stabilească în ce măsură art. 12 alin. (3) din actul adiţional nr. x din 16 septembrie 2008 la contractul de mandat nr. x din 14 august 2008 produce efecte în cauză. S-a reţinut că au existat două raporturi de mandat succesive, unul între Ministerul Transporturilor, în calitate de mandant, şi Regia Autonomă Registrul Auto Român Bucureşti, în calitate de mandatar, şi unul între Regia Autonomă Registrul Auto Român Bucureşti, în calitate de mandant, şi A., în calitate de mandatar.

Astfel cum se menţionează în decizia curţii de apel nr. 1750 din 25 noiembrie 2020, Ministerul Transporturilor a stabilit clar limitele mandatului acordat Regiei Autonomă Registrul Auto Român Bucureşti în sensul că a precizat în scris că "orice alte drepturi de natură bănească, exceptând remuneraţia brută lunară şi remuneraţia suplimentară reprezentând premiul anual, acordate directorului general, contravin mandatului acordat de către conducerea ministerului", iar apelantul-reclamant a semnat, în calitate de mandatar al apelantei-pârâte, Hotărârea nr. 9 din 16 septembrie 2008 a Consiliului de Administraţie prin care s-a aprobat încheierea actului adiţional nr. x la contractul de mandat nr. x din 14 august 2008, deşi cunoştea care sunt limitele mandatului acordat de către Ministerul Transporturilor Regiei Autonome - Registrul Auto Român cu privire la drepturile de natură bănească ce i se puteau acorda în calitate de director general şi avea reprezentarea clară a depăşirii acestora.

Făcând aplicarea dispoziţiilor art. 1545 şi art. 1546 C. civ. din 1864, curtea de apel a reţinut că apelantul-reclamant a depăşit limitele mandatului, că nu se poate reţine buna-credinţă a acestuia în calitate de terţ faţă de mandatul acordat apelantei-pârâte de Ministerul Transporturilor şi că sancţiunea care intervine este cea a inopozabilităţii actului încheiat cu depăşirea limitelor mandatului. Deoarece apelantul-reclamant nu poate opune apelantei-pârâte clauza penală inserată la art. 12 alin. (3) din contractul de mandat nr. x din 14 august 2008 prin actul adiţional nr. x din 16 septembrie 2008, curtea de apel a reţinut că nu a fost îndeplinită condiţia existenţei prejudiciului şi a observat că nu se mai impune analizarea celorlalte două condiţii - legătura de cauzalitate şi vinovăţia.

Analizând apelul declarat de apelantul-reclamant, curtea de apel a constatat că acesta vizează soluţia pronunţată cu privire la capetele de cerere având ca obiect obligarea apelantei-pârâte la plata premiului anual aferent anului 2008 în cuantum de 152.816 RON şi la plata daunelor morale în cuantum de 250.000 RON. S-a reţinut că în baza art. 4 lit. A) pct. 2 şi art. 5 lit. A) pct. 3 din contractul de mandat, apelantul-reclamant avea doar o vocaţie de a fi beneficiarul unui premiu anual, iar nu un drept în acest sens, posibilitatea acordării premiului anual fiind condiţionată de îndeplinirea mai multor criterii, respectiv depăşirea obiectivelor şi criteriilor de performanţă, fiind necesar să se dovedească implicit rolul pe care apelantul-reclamant l-a avut în acest sens; utilizarea unei modalităţi de calcul prevăzute în anexa nr. 2 la contract; încadrarea în sumele prevăzute în bugetul de venituri şi cheltuieli, proporţional cu gradul global de depăşire a criteriilor de performanţă stabilite; aprobarea acordării premiului anual de către ministrul transporturilor.

S-a mai reţinut că la dosar nu au fost depuse dovezi din care să rezulte că eventuala depăşire a obiectivelor şi criteriilor de performanţă pe anul 2008 ar fi fost o consecinţă a activităţii prestate şi a măsurilor adoptate de apelantul-reclamant. Curtea de apel a constatat că din înscrisurile depuse la dosar a rezultat că în bugetul de venituri şi cheltuieli al Regiei Autonome "Registru Auto Român" nu au fost prevăzute sumele pentru plata premiului anual, iar ministrul transporturilor nu a aprobat acordarea premiului anual pentru anul 2008. S-a făcut referire la statuările Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie din decizia nr. 4801 din 13 noiembrie 2018, obligatorii pentru instanţa de apel, în sensul că aşa cum rezultă din decizia penală nr. 419A din 10 aprilie 2018 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a Penală pronunţată în dosarul nr. x/2013, în desfăşurarea activităţii de conducere, organizare şi gestionare a activităţii RA-RAR, apelantul-reclamant nu s-a comportat întotdeauna ca un conducător prudent şi diligent, interesat de maximizarea eficienţei activităţii desfăşurate de Regie şi a alocărilor sale bugetare, ci a angajat resurse financiare considerabile ale Regiei pentru a obţine un bun imobil care s-a dovedit a fi supraevaluat şi inutil activităţii în vederea desfăşurării căreia se dorea a fi achiziţionat. Curtea de apel a reţinut că, deşi nu reprezintă o infracţiune, A. fiind achitat prin decizia nr. 64/RC din 19 februarie 2019 pronunţată în recurs în casaţie de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia Penală în dosarul nr. x/2013, fapta reţinută în sarcina apelantului-reclamant este de natură a prezenta indicii cu privire la eficacitatea şi performanţa profesionale manifestate în exercitarea mandatului de director general al RA-RAR, prin aceasta fiind cauzată o pagubă considerabilă patrimoniului RA-RAR. Prin urmare, curtea a constatat că este neîntemeiat capătul de cerere ce are ca obiect acordarea unui premiu anual aferent anului 2008 în cuantum de 152.816 RON.

Referitor la capătul de cerere având ca obiect plata unor daune morale în cuantum de 250.000 RON, curtea de apel a reţinut că apelantul-reclamant a invocat prejudiciul cauzat prin atingeri aduse demnităţii, onoarei, reputaţiei şi imaginii sale prin declaraţiile ministrului transporturilor de la acea vreme. Întrucât apelanta-pârâtă nu a formulat critici proprii cu privire la statuările primei instanţe în sensul că sunt îndeplinite condiţiile existenţei faptei ilicite cauzatoare de prejudicii morale şi a unui prejudiciu moral cauzat apelantului-reclamant, curtea a plecat de la premisa îndeplinirii menţionatelor condiţii, ce a intrat în putere de lucru judecat, şi a analizat întinderea prejudiciului şi a modalităţii optime de reparare a acestuia. Astfel, a reţinut că faţă de natura nepatrimonială a drepturilor încălcate, recunoaşterea caracterului injust al revocării din funcţie a apelantului-reclamant este de natură a repara prejudiciul moral cauzat, reprezentând cea mai potrivită formă de reparare având în vedere că nicio sumă de bani, indiferent de cuantumul său, nu are capacitatea virtuală de a şterge urmele lăsate asupra persoanei apelantului-reclamant de fapta reţinută în sarcina apelantei-pârâte. În schimb, statuările instanţelor de judecată în sensul că revocarea din funcţie nu a avut la bază o justă cauză sunt de natură a îndrepta orice lezare a demnităţii, reputaţiei, onorarei şi imaginii apelantului-reclamant, cu atât mai mult cu cât prin intermediul cererii de apel, apelantul-reclamant nu a invocat şi nici nu a dovedit că prejudiciul moral ar fi avut o întindere mult mai mare decât cea avută în vedere de către prima instanţă, astfel încât repararea sa să impună şi măsuri pecuniare în vederea reparării.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs A., care a solicitat casarea deciziei atacate, şi, în temeiul art. 314 C. proc. civ. din 1865, judecarea fondului cauzei, admiterea apelului formulat de reclamant şi respingerea apelului formulat de pârâtă şi admiterea cererii de chemare în judecată, cu obligarea pârâtei la plata tuturor sumelor solicitate prin acţiune.

Motivele de recurs invocate sunt, în esenţă, următoarele:

Recurentul-reclamant susţine că instanţa de apel a încălcat dispoziţiile art. 315 C. proc. civ. din 1865 şi nu a respectat cele statuate de instanţa supremă prin decizia nr. 184 din 28 ianuarie 2020 deoarece în mod greşit a reţinut că adevăratul izvor al drepturilor şi obligaţiilor recurentului este contractul de mandat care ar fi existat între Ministerul Transporturilor şi intimata-pârâtă şi arată că la dosar nu există probe referitoare la existenţa acestui contract. Mai arată că în situaţia în care acest contract ar exista, recurentul ar avea calitatea de terţ faţă de acest act juridic, conform principiilor relativităţii actelor juridice şi forţei obligatorii a contractelor, statuate de art. 969 C. civ. din 1864.

Faţă de invocarea de către curtea de apel a limitelor mandatului acordat intimatei-pârâte Regia Autonomă Registrul Auto Român Bucureşti, autorul căii de atac susţine că dispoziţiile art. 3 alin. (1) din Legea nr. 15/1990 şi ale art. 1 din H.G. nr. 768/1991, Registrul Auto Român este o persoană juridică ce funcţionează pe bază de gestiune economică proprie şi autonomie financiară, fiind condusă de consiliul de administraţie care decide inclusiv asupra chestiunilor legate de salarizarea personalului.

Recurentul-reclamant afirmă că nu a făcut obiectul cererii de chemare în judecată declararea inopozabilităţii actului adiţional la contractul de mandat şi că analizând acest aspect relativ la efectele art. 12 pct. 3 introdus prin acest act adiţional în contractul de mandat nr. x din 14 august 2009, curtea de apel nu a respectat prevederile art. 129 alin. (6) şi pe cele ale art. 294 alin. (1) C. proc. civ. din 1865, în condiţiile în care intimata-pârâtă a susţinut nulitatea respectivului act. Mai afirmă că statuarea instanţei de apel în sensul că prevederea de la art. 12 pct. 3 nu produce efecte juridice este contrazisă de dezlegarea dată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în decizia nr. 184/2020 prin care s-a reţinut că "funcţia clauzei penale este limitată la determinarea unei valori anticipate a prejudiciului cauzat de revocarea mandatului, temeiul juridic al răspunderii mandantului fiind unul legal şi contractual, independent de validitatea acestei clauze."

Autorul căii de atac susţine că în mod greşit a reţinut instanţa de apel că acesta "nu a invocat şi nu a dovedit că a suferit un prejudiciu" întrucât nu se ţine cont de dezlegările şi îndrumările din decizia nr. 184/2020 şi întrucât dispoziţiile art. 13 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 15/1990 şi ale art. 1066 C. civ. din 1864 sunt interpretate şi aplicate greşit. Aceeaşi parte afirmă că raţiunea clauzei penale a fost recunoaşterea existenţei unui prejudiciu în cazul revocării înainte de termen şi fără justă cauză a contractului de mandat şi stabilirea în mod anticipat a cuantumului acestui prejudiciu. Mai susţine că nu este corectă statuarea curţii de apel în sensul că reclamantul ar fi trebuit să invoce şi să dovedească prejudiciul suportat. Menţionează că existenţa şi cuantumul prejudiciului au fost stabilite prin raportul de expertiză efectuat în cauză.

Prin memoriul de recurs se invocă şi încălcarea prevederilor art. 1 şi art. 8 din H.G. nr. 768/1991, ale art. 3 alin. (1), art. 12 şi art. 41 alin. (2) din Legea nr. 15/1990. Se arată că intimata-pârâtă nu este într-un raport de subordonare faţă de Ministerul Transporturilor, iar raporturile juridice dintre directorul general şi regie sunt reglementate printr-un contract de mandat. Acest contract de mandat a fost încheiat pe patru ani, a stabilit remuneraţia ce se cuvenea directorului general şi, conform modificării aduse prin actul adiţional, a determinat şi cuantumul daunelor-interese pe care le-ar suporta mandatarul în cazul revocării. Recurentul-reclamant afirmă că prin hotărârea Consiliului de Administraţie adoptată la 23 ianuarie 2009 contractul de mandat a încetat, începând cu 24 decembrie 2008, şi apreciază că nu are relevanţă faptul că această revocare nu a fost dispusă la iniţiativa intimatei-pârâte, ci prin ordinul ministrului transporturilor, deoarece ministerul nu este parte în contractul de mandat încheiat între părţi. Mai afirmă că au fost încălcate dispoziţiile art. 969 şi art. 974 C. civ. din 1864.

Autorul căii de atac susţine că în perioada în care a deţinut funcţiile de director general şi preşedinte al consiliului de administraţie au fost îndeplinite toate criteriile şi obiectivele de performanţă prevăzute în contractul de mandat nr. x din 14 august 2008, modificat prin actul adiţional, şi de contractul de performanţă nr. 28 din 30 mai 2007, astfel cum rezultă din probele administrate în cauză, şi arată că nu se poate reţine justa cauză a revocării sale din funcţie. Mai arată că instanţa de apel a reţinut în mod eronat că prevederile contractuale se referă doar la o vocaţie de a fi beneficiarul unui premiu anual şi că recurentul ar fi trebuit să dovedească rolul pe care l-a avut, această condiţie nefiind menţionată în contract. Menţionează că celelalte aspecte indicate de instanţa de apel referitoare la aprobarea acordării premiului de către minister sau includerea sumei în buget sunt condiţii asupra cărora recurentul nu putea interveni, neîndeplinirea lor nefiindu-i imputabilă.

Recurentul-reclamant critică statuările curţii de apel în sensul că fapta reţinută în sarcina sa este de natură a prezenta indicii cu privire la eficacitatea şi performanţa profesională a acestuia şi arată că decizia penală nr. 491/A din 10 aprilie 2018 a fost casată şi că prin decizia nr. 4801 din 13 noiembrie 2018, instanţa supremă nu face referiri la competenţa profesională a recurentului.

Aceeaşi parte invocă şi încălcarea principiului disponibilităţii întrucât prin apelul formulat, intimata-pârâtă a solicitat în subsidiar reducerea cuantumului daunelor-interese, ceea ce, în opinia recurentului, echivalează cu o achiesare la pretenţiile din cererea de chemare în judecată, aspect pe care instanţa de apel l-a ignorat.

Autorul căii de atac apreciază că în mod greşit a constatat curtea de apel că cea mai potrivită reparaţie pentru încălcarea drepturilor personale nepatrimoniale este una de aceeaşi natura, adică nepatrimonială, şi arată că, pentru acordarea daunelor morale, legea nu distinge în funcţie de natura drepturilor vătămate, şi că instanţa de apel ar fi trebuit să aibă în vedere şi efectele pe care litigiile în curs le-au avut asupra familiei sale.

Recurentul-reclamant şi-a întemeiat cererea de recurs pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. din 1865.

Intimata-pârâtă a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Examinând decizia atacată, în limitele controlului de legalitate, în raport de criticile formulate şi de dispoziţiile legale incidente, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine următoarele:

Analizând cu prioritate excepţia nulităţii recursului, faţă de dispoziţiile art. 137 alin. (1) C. proc. civ. din 1865, constată că din cererea de recurs se desprind critici de nelegalitate care pot fi încadrate în motivele de modificare/casare reglementate de art. 304 pct. 5 (încălcarea principiului disponibilităţii raportat la dispoziţiile art. 294 alin. (1) C. proc. civ. din 1865) şi pct. 9 (nerespectarea prevederilor art. 315) din acelaşi cod. Ca urmare, excepţia nulităţii recursului este neîntemeiată şi urmează a fi respinsă.

Potrivit dispoziţiilor art. 304 pct. 5 C. proc. civ. din 1865, modificarea sau casarea unei hotărâri se poare cere numai pentru motive de nelegalitate atunci când instanţa a încălcat formele de procedură prevăzute sub sancţiunea nulităţii prevăzute de art. 105 alin. (2) din acelaşi cod.

Instanţa supremă nu va reţine criticile prin care recurentul arată că nu au fost respectate limitele învestirii şi principiul disponibilităţii întrucât curtea de apel a analizat cererile de apel în acord cu prevederile art. 129 alin. (6) raportat la art. 294 alin. (1) C. proc. civ. din 1865 şi s-a pronunţat atât pe apelul formulat de pârâtă, cât şi pe cel al reclamantului, în limitele în care a fost sesizată de reclamant prin cererea de chemare în judecată şi de părţi prin motivele de apel, ţinând cont de cele două decizii de casare pronunţate anterior de Înalta Curte. Prin decizia nr. 184 din 28 ianuarie 2020, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în soluţionarea recursului în al doilea ciclu procesual, s-a menţionat că instanţa de apel trebuie să lămurească dacă sancţiunea care intervine în cazul depăşirii limitelor mandatului este nulitatea sau inopozabilitatea, făcând şi aplicarea regulilor instituite de art. 1545 şi art. 1546 C. civ. din 1864. Respectând cele statuate de instanţa supremă, curtea de apel a dat eficienţă prevederilor C. civ. în sensul în care a stabilit că mandantul, respectiv intimata-pârâtă, nu este obligat a îndeplini obligaţiile asumate de mandatar peste limitele puterilor ce i-au fost acordate. Faptul că recurentul-reclamant este nemulţumit de concluziile la care a ajuns curtea de apel nu echivalează cu nerespectarea dispoziţiilor procedurale invocate de autorul căii de atac şi nu justifică anularea deciziei recurate.

Potrivit dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., modificarea sau casarea unor hotărâri se poare cere numai pentru motive de nelegalitate atunci când hotărârea pronunţată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii.

Criticile prin care se susţine încălcarea prevederilor art. 315 C. proc. civ. în sensul că instanţa de apel nu a respectat indicaţiile date de instanţa supremă prin decizia nr. 184 din 28 ianuarie 2020 deoarece în mod greşit a reţinut că adevăratul izvor al drepturilor şi obligaţiilor recurentului este contractul de mandat care ar fi existat între Ministerul Transporturilor şi intimata-pârâtă vor fi înlăturate. Din considerentele hotărârii atacate rezultă că instanţa de apel a respectat decizia de casare din al doilea ciclu procesual întrucât a analizat existenţa justei cauze în revocarea contractului de mandat, stabilind că "nu s-au prezentat argumente concrete care să justifice luarea măsurii revocării apelantului-reclamant", măsură care "pare să aibă un caracter excesiv şi nerezonabil."

În continuare, curtea de apel a analizat mecanismul prin care s-a ajuns la semnarea actului adiţional în baza căruia a fost introdus în contractul de mandat art. 12 pct. 3 pe care recurentul şi-a întemeiat pretenţiile şi a constatat că mandantul, respectiv intimata-pârâtă, nu este ţinut să execute obligaţiile asumate de mandatar, respectiv recurentul-reclamant, în numele său cu depăşirea limitelor mandatului. Instanţa supremă reţine că în mod corect curtea de apel, urmând indicaţiile din decizia de casare nr. 184 din 28 ianuarie 2020, în temeiul art. 1545 şi art. 1546 C. civ. din 1864, a constatat că intervine sancţiunea inopozabilităţii actului încheiat cu depăşirea limitelor mandatului şi că recurentul-reclamant nu poate opune intimatei-pârâte clauza penală inserată la art. 12 alin. (3) din contractul de mandat nr. x din 14 august 2008 prin actul adiţional nr. x din 16 septembrie 2008.

Curtea de apel a examinat şi condiţiile răspunderii civile delictuale, arătând că există fapta ilicită materializată prin revocarea din funcţie fără justă cauză, dar că nu a fost dovedită în cauză existenţa un prejudiciu. Urmând indicaţiile din decizia nr. 184 din 28 ianuarie 2020 a Înaltei Curţi, prin decizia recurată au fost avute în vedere şi obiectivele stabilite prin contractul de performanţă nr. 28 din 30 mai 2007, precum şi cele statuate prin decizia pronunţată de instanţa de recurs în primul ciclu procesual, stabilindu-se situaţia de fapt şi în funcţie de efectele deciziei penale nr. 491A din 10 aprilie 2018 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, în dosarul nr. x/2013. Astfel, instanţa de apel a concluzionat că nu sunt îndeplinite condiţiile pentru acordarea premiului anual pentru anul 2008, iar Înalta Curte nu poate reevalua aceste chestiuni de fapt.

Nu vor fi reţinute criticile prin care recurentul-reclamant susţine că în mod greşit curtea de apel s-a raportat la considerentele deciziei penale nr. 491/A din 10 aprilie 2018 atunci când a statuat că fapta reţinută în sarcina lui A. este de natură a prezenta indicii cu privire la eficacitatea şi performanţa sa profesională deoarece curtea de apel a respectat îndrumările din a doua decizie de casare a Înaltei Curţi, respectiv decizia nr. 184 din 28 ianuarie 2020, în sensul că a stabilit situaţia de fapt şi răspunderea părţilor şi în raport de cele statuate cu ocazia soluţionării recursului în casaţie promovat de recurent împotriva deciziei penale nr. 491/A din 10 aprilie 2018. Astfel, în considerentele deciziei nr. 64/RC din 19 februarie 2019, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia Penală a reţinut că acţiunile prin care A. a determinat încheierea contractului de vânzare-cumpărare a unui teren au avut drept consecinţă plata unui preţ supraevaluat, ceea ce a creat un prejudiciu în patrimoniul intimatei-pârâte. S-a mai reţinut că, procedând în acest mod, A. nu şi-a respectat atribuţiile de serviciu. Contrar susţinerilor recurentului-reclamant, se constată că în mod corect curtea de apel a reţinut că împrejurările în care a fost săvârşită fapta nu au fost infirmate prin decizia nr. 64/RC din 19 februarie 2019 şi că statuările curţii de apel referitoare la modul în care recurentul-reclamant şi-a îndeplinit atribuţiile nu se bazează pe o decizie casată, ci rezultă din considerentele deciziei pronunţate de instanţa supremă în soluţionarea recursului în casaţie.

Criticile prin care autorul căii de atac susţine că instanţa de apel a stabilit în mod greşit raporturile juridice dintre Ministerul Transporturilor, intimata-pârâtă şi recurentul-reclamant vor fi înlăturate întrucât curtea de apel a înţeles pe deplin care sunt relaţiile dintre recurentul-reclamant şi intimata-pârâtă şi a dat eficienţă celor transmise de Ministerul Transporturilor prin nota nr. x din 12 august 2008 şi prin adresa din 9 septembrie 2008 în sensul că "orice alte drepturi de natură bănească, exceptând remuneraţia brută lunară şi remuneraţia suplimentară reprezentând premiul anual, acordate directorului general, contravin mandatului acordat de către conducerea ministerului". Instanţa de apel a reţinut că prin aceste înscrisuri limitele mandatului acordat de intimata-pârâtă recurentului-reclamant au fost clar stabilite şi că recurentul-reclamant avea cunoştinţă de aceste limite la momentul la care a avut iniţiativa modificării contractului de mandat prin actul adiţional nr. x din 16 septembrie 2008 şi introducerea art. 12 alin. (3) care prevedea acordarea unor drepturi de natură bănească în favoarea sa, în calitate de director general. Curtea de apel a mai constatat că actul adiţional nr. x din 16 septembrie 2008, aprobat prin Hotărârea Consiliului de Administraţie nr. 9 din 16 septembrie 2008, semnată de recurentul-reclamant, în calitate de preşedinte al Consiliului de Administraţie, a fost încheiat cu depăşirea limitelor mandatului.

Conform dispoziţiilor art. 1546 C. civ. din 1864, "mandantul este îndatorat a îndeplini obligaţiile contractate de către mandatar în limitele puterilor date, dar nu este îndatorat pentru tot ceea ce mandatarul ar fi făcut afară din limitele puterilor sale, afară numai când a ratificat expres sau tacit." Altfel spus, mandantul este cel care stabileşte întinderea puterilor pe care le acordă mandatarului său şi nu poate fi ţinut să îndeplinească obligaţii pe care mandatarul său le angajează cu ignorarea limitelor acestor puteri, cu atât mai mult în situaţia în care aceste limite sunt clar stabilite şi cunoscute de mandatar.

Având în vedere situaţia de fapt stabilită de instanţa devolutivă, Înalta Curte reţine că au fost corect aplicate dispoziţiile legale mai sus menţionate şi că prevederile art. 12 pct. 3 din actul adiţional nr. x din 16 septembrie 2008 nu sunt opozabile intimatei-pârâte şi nu pot crea obligaţii de plată în sarcina acesteia.

Nu vor fi avute în vedere criticile prin care se susţine că instanţa de apel nu a reţinut corect situaţia de fapt în sensul că nu a ţinut cont de expertiza contabilă, atunci când a apreciat asupra sumelor ce i se cuveneau recurentului sau asupra îndeplinirii obiectivelor de performanţă întrucât în recurs nu poate fi reevaluat probatoriul şi nici nu poate fi devoluat fondul. Susţinerile autorului căii de atac în sensul că prejudiciul de imagine ar fi trebuit reparat printr-un remediu patrimonial, calculat prin raportare la efectele produse asupra familiei recurentului de litigiile în care acesta a fost parte sunt aspecte de netemeinicie, care nu pot fi examinate în cadrul analizei de nelegalitate din recurs.

Criticile prin care recurentul-reclamant arată că instanţa de apel nu a avut în vedere faptul că intimata-pârâtă a solicitat, în subsidiar, reducerea cuantumului daunelor-interese, vor fi înlăturate. Curtea de apel a admis apelul formulat de intimata-pârâtă şi a respins în tot cererea de chemare în judecată, constatând că nu se cuvin daune interese recurentului-reclamant, astfel că nu se impune ca instanţa de apel să se pronunţe şi asupra solicitării din cererea de apel referitoare la reducerea cuantumului acestor daune.

Faţă de caracterul subsidiar al acestei solicitări, nu se poate reţine că această cerere echivalează cu o achiesare la pretenţiile reclamantului din cererea de chemare în judecată, pe care instanţa nu ar fi avut-o în vedere, atât timp cât instanţa de apel a analizat capătul principal al cererii de apel din perspectiva deciziei de casare pronunţate în soluţionarea recursului din al doilea ciclu procesual.

Pentru aceste considerente, în temeiul art. 312 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ. din 1865, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie va respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurentul-reclamant A. împotriva deciziei civile nr. 1750 din 25 noiembrie 2020, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepţia nulităţii recursului.

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurentul-reclamant A. împotriva deciziei civile nr. 1750 din 25 noiembrie 2020, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 12 mai 2021.