Abusive clauses in credit contracts: non-negotiability, lack of res judicata across separate agreements, and removal of accelerated maturity clauses

Şedinţa publică din data de 20 aprilie 2021

Asupra recursului de faţă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă la 23 ianuarie 2018, reclamanţii A. şi Strătescu C. au chemat-o în judecată pe pârâta D. S.A., solicitând instanţei ca, prin hotărârea pe care o va pronunţa:

1. să constate caracterul abuziv al clauzei stipulate la art. 8 pct. 1 din contractul de credit nr. x din 29 februarie 2008, contractul de credit nr. x din 15 aprilie 2009, contractul de credit nr. x din 15 mai 2008 şi să dispună restituirea sumelor percepute cu titlu de comision de întocmire dosar;

2. să constate caracterul abuziv al clauzelor stipulate la art. 8 pct. 3 din contractul de credit nr. x din 29 februarie 2008, art. 8 pct. 2 din contractul de credit nr. x din 15 aprilie 2009, art. 8 pct. 3 din contractul de credit nr. x din 15 mai 2008 şi să dispună restituirea sumelor percepute cu titlu de comision de gestionare a creditului;

3. să constate caracterul abuziv al clauzelor stipulate la art. 7 din contractul de credit nr. x din 29 februarie 2008 şi art. 3.3 din contractul de credit nr. x din 29 februarie 2008, referitoare la dobânda revizuibilă;

4. să constate caracterul abuziv al clauzelor stipulate la art. 8 pct. 2 din contractul de credit nr. x din 29 februarie 2008, art. 8 pct. 5 din contractul de credit nr. x din 15 aprilie 2009, art. 8 pct. 2 din contractul de credit nr. x din 15 mai 2008 şi să dispună restituirea sumelor percepute cu titlu de comision de rambursare anticipată;

5. să constate caracterul abuziv al clauzei stipulate la art. 1 din actele adiţionale la toate creditele acordate anterior datei de 15 aprilie 2009 (Actul adiţional nr. x la contractul de credit din 15.06.2006 încheiat în data de 15.04.2009; Actul adiţional nr. x la contractul de credit nr. x/30.11.2007 încheiat în data de 15.04.2009; Actul adiţional nr. x la contractul de credit nr. x/29.02.2008 încheiat în data de 15.04.2009; Actul adiţional nr. x la contractul de credit nr. x/15.05.2008 încheiat în data de 15.04.2009);

6. să constate caracterul abuziv al clauzei stipulate la art. 11 din contractul de credit nr. x din 15 aprilie 2009;

7. să o oblige pe pârâtă la plata dobânzii legale, de la data plăţii lor şi până la data restituirii sumelor percepute în temeiul clauzelor contestate;

8. să o oblige pe pârâtă la plata cheltuielilor de judecată.

În drept, cererea a fost întemeiată pe dispoziţiile O.U.G. nr. 50/2010, Legea nr. 193/2000, Directiva nr. 93/13/CEE, O.G. nr. 21/1992 şi C. civ.

Prin sentinţa civilă nr. 2943/2018 din 3 octombrie 2018, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a admis în parte cererea formulată de reclamanţii A. şi C., în contradictoriu cu pârâta D. S.A.; a constatat caracterul abuziv al clauzelor stipulate la art. 8 pct. 1 din contractele de credit nr. x din 29 februarie 2008, nr. 29 din 15 aprilie 2009 şi nr. 18 din 15 mai 2008 şi a obligat-o pe pârâtă la restituirea sumelor încasate cu titlu de comision de întocmire dosar şi la plata dobânzii legale de la data încasării şi până la data restituirii; a constatat caracterul abuziv al clauzei stipulate la art. 3.3 din condiţiile generale ale contractului de credit nr. x din 29 februarie 2008; a constatat caracterul abuziv al clauzei stipulate la art. 3.3 din condiţiile generale ale contractului de credit nr. x din 15 mai 2008, referitoare la dobânda revizuibilă; a obligat-o pe pârâtă să restituie reclamanţilor sumele percepute cu titlu de dobândă peste valoarea dobânzii datorate conform clauzei nr. 7 din condiţiile particulare ale contractul de credit nr. x din 29 februarie 2008, precum şi dobânda legală de la data încasării şi până la data restituirii; a obligat-o pe pârâtă să restituie reclamanţilor sumele percepute cu titlu de dobândă peste valoarea dobânzii datorate conform clauzei nr. 7 din contractul de credit nr. x din 15 mai 2008 şi a dobânzii legale de la data încasării şi până la data restituirii; a respins restul pretenţiilor ca neîntemeiate; a obligat-o pe pârâtă la plata către reclamanţi a cheltuielilor de judecată în cuantum de 1.000 RON.

Împotriva sentinţei primei instanţe, au declarat apel toate părţile.

Prin încheierea din 6 iunie 2019, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă a respins excepţiile necompetenţei materiale şi a insuficientei timbrări şi a admis excepţia tardivităţii apelului declarat de apelanta-pârâtă.

Prin decizia civilă nr. 1353 din 19 septembrie 2019, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă a anulat apelul declarat apelanta-pârâta D. S.A. împotriva sentinţei primei instanţe ca urmare a admiterii excepţiei tardivităţii; a admis apelul declarat de apelanţii-reclamanţi A. şi Strătescu C. împotriva aceleiaşi sentinţe, pe care a schimbat-o în parte, în sensul că: a constatat caracterul abuziv al clauzei stipulate la art. 1 din actul adiţional nr. x din 15 aprilie 2009 la contractul de credit din 15 iunie 2006, actul adiţional nr. x din 15 aprilie 2009 la contractul de credit nr. x din 30 noiembrie 2007, a actul adiţional nr. x din 15 aprilie 2009 la contractul de credit nr. x din 29 februarie 2008, actul adiţional nr. x din 15 aprilie 2009 la contractul de credit nr. x din 15 mai 2008 şi a art. 11 din contractul de credit nr. x din 15 aprilie 2009; a dispus înlăturarea acestor clauze din actele adiţionale şi din contractul de credit nr. x din 15 aprilie 2009; a menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei atacate.

Împotriva încheierii din 6 iunie 2019 şi a deciziei instanţei de apel, pârâta a declarat recurs, prin care a solicitat admiterea căii de atac, casarea hotărârilor atacate şi trimiterea cauzei spre o nouă judecată Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti, iar, în subsidiar, Curţii de Apel Bucureşti.

În motivarea recursului, recurenta-pârâtă a expus raporturile contractuale dintre părţi şi istoricul litigiului, după care a susţinut că sunt incidente motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 3, 5 şi 8 C. proc. civ.,

În dezvoltarea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ., autoarea recursului a susţinut, în sinteză, că judecata în primă instanţă era de competenţa materială a judecătoriei având în vedere că valoarea capetelor de cerere era inferioară pragului de 200.000 RON inclusiv.

În continuare, aceeaşi parte a arătat ca a invocat excepţia necompetenţei materiale a Tribunalului Bucureşti, însă această excepţie nu a fost soluţionată de prima instanţă.

Totodată, recurenta-pârâtă a susţinut că a reiterat excepţia necompetenţei materiale în faţa curţii de apel, care a respins-o, fără însă a-i comunica încheierea de soluţionare a acestei excepţii.

În aceste condiţii, autoarea recursului a susţinut că hotărârile pronunţate în primă instanţă şi apel sunt lovite de nulitate absolută, necondiţionată de existenţa unei vătămări, conform art. 129 alin. (2) pct. 2, raportat la art. 176 pct. 3 C. proc. civ.

În dezvoltarea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a susţinut, în sinteză, că primele 4 contracte de credit au format obiectul dosarului nr. x/2017, pe rolul Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti, iar următoarele 4 contracte de credit au format obiectul prezentul dosar.

În continuare, autoarea recursului a susţinut că petitele celor două acţiuni au fost identice, cu excepţia numerelor contractelor de credit.

În dosarul nr. x/2017, acţiunea reclamanţilor a fost respinsă prin sentinţa civilă nr. 926 din 15 februarie 2018 a Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti, menţinută prin decizia civilă nr. 1951 din 28 mai 2019 a Tribunalului Bucureşti.

Recurenta-pârâtă a învederat că, în hotărârile din primul dosar, instanţele au reţinut caracterul negociat al clauzelor din contractele încheiate ulterior anului 2007, caracterul clar şi inteligibil al clauzelor referitoare la comisioanele bancare, precum şi legalitatea clauzei de declarare a scadenţei anticipate a creditelor.

Autoarea recursului a susţinut că, în primul dosar, soluţia de respingere a capătului de cerere având ca obiect constatarea caracterului abuziv al clauzei stipulate la art. 1 din actele adiţionale la toate contractele de credit încheiate ulterior datei de 15 aprilie 2009 a rămas definitivă anterior pronunţării deciziei recurate.

În acest context, recurenta-pârâtă a subliniat că prima condiţie ce trebuie îndeplinită pentru constatarea caracterului abuziv al unei clauze vizează caracterul nenegociat al clauzei. Or, hotărârile pronunţate în primul dosar cuprind statuări intrate în autoritatea lucrului judecat, în sensul că nu este îndeplinită condiţia caracterului nenegociat al clauzelor contestate.

Referitor la acest aspect, autoarea recursului a învederat că nu a putut invoca acest motiv în apel deoarece decizia civilă nr. 1951 din 28 mai 2019 a Tribunalului Bucureşti i-a fost comunicată ulterior pronunţării deciziei recurate.

În dezvoltarea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a susţinut, în sinteză, că soluţia de constatare a caracterului abuziv al clauzelor referitoare la declararea scadenţei anticipate a stabilit un nou mod de derulare a contractelor care nu mai corespunde înţelegerii iniţiale a părţilor. Procedând în acest mod, instanţa de apel a modificat profilul convenţiilor de credit, încălcând astfel principiul forţei obligatorii reglementat de art. 969 alin. (1) C. civ. din 1864.

Autoarea recursului a mai arătat că instanţa de apel a aplicat în mod greşit art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000. În acest sens, a învederat că prevederea contractuală referitoare la declararea scadenţei anticipate a creditelor nu produce un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor deoarece stingerea obligaţiilor de rambursare a creditelor se realizează prin intermediul unui singur cont curent.

În acest context, recurenta-pârâtă a subliniat că instanţa de apel a reţinut în mod greşit că declararea scadenţei anticipate trebuie să fie numai în legătură cu creditul nerambursat la termen.

Aceeaşi parte a susţinut că există o strânsă legătură între contractele de credit, acestea fiind încheiate între acelaşi părţi. Astfel, imposibilitatea de plată a ratelor aferente unui contract de credit se reflectă imediat asupra rambursării ratelor celorlalte contracte de credit.

În plus, recurenta-pârâtă a menţionat că are dreptul de a alege modul de imputaţie a plăţilor, în ipoteza în care plata efectuată de intimaţii-reclamanţi nu ar fi acoperi valoarea ratelor tuturor contractelor de credit.

Autoarea recursului a mai susţinut că instanţa de apel a aplicat în mod greşit art. 4 alin. (2) din Legea nr. 193/2000, referitoare la condiţia negocierii.

În concret, recurenta-pârâtă a învederat că instanţa de apel a reţinut caracterul nenegociat al clauzelor contractelor de credit, fără a observa că clauzele din contractele de credit au fost negociate de părţi. Astfel, aceeaşi parte a subliniat că nu se poate reţine caracterul nenegociat al clauzelor contestate din moment ce intimaţii-reclamanţi nu au făcut dovada formulării unei contraoferte care să fi fost refuzată de bancă.

În plus, titulara recursului a învederat că lipsa caracterului negociat al unei clauze nu presupune că aceasta nu a fost negociată în concret, ci doar că nu a existat posibilitatea unei negocieri. Or, intimaţii-reclamanţi au avut această posibilitate, însă nu au valorificat-o, neformulând o contraofertă.

De asemenea, recurenta-pârâtă a subliniat că dreptul împrumutaţilor de a opta între diferite oferte de creditare, în funcţie de nevoilor lor, creează premisele unei posibile negocieri.

Autoarea recursului a mai arătat că nu putea formula o contraofertă, în condiţiile în care intimaţii-reclamanţi nu au propus modificarea ofertei iniţiale.

Aceeaşi parte a învederat că instanţa de apel a aplicat în mod greşit art. 4 alin. (2) din Legea nr. 193/2000 şi cu privire la condiţia relei-credinţe, deoarece a reţinut că aceasta derivă din celelalte condiţii instituite pentru constatarea caracterului abuziv al unei clauze contractuale. Or, condiţia relei-credinţe este distinctă de cea a dezechilibrului semnificativ.

Totodată, recurenta-pârâtă a învederat că buna-credinţă este prezumată până la proba contrară, conform art. 14 C. civ.

În final, aceeaşi parte a solicitat obligarea intimaţilor-reclamanţi la restituirea sumelor ce vor fi achitate în baza deciziei atacate, în ipoteza casării sale, conform art. 724 alin. (1)-(2) C. proc. civ.

În drept, recursul a fost întemeiat pe motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 3, 7 şi 8 C. proc. civ.

Cererea de recurs a fost comunicată intimaţilor-reclamanţi la 9 decembrie 2019 .

Intimaţii-reclamanţi au depus întâmpinare la 8 ianuarie 2020, cu respectarea termenului legal, prin care au invocat excepţiile inadmisibilităţii şi nulităţii, iar, în subsidiar, a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Întâmpinarea a fost comunicată recurentei-pârâte la 20 ianuarie 2020 .

Recurenta-pârâtă nu a depus răspuns la întâmpinare.

Numai intimaţii-reclamanţi au menţionat că sunt de acord cu soluţionarea recursului în completul de filtru prevăzut de art. 493 alin. (6) C. proc. civ. .

În temeiul art. 493 C. proc. civ., a fost întocmit raportul asupra admisibilităţii în principiu a recursului, iar prin încheierea din 10 noiembrie 2020, Înalta Curte a dispus comunicarea raportului către părţi.

Recurenta-pârâtă a depus un punct de vedere la raport.

Prin încheierea din 9 martie 2021, Înalta Curte, constituită în completul de filtru, a respins excepţiile inadmisibilităţii şi nulităţii recursului, invocate de intimaţii-reclamanţi prin întâmpinare, a admis în principiu recursul recurentei-pârâte împotriva încheierii din 6 iunie 2019 şi deciziei civile nr. 1353 din 19 septembrie 2019, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă şi a stabilit termen de judecată, în şedinţă publică.

Analizând recursul în cauză, din perspectiva motivelor invocate şi a normelor de drept aplicabile, Înalta Curte îl va respinge ca nefondat, pentru considerentele ce urmează:

Prima critică a recurentei-pârâte priveşte faptul că sentinţa primei instanţe a fost pronunţată de o instanţă necompetentă din punct de vedere material. În continuare, aceeaşi parte a arătat ca a invocat excepţia necompetenţei materiale a Tribunalului Bucureşti, însă această excepţie nu a fost soluţionată de prima instanţă. Totodată, recurenta-pârâtă a susţinut că a reiterat excepţia necompetenţei materiale în faţa curţii de apel, care a respins-o, prin încheierea din 06 iunie 2019, fără însă a-i comunica încheierea de soluţionare a acestei excepţii.

În aceste condiţii, autoarea recursului a susţinut că hotărârile pronunţate în primă instanţă şi apel sunt lovite de nulitate absolută, necondiţionată de existenţa unei vătămări, conform art. 129 alin. (2) pct. 2, raportat la art. 176 pct. 3 C. proc. civ.

Critica astfel formulată, circumscrisă motivului de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ., nu poate fi primită.

Instanţa supremă reţine că, prin întâmpinarea depusă la dosarul primei instanţe, pârâta D. S.A. a invocat excepţia necompetenţei materiale a Tribunalului, raportat la valoarea obiectului cererii.

Reţine că, prin încheierea din 19.09.2018, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, instanţa a respins excepţia necompetenţei materiale, invocată de pârâtă prin întâmpinare.

Nu în ultimul rând, instanţa de recurs reţine, pe de o parte, că pârâta D. S.A. a declarat apel doar împotriva sentinţei civile nr. 2943/03.10.2018, pronunţată de Tribunalul Bucureşti în dosarul nr. x/2018, nu şi împotriva încheierii din 19.09.2018 a aceleiaşi instanţe şi, pe de altă parte, că apelul pârâtei a fost respins ca tardiv, prin decizia recurată.

Prin urmare, cum soluţia cu privire la excepţia necompetenţei materiale a primei instanţe a rămas definitivă prin neapelare, recurenta-pârâtă nu poate invoca această neregularitate direct în calea de atac a recursului, pentru că se opun dispoziţiile art. 488 alin. (2) C. proc. civ.

Pentru aceleaşi considerente, soluţia instanţei de apel privind respingerea excepţiei de necompetenţă a primei instanţe în soluţionarea cauzei, motivat de lipsa declarării unei căi de atac împotriva încheierii din 19.09.2018 a Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă, este corectă. Pe cale de consecinţă, cum competenţa în primă instanţă a fost câştigată în mod definitiv de tribunal, în temeiul art. 96 pct. 2 C. proc. civ., în mod corect s-a reţinut competenţa curţii de apel de a soluţiona calea de atac a apelului.

Motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ. prevede faptul că o hotărâre poate fi casată atunci când s-a încălcat autoritatea de lucru judecat.

În acest sens, recurenta-pârâtă a invocat efectul pozitiv al sentinţei civile nr. 926 din 15.02.2018, pronunţată de Judecătoria Sectorului 1 în dosar nr. x/2017.

Instanţa supremă reţine că, prin cererea înregistrată sub nr. x/2017 la Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti, reclamanţii A. şi STRĂTESCU C. au chemat în judecată pe pârâta D. S.A., solicitând instanţei să constate caracterul abuziv al următoarelor clauze: art. 8 pct. 1 din contractul de credit nr. x/08.06.2006 - Condiţii particulare, referitor la comisionul de întocmire dosar de 2%; art. 8 pct. 1 din contractul de credit nr. x/30.11.2007 - condiţii particulare, cu privire la comisionul de întocmire dosar de 3%; art. 8 pct. 2 din contractul de credit nr. x/08.06.2006 - condiţii particulare, referitor la comisionul de gestionare de 0,12%; art. 8 pct. 3 din contractul de credit nr. x/30.11.2007 - condiţii particulare, referitor la comisionul lunar de gestionare de 0,1%; art. 7 penultimul alineat din contractul de credit nr. x/27.07.2016 - condiţii particulare, referitor la comisionul de administrare de 0,10%; art. 7 din contractul de credit nr. x/08.06.2006 - condiţii particulare, art. 3.4 din contractul de credit nr. x/08.06.2006 - condiţii generale, art. 7 din contractul de credit nr. x/30.11.2007 - condiţii particulare, art. 3.3 din contractul de credit nr. x/30.11.2007 - condiţii generale, art. 7 din contractul de credit nr. x/27.07.2016 - condiţii particulare, art. 3.4.2. din contractul de credit nr. x/27.07.2016 - condiţii generale, privind revizuirea ratei dobânzii; art. 8 pct. 3 din contractul de credit nr. x/08.06.2006 - condiţii particulare şi art. 8 pct. 2 din contractul de credit nr. x/30.11.2007 - condiţii particulare cu privire la comisionul de rambursare anticipată de 3%; art. 1 din Actele adiţionale încheiate cu privire la toate contractele de credit menţionate anterior în privinţa declarării scadenţei anticipate; restituirea sumelor percepute nelegal şi a dobânzii legale aferente, precum şi obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă la 23 ianuarie 2018, reclamanţii A. şi Strătescu C. au chemat-o în judecată pe pârâta D. S.A., solicitând instanţei ca, prin hotărârea pe care o va pronunţa: să constate caracterul abuziv al clauzei stipulate la art. 8 pct. 1 din contractul de credit nr. x din 29 februarie 2008, contractul de credit nr. x din 15 aprilie 2009, contractul de credit nr. x din 15 mai 2008 şi să dispună restituirea sumelor percepute cu titlu de comision de întocmire dosar; să constate caracterul abuziv al clauzelor stipulate la art. 8 pct. 3 din contractul de credit nr. x din 29 februarie 2008, art. 8 pct. 2 din contractul de credit nr. x din 15 aprilie 2009, art. 8 pct. 3 din contractul de credit nr. x din 15 mai 2008 şi să dispună restituirea sumelor percepute cu titlu de comision de gestionare a creditului; să constate caracterul abuziv al clauzelor stipulate la art. 7 din contractul de credit nr. x din 29 februarie 2008 şi art. 3.3 din contractul de credit nr. x din 29 februarie 2008, referitoare la dobânda revizuibilă; să constate caracterul abuziv al clauzelor stipulate la art. 8 pct. 2 din contractul de credit nr. x din 29 februarie 2008, art. 8 pct. 5 din contractul de credit nr. x din 15 aprilie 2009, art. 8 pct. 2 din contractul de credit nr. x din 15 mai 2008 şi să dispună restituirea sumelor percepute cu titlu de comision de rambursare anticipată; să constate caracterul abuziv al clauzei stipulate la art. 1 din actele adiţionale la toate creditele acordate anterior datei de 15 aprilie 2009 (Actul adiţional nr. x la contractul de credit din 15.06.2006 încheiat în data de 15.04.2009; Actul adiţional nr. x la contractul de credit nr. x/30.11.2007 încheiat în data de 15.04.2009; Actul adiţional nr. x la contractul de credit nr. x/29.02.2008 încheiat în data de 15.04.2009; Actul adiţional nr. x la contractul de credit nr. x/15.05.2008 încheiat în data de 15.04.2009); să constate caracterul abuziv al clauzei stipulate la art. 11 din contractul de credit nr. x din 15 aprilie 2009; să o oblige pe pârâtă la plata dobânzii legale, de la data plăţii lor şi până la data restituirii sumelor percepute în temeiul clauzelor contestate; să o oblige pe pârâtă la plata cheltuielilor de judecată.

Efectele lucrului judecat constau în: exclusivitate, care face ca un nou litigiu între aceleaşi părţi, pentru acelaşi obiect şi cu aceeaşi cauză, să nu mai fie cu putinţă; incontestabilitate, care face ca hotărârea definitivă să nu mai poată fi atacată; executorialitate, care face ca hotărârea să poată fi pusă în executare silită la cererea părţii care a câştigat sau a procurorului; obligativitate, care face ca părţile să se supună hotărârii judecătoreşti.

Autoritatea de lucru judecat reprezintă acel efect al puterii lucrului judecat, care este exclusivitatea.

Autoritatea de lucru judecat prezintă două aspecte: un aspect pozitiv şi unul negativ. În ceea ce priveşte aspectul pozitiv, acesta se referă la partea care a câştigat procesul, care se poate prevala de dreptul recunoscut prin hotărârea care se bucură de autoritate de lucru judecat într-o nouă judecată, fără ca partea adversă sau instanţa să mai poată lua în discuţie.

Aspectul negativ împiedică partea care a pierdut procesul să mai repună în discuţie, între aceleaşi părţi, aceleaşi pretenţii şi invocându-se acelaşi temei juridic.

Aplicând aceste principii speţei de faţă se constată că obiectul cererii reclamanţilor din cauza ce face obiectul prezentului dosar, este diferit de cel ce a făcut obiectul dosarului nr. x/2017, fiind supuse analizei instanţei alte contracte de credit, prin urmare nefiind îndeplinită condiţia triplei identităţi de părţi, obiect şi cauză, pentru aplicarea efectului negativ al autorităţii de lucru judecat, prevăzut de art. 431 alin. (1) C. proc. civ.

Pe de altă parte, potrivit art. 431 alin. (2) C. proc. civ., "oricare dintre părţi poate opune lucrul anterior judecat într-un alt litigiu, dacă are legătură cu soluţionarea acestuia din urmă". Prin urmare, în cazul efectului pozitiv al autorităţii de lucru judecat, care valorifică aspecte dezlegate anterior de instanţă, care doar au legătură cu ceea ce se deduce ulterior judecăţii, nu se cere în mod necesar existenţa unei triple identităţi de acţiune (obiect, cauză, părţi).

Întrucât cererea de chemare în judecată ce a făcut obiectul dosarului nr. x/2017 a privit alte trei contracte de credit (contractul de credit nr. x/08.06.2006; contractul de credit nr. x/30.11.2007; contractul de credit nr. x/27.07.2016) decât cele analizate în prezentul dosar (contractul de credit nr. x din 29 februarie 2008, contractul de credit nr. x din 15 aprilie 2009, contractul de credit nr. x din 15 mai 2008), nu se poate reţine existenţa unei chestiuni deja tranşate în dosarul anterior care să se impună ca un dat în dosarul nr. x/2018. Chiar dacă, în esenţă, este vorba despre clauze cu acelaşi conţinut, fiind însă inserate în contracte de credit separate, încheiate la date diferite, condiţiile în care acestea s-au încheiat, din perspectiva art. 4 din Legea nr. 193/2000, se analizează separat pentru fiecare contract în parte.

Instanţa supremă nu poate primi nici susţinerile recurentei-pârâte privind identitatea de obiect material, în ce priveşte actul adiţional nr. x din 15.04.2009 la contractul de credit din 15.06.2006, care ar fi făcut obiectul ambelor dosare, întrucât, aşa cum se poate lesne observa, petitul din dosarul nr. x/2017 a privit actele adiţionale încheiate la contractele de credit nr. x/08.06.2006, nr. y/30.11.2007 şi nr. x/27.07.2016, în timp ce actul adiţional nr. x/15.04.2009, ce face obiectul prezentului dosar, a fost încheiat la contractul de credit din 15.06.2006, deci la un contract de credit ce nu a fost anterior supus analizei instanţei.

Critica privind încălcarea dispoziţiilor art. 969 C. civ. de la 1864, subscrisă de recurenta-pârâtă motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., este nefondată.

Se reţine că, prin decizia nr. 1353 din 19 septembrie 2019, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă a anulat apelul declarat apelanta-pârâta D. S.A. împotriva sentinţei primei instanţe ca urmare a admiterii excepţiei tardivităţii; a admis apelul declarat de apelanţii-reclamanţi A. şi Strătescu C. împotriva aceleiaşi sentinţe, pe care a schimbat-o în parte, în sensul că: a constatat caracterul abuziv al clauzei stipulate la art. 1 din actul adiţional nr. x din 15 aprilie 2009 la contractul de credit din 15 iunie 2006, actul adiţional nr. x din 15 aprilie 2009 la contractul de credit nr. x din 30 noiembrie 2007, a actul adiţional nr. x din 15 aprilie 2009 la contractul de credit nr. x din 29 februarie 2008, actul adiţional nr. x din 15 aprilie 2009 la contractul de credit nr. x din 15 mai 2008 şi a art. 11 din contractul de credit nr. x din 15 aprilie 2009; a dispus înlăturarea acestor clauze din actele adiţionale şi din contractul de credit nr. x din 15 aprilie 2009; a menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei atacate.

Din analiza deciziei recurate se constată că instanţa de apel a interpretat clauzele prevăzute în actele adiţionale încheiate între părţile în litigiu în limitele art. 969 C. civ., nefiind schimbată natura juridică a acestora, clauzele fiind analizate aşa cum au fost concepute şi redactate de părţi în acord cu dispoziţiile legale în materie şi nu a fost nesocotit principiul înscris în art. 969 C. civ.

Pe de altă parte, prin dispunerea înlăturării acestor clauze din actele adiţionale şi din contractul de credit nr. x/15.04.2009, instanţa de apel a aplicat în mod corect dispoziţiile art. 6 din Legea nr. 193/2000, text de lege ce vizează consecinţele constatării caracterului abuziv al unei clauze contractuale.

Instanţa de apel a procedat corect şi raportat la jurisprudenţa CJUE, în care s-a reţinut că, "atunci când instanţa naţională constată nulitatea unei clauze abuzive cuprinse într-un contract încheiat între un profesionist şi un consumator, instanţa naţională nu poate să completeze acest contract modificând conţinutul acestei clauze"(Hot. din 3 martie 2020, Gomez del E., C-125/18).

Imposibilitatea impunerii unei clauze contractuale prin hotărâre judecătorească a fost consacrată constant în practica CJUE, sens în care trebuie evocată şi hotărârea pronunţată în cauza 618/10 Banco Espanol de Credito S.A., în care Curtea a hotărât că, "atunci când constată existenţa unei clauze abuzive instanţele au numai obligaţia de a exclude aplicarea unei astfel de clauze pentru ca aceasta să nu mai producă efecte obligatorii în ceea ce priveşte consumatorul, fără a avea posibilitatea să modifice conţinutul acesteia".

În ce priveşte caracterul nenegociat al clauzelor contestate, prima instanţă a statuat că prevederile cuprinse în contractele de credit deduse judecăţii nu au fost negociate, prezumându-se astfel, în condiţiile art. 4 alin. (3) din Legea nr. 193/2000, caracterul nenegociat al clauzelor contestate, dovada contrară nerezultând din probele administrate în cauză. Aceste reţineri ale primei instanţe nu au fost contestate de pârâtă prin exercitarea unei căi de atac în termen împotriva sentinţei şi, totodată, nu au făcut obiectul apelului reclamanţilor, dobândind caracter definitiv.

Aspectele legate afirmarea inexistenţei unui dezechilibru între drepturile şi obligaţiile părţilor, contrar exigenţelor bunei-credinţe nu se pot constitui în argumente de nelegalitate care să permită încadrarea în motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.. Instanţa de recurs reţine că aceste critici vizează temeinicia deciziei recurate, întrucât se referă la aspecte factuale ale cauzei. Or, controlul judiciar realizat în calea extraordinară de atac a recursului este limitat la verificarea legalităţii deciziei recurate, relevant în acest sens este art. 483 alin. (3) C. proc. civ.

Faţă de toate considerentele ce preced, în temeiul art. art. 496 C. proc. civ., urmează a respinge recursul declarat de recurenta-pârâtă, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta-pârâtă D. S.A. împotriva încheierii din 6 iunie 2019 şi deciziei civile nr. 1353 din 19 septembrie 2019, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 20 aprilie 2021.