Legislator Case Law & Legislation
Decizia nr. 1044/2021 AI generated

Currency risk clause in mortgage loan excluded from unfairness review as reflecting supplementary national law on monetary nominalism

Case Number Decizia nr. 1044/2021
Court / Authority
Jurisdiction Romania (RO)
Decision Date
Outcome Dismissed

Legislator summary

AI generated

The Supreme Court of Cassation and Justice dismissed the appeal as unfounded, thereby upholding the appellate court's decision that rejected the borrowers' claims and leaving the lower-instance rulings in force. The dispute concerned the validity of a "currency risk" clause in a 2008 denominated mortgage credit contract, where the borrowers sought to have the clause declared abusive and null and demanded reimbursement of exchange rate differences, arguing that the bank failed to negotiate or inform them about the clause. The court held that the clause was legally valid because it merely reflected the statutory principle of monetary nominalism established by Article 1578 of the 1864 Civil Code, which requires the loan to be repaid in the same currency in which it was granted. Relying on Directive 93/13/EEC and Article 3(2) of Law No. 193/2000, the court determined that contractual clauses reflecting mandatory or supplementary national legal norms are excluded from the scope of the Unfair Contract Terms Directive and, consequently, are not subject to judicial control for abusiveness, rendering the borrowers' arguments regarding lack of negotiation and information legally irrelevant.

Legislator headnote

AI generated

art. 1635 C. civ, art. 1579 C. civ, art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ, art. 493 alin. (6) C. proc. civ, art. 493 C. proc. civ, art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ; Currency risk clause in mortgage loan excluded from unfairness review as reflecting supplementary national law on monetary nominalism: The dispute concerned the validity of a "currency risk" clause in a 2008 denominated mortgage credit contract, where the borrowers sought to have the clause declared abusive and null and demanded reimbursement of exchange rate differences, arguing that the bank failed to negotiate or inform them about the clause. The court held that the clause was legally valid because it merely reflected the statutory principle of monetary nominalism established by Article 1578 of the 1864 Civil Code, which requires the loan to be repaid in the same currency in which it was granted. Relying on Directive 93/13/EEC and Article 3(2) of Law No. 193/2000, the court determined that contractual clauses reflecting mandatory or supplementary national legal norms are excluded from the scope of the Unfair Contract Terms Directive and, consequently, are not subject to judicial control for abusiveness, rendering the borrowers' arguments regarding lack of negotiation and information legally irrelevant.

Keywords

AI generated
mortgage loan currency unfair terms of contract banking law credit control judicial law

Cited Legislation

AI generated
AI generated

Key legal questions extracted by Legislator

AI generated
art. 496 C. proc. civ.

The procedural basis cited in the dispositive for dismissing the appeal as unfounded.

Need to analyze how this precedent applies to your matter?

Cross-reference this judgment against statutes, commentaries, and subsequent citing case law inside Legislator AI.

Open in Legislator →

Full text

Şedinţa publică din data de 20 aprilie 2021

Asupra recursului de faţă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Piteşti la 4 august 2017, sub nr. x/2017, reclamanţii A., B. şi C. le-au chemat în judecată pe pârâtele D. S.A. şi D. S.A. - Sucursala Piteşti Găvana, solicitând instanţei ca, prin hotărârea pe care o va pronunţa:

1. să constate caracterul abuziv şi nulitatea absolută a clauzei de risc valutar stipulată la art. 9 pct. 1 din contractul de credit bancar nr. x din 27 august 2008;

2. să stabilizeze cursul de schimb valutar CHF/LEU la momentul încheierii contractului, curs care să fie valabil pe toată perioada contractuală;

3. să le oblige pe pârâte la restituirea sumelor încasate cu titlu de diferenţă de curs valutar;

4. să le oblige pe pârâte la plata cheltuielilor de judecată.

În drept, cererea a fost întemeiată pe dispoziţiile Legii nr. 193/2000, O.U.G. nr. 50/2010, Legea nr. 288/2010, O.G. nr. 13/2011 şi art. 1635 C. civ.

Prin sentinţa civilă nr. 584/2018 din 30 ianuarie 2018, Judecătoria Piteşti, secţia Civilă a admis excepţia necompetenţei sale materiale şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Argeş.

Prin sentinţa civilă nr. 101/2018 din 16 martie 2018, Tribunalul Argeş, secţia Civilă a respins ca neîntemeiată cererea formulată de reclamanţii A., B. şi C., în contradictoriu cu pârâtele D. S.A. şi D. S.A. - Sucursala Piteşti Găvana.

Împotriva sentinţei primei instanţe, A., B. şi C. au declarat apel, prin care au formulat critici de netemeinicie şi nelegalitate.

Prin încheierea din 12 octombrie 2018, Curtea de Apel Piteşti, secţia I civilă a scos cauza de pe rol şi a înaintat-o secţiei a II-a Civile a aceleiaşi curţi de apel.

Cauza a fost înregistrată pe rolul secţiei a II-a Civile a Curţii de Apel Piteşti sub nr. x/2017*.

Prin decizia nr. 784/A-C din 6 decembrie 2018, Curtea de Apel Piteşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a respins ca nefondat apelul declarat de apelanţii-reclamanţi A., B. şi C. împotriva sentinţei primei instanţe.

Împotriva deciziei instanţei de apel, A., B. şi C. au declarat recurs, prin care au solicitat admiterea căii de atac, casarea deciziei atacate şi trimiterea cauzei spre o nouă judecată aceleiaşi curţi de apel.

În motivarea recursului, recurenţii-reclamanţi au prezentat istoricul litigiului, după care au arătat că hotărârea recurată a fost pronunţată cu încălcarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material.

În concret, autorii recursului au evocat dispoziţiile art. 1578 şi art. 1579 C. civ. din 1864, după care au susţinut, în esenţă, că, dacă a existat o fluctuaţie a preţului monedelor, anterioară scadenţei împrumutului, plata liberatorie se efectuează numai în banii lichizi ai epocii, adică în specia aflătoare în curs la data plăţii.

Aceleaşi părţi au subliniat că este abuzivă clauza de risc valutar ca urmare a nenegocierii şi neinformării sale cu privire la efectele clauzei respective.

După evocarea dispoziţiilor art. 4 alin. (1)-(2) din Legea nr. 193/2000, recurenţii-reclamanţi au arătat că nu au avut posibilitatea reală de a negocia conţinutul clauzei de risc valutar, fiind astfel constrânşi să o accepte în forma stabilită de bancă.

Aceleaşi părţi au susţinut că este îndeplinită şi cerinţa dezechilibrului semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, întrucât clauza de risc valutar conferă băncii un câştig material injust în defavoarea consumatorului.

În drept, recursul a fost întemeiat pe motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Recurenţii-reclamanţi au menţionat că sunt de acord ca recursul să fie soluţionat în completul de filtru prevăzut de art. 493 alin. (6) C. proc. civ. .

Cererea de recurs a fost comunicată intimatelor-pârâte la 14 şi 18 martie 2019 .

Intimata-pârâtă D. S.A. a depus întâmpinare la 2 aprilie 2019, cu respectarea termenului legal, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Intimatele-pârâte nu au menţionat dacă sunt de acord ca recursul să fie soluţionat în completul de filtru prevăzut de art. 493 alin. (6) C. proc. civ.

Întâmpinarea a fost comunicată recurenţilor-reclamanţi la 11 aprilie 2019 .

Recurenţii-reclamanţi nu au depus răspuns la întâmpinare.

În temeiul art. 493 C. proc. civ., a fost întocmit raportul asupra admisibilităţii în principiu a recursului, iar prin încheierea din 04 februarie 2020, Înalta Curte a dispus comunicarea raportului către părţi.

Părţile nu au depus puncte de vedere la raport.

Prin încheierea din 24 martie 2020, Înalta Curte, constituită în completul de filtru, a admis în principiu recursul recurentei-reclamante şi a constatat suspendarea judecăţii de plin drept, în temeiul art. 43 alin. (6) din Capitolul V al Anexei nr. 1 cuprinse în Decretul privind instituirea stării de urgenţă pe teritoriul României nr. 195 din 16 martie 2020, publicat în Monitorul Oficial nr. 212 din 16 martie 2020.

Prin încheierea din 30 iunie 2020, Înalta Curte, în temeiul art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., a suspendat judecata recursului declarat de recurenţii-reclamanţi A., B. şi C. împotriva deciziei nr. 784/A-C din 6 decembrie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Piteşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscalpână la soluţionarea cauzei C-81/19, aflată pe rolul Curţii de Justiţie a Uniunii Europene.

Analizând recursul în cauză, din perspectiva motivelor invocate şi a normelor de drept aplicabile, Înalta Curte îl va respinge ca nefondat, pentru considerentele ce urmează:

Recurenţii-reclamanţi au criticat soluţia instanţei de apel, de menţinere a hotărârii primei instanţe privind respingerea capătului de cerere în constatarea caracterului abuziv al clauzei cuprinse în art. 9 pct. 1 din contractul de credit bancar nr. x din 27 august 2008. Potrivit acestei clauze, împrumutaţii s-au obligat să ramburseze suma împrumutată în moneda creditului, respectiv în CHF. Criticile redate de recurenţi pot fi calificate ca referindu-se la aplicarea greşită a art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 şi a art. 1578-1579 C. civ. din 1864, critici care pot fi integrate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Contractul de credit ipotecar în discuţie, ale cărui clauze referitoare la riscul valutar sunt supuse mecanismului de control al clauzelor abuzive, a fost încheiat la 27 august 2008, fiind guvernat, prin urmare, de prevederile actelor normative în domeniul protecţiei consumatorului în vigoare la acea dată, respectiv de Legea nr. 190/1999 şi de O.G. nr. 21/1992.

În completarea legilor speciale privind raporturile dintre profesionişti şi consumatori, actul juridic analizat este supus prevederilor din C. civ. din 1864, relative la împrumutul de consumaţie cu dobândă, potrivit art. 102 alin. (1) din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009.

Clauzele contestate reflectă regula generală aplicabilă în materia împrumutului de consumaţie înscrisă în art. 1584 C. civ. din 1864.

Conform acestei prevederi legale, principala obligaţie a împrumutatului este aceea de a restitui lucrurile împrumutate în aceeaşi calitate şi cantitate.

Potrivit art. 1578 C. civ. din 1864, obligaţia ce rezultă dintr-un împrumut este întotdeauna pentru aceeaşi sumă numerică înscrisă în contract; în materia Contractului de Credit, această sumă este cea înscrisă în graficul de rambursare ce face parte din contract, date fiind prevederile convenţionale privind restituirea principalului cu aplicarea unei dobânzi şi a unor comisioane.

Aşadar, aceste clauze contractuale reflectă o dispoziţie de drept naţional care este de natură supletivă, în sensul că se aplică între părţile contractante în lipsa unui acord diferit în această privinţă.

Instanţa de recurs reţine că în contractul de credit nu există nicio stipulaţie contractuală prin intermediul căreia părţile să fi convenit menţinerea valorii obligaţiilor la un anumit nivel şi, pe cale de consecinţă, să înlăture incidenţa principiului nominalismului consacrat prin art. 1578 C. civ. din 1864. În absenţa unor clauze derogatorii devine incidentă norma de drept comun în această materie, prevăzută de art. 1578 C. civ. din 1864 reflectată în clauzele contestate.

Potrivit art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13/CE, "dispoziţiile prezentei directive nu se aplică clauzelor contractuale care reflecta acte cu putere de lege [...]". Această prevedere este reluată şi în Legea nr. 193/2000, art. 3 alin. (2) prevăzând că "clauzele contractuale prevăzute în temeiul altor acte normative în vigoare nu sunt supuse dispoziţiilor prezentei legi".

Acest lucru rezultă din considerentul 13 al Directivei 93/13/CE, care precizează în mod expres faptul că normele supletive cad sub incidenţa art. 1 alin. (2) al directivei, astfel că acestea sunt excluse de la aprecierea caracterului abuziv. Potrivit considerentului 13, "formularea "acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii" din articolul 1 alin. (2) se referă si la normele care, în conformitate cu legea, se aplică între părţile contractante, cu condiţia să nu se fi instituit alte acorduri".

Acest aspect a fost confirmat şi de CJUE în cauza C-92/11, unde aceasta a stabilit următoarele:

"după cum reiese din al treisprezecelea considerent al Directivei 93/13, excluderea prevăzută la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13 cuprinde clauze care reflectă dispoziţii din dreptul naţional care se aplică între părţile contractante independent de alegerea acestora sau cele ale dispoziţiilor menţionate care sunt aplicabile din oficiu, cu alte cuvinte, în lipsa unui aranjament diferit al părţilor în această privinţă" (a se vedea în acest sens Hotărârea din 21 martie 2013, RWE Vertrieb, C-92/11, pct. 26).

Potrivit jurisprudenţei constante a Curţii, această excludere de la aplicarea regimului Directivei 93/13/CEE este justificată de faptul că, în principiu, se poate prezuma, în mod legitim, că legiuitorul naţional a stabilit un echilibru între ansamblul drepturilor şi obligaţiilor părţilor la anumite contracte (a se vedea Hotărârea din 21 martie 2013, RWE Vertrieb, C-92/11, pct. 28, precum şi Hotărârea din 20 septembrie 2018, OTP Bank şi OTP Faktoring, pct. 53).

Într-o cauză recentă, respectiv în Hotărârea din 9 iulie 2020, N.G. şi OH împotriva E. S.A., C-81/19, C.J.U.E. a reamintit că art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13 acoperă, ţinând seama de al treisprezecelea considerent al acesteia, şi norme supletive, întrucât această dispoziţie nu face distincţie între, pe de o parte, dispoziţiile care se aplică independent de alegerea părţilor contractante (dispoziţii imperative) şi, pe de altă parte, dispoziţiile supletive (pct. 34 din hotărârea suscitată).

Totodată, a statuat că este lipsit de relevanţă faptul că se poate deroga de la o dispoziţie de drept naţional supletivă, în ceea ce priveşte verificarea aspectului dacă o clauză contractuală care reflectă o asemenea dispoziţie este exclusă, în temeiul art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13, din domeniul de aplicare al acestei directive (pct. 35). În egală măsură, este lipsită de relevanţă împrejurarea că o astfel de clauză nu a făcut obiectul unei negocieri individuale, întrucât, conform art. 3 alin. (1) din Directivă, lipsa unei negocieri individuale este o condiţie legată de declanşarea verificării caracterului abuziv al unei clauze, verificare care nu poate interveni în situaţia în care clauza contractuală nu intră în domeniul său de aplicare (pct. 36 din hotărârea precitată).

Rezultă din dezlegarea dată de CJUE acestei probleme că, o clauză care prevede restituirea împrumutului în valuta acordată, intră sub incidenţa prevederilor art. 1 alin. (2) din Directivă, şi, deci, este exclusă din domeniul de aplicare al acestei Directive dacă reflectă o normă naţională imperativă pentru părţi şi de la care acestea nu ar putea deroga sau dacă reflectă o normă naţională supletivă, care se aplică ope legis, în lipsa unui acord de voinţă contrar al părţilor.

Dispoziţiile contestate, care prevăd obligaţia împrumutaţilor de a restitui creditul în moneda în care i-a fost acordat, reprezintă o reluare a dispoziţiilor art. 1578 C. civ. din 1864 privind nominalismul monetar.

Prin urmare, prevederile contractuale contestate reflectă o normă de drept naţional cu caracter supletiv şi, întrucât părţile nu au înţeles să deroge de la aplicarea ei, convenţia astfel încheiată are putere de lege între părţile contractante, potrivit art. 969 C. civ. din 1864.

Aşadar, criticile formulate de recurenţii-reclamanţi nu pot fi primite, pentru că această clauză, denumită de recurenţi clauză de risc valutar este exclusă de la controlul jurisdicţional al caracterului abuziv potrivit art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13/CE, respectiv din domeniul de aplicare al Legii nr. 193/2000 potrivit art. 3 alin. (2) din această lege, ceea ce face inutilă trecerea la etapele ulterioare acestui mecanism, respectiv verificarea excluderii prevăzute de art. 4 alin. (6) din lege, urmată apoi de verificarea îndeplinirii condiţiilor cumulative prevăzute de art. 4 alin. (1) din aceeaşi lege.

Prin prisma acestor considerente, care pot susţine de altfel, caracterul nefondat al tuturor criticilor aduse de recurenţi deciziei atacate, verificarea şi, implicit, motivarea hotărârii, din perspectiva întrunirii cerinţelor prevăzute de art. 4 din Legea nr. 193/2000 (dezechilibrul semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, în detrimentul consumatorului, contrar bunei-credinţe) şi a caracterului clar şi inteligibil al unor clauze contractuale stipulate în contractele încheiate între consumatori şi profesionişti nu poate fi realizată decât dacă nu este incidentă prima cauză de excludere de la analiza caracterului abuziv şi care are în vedere, astfel cum s-a arătat, măsura în care clauza contractuală reflectă acte sau norme obligatorii ale dreptului naţional (în care se includ şi normele supletive de la care părţile nu au derogat).

Criticile recurentei-reclamante privind nerespectarea de către intimata-pârâtă a obligaţiei de informare în faza precontractuală nu pot fi primite. Publicitatea şi informaţiile furnizate de creditor în cadrul negocierii contractului se analizează de către instanţele devolutive, în lumina tuturor elementelor de fapt pertinente. Aşadar, o atare analiză nu ar putea fi efectuată de instanţa de recurs, limitată, în demersul său, doar la verificarea aspectelor de nelegalitate ale hotărârilor atacate.

Nu în ultimul rând, chiar dacă o atare obligaţie de informare ar fi fost încălcată, această încălcare nu conduce, de drept, la constatarea caracterului abuziv al unei clauze contractuale. Este necesar, în plus, să se constate dacă clauza în discuţie a provocat, în contradicţie cu exigenţa de bună-credinţă, un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor care decurg din contract, potrivit art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000. Or, aşa cum s-a arătat mai sus, o asemenea verificarea nu poate fi făcută, de vreme ce clauza care instituie rambursarea împrumutului în moneda în care a fost acordat este prevăzută de o normă supletivă, fiind exclusă din domeniul de aplicare a regimului Directivei 93/13/CEE, potrivit art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000.

Recurenţii au mai susţinut că în mod greşit instanţa de apel a aplicat şi interpretat dispoziţiile art. 1578 C. civ. din 1864 care reglementează principiul nominalismului monetar, statuând că solicitările sunt neîntemeiate deoarece sunt contrare acestui principiu, fără a avea în vedere dispoziţiile art. 1579 alin. (3) C. civ. din 1864, care trebuiau să fie aplicate cu prioritate, deoarece reprezintă excepţia de la principiul edictat la art. 1578 C. civ. din 1864.

Şi această critică este nefondată.

În cazul art. 1578 C. civ. din 1864, în situaţia împrumutului în bani, aceeaşi sumă numerică arătată în contract trebuie totdeauna restituită la scadenţă, indiferent de scăderea sau sporirea valorii banilor împrumutaţi.

Conform art. 1579 alin. (3) C. civ. din 1864, "când s-a făcut împrumutul în monede de aur ori argint şi s-a stipulat o restituţiune în aceeaşi specie şi calitate, sau se va altera valoarea intrinsecă a monedelor, sau nu se vor putea găsi, sau vor fi scoase din curs, se va restitui echivalentul preţului intrinsec ce acele monede avuseseră în timpul în care au fost împrumutate".

Aşadar textul de lege vorbeşte de monede de aur şi argint iar nu de sume împrumutate în bani cum prevede art. 1578 C. civ. din 1864, prin urmare nu are caracter de excepţie de la principiul nominalismului instituit prin această dispoziţie, cum greşit susţin recurenţii.

Faţă de toate considerentele ce preced, în temeiul art. 496 C. proc. civ., urmează a respinge recursul declarat de recurenţii-reclamanţi A., B. şi C. împotriva deciziei nr. 784/A-C din 6 decembrie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Piteşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenţii-reclamanţi A., B. şi C. împotriva deciziei nr. 784/A-C din 6 decembrie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Piteşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 20 aprilie 2021.