Consumer credit abusive-clause appeal rejected; currency-risk and fee claims upheld as valid

Şedinţa publică din data de 20 aprilie 2021

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă la 24.10.2016, sub nr. x/2016, reclamanţii A. şi B., în contradictoriu cu pârâta C. S.A., au solicitat instanţei ca prin hotărârea ce o va pronunţa:

1. Să constate caracterul abuziv al clauzelor cuprinse în contractul de credit de nevoi personale cu garanţie imobiliară nr. x din 19.09.2007 şi, pe cale de consecinţă, să constate nulitatea absolută a acestora, după cum urmează:

A) nulitatea clauzei abuzive prevăzută la art. 1.3. lit. a) din contract, referitoare la comisionul de acordare a împrumutului;

B) nulitatea clauzei abuzive prevăzute de art. 1.2 şi de art. 5.1. din contract referitoare la dobânda variabilă, potrivit căreia:

"Dobânda la creditul acordat este stabilită ca un procent anual şi este, la data încheierii contractului, cea menţionată la art. 1.2. [dobânda: variabilă, calculată în funcţie de indicele de referinţă şi de marja băncii]. În cazul tipului de dobânda variabilă, aceasta se revizuieşte la fiecare 3 luni în funcţie de noua valoare a indicelui de referinţă şi marja băncii, prima modificare având loc la 6 luni de la data tragerii. Dobânda este stabilită în funcţie de indicele de referinţă la care se adaugă marja variabilă a băncii, care la data încheierii contractului este cea menţionată la art. 1.2. (indicele de referinţă: LIBOR la 3 luni; marja: 4,2% puncte procentuale pe an, variabilă). Dobânda se poate modifica în funcţie de variaţia indicelui de referinţă şi a marjei, conform deciziei băncii. În cazul în care indicele de referinţă variază cu minim 0,25 puncte procentuale (în plus/minus) faţă de valoarea iniţială a acestora/la cea mai recentă modificare, după caz, banca poate modifica dobânda în consecinţă, în orice moment, conform deciziei sale";

C) nulitatea clauzei abuzive prevăzute de art. 5.4. (în totalitatea sa) din contract, care stabileşte că, în cazul în care banca modifică marja, conform deciziei sale, noua rată a dobânzii va fi comunicată împrumutatului prin scrisoare împreună cu noul grafic de rambursare aferent, considerat acceptat automat de către împrumutat. În cazul majorării marjei dobânzii, ca urmare a măririi marjei băncii, împrumutatul are dreptul să declare băncii, într-un interval de 30 de zile de la comunicarea noii rate a dobânzii, că nu acceptă noul nivel al marjei. În această situaţie, "împrumutatul se obligă să restituie limita de creditare pe care a utilizat-o împreună cu dobânzile şi comisioanele datorate până la data plăţii, în acelaşi interval de 30 de zile";

D) nulitatea clauzei abuzive prevăzute de art. 5.5. (în totalitatea sa) din contract potrivit căreia pentru orice sume datorate şi neplătite la scadenţe se vor percepe penalităţi stabilite sub forma unor dobânzi penalizatoare de 4% anual, peste dobânda curentă pentru creditul restant şi alte sume restante şi de 4% anual pentru dobânda restantă, a căror sume se vor calcula zilnic şi se vor adaugă la suma ratelor lunare, cuantumul dobânzilor penalizatoare putând depăşi sumele asupra cărora sunt calculate;

E) nulitatea clauzei de risc valutar prevăzute de art. 6.3. din contract, potrivit căreia împrumutatul este obligat ca cel mai târziu în ziua scadenţei să constituie suma necesară rambursărilor, în valuta prevăzută în graficul de rambursare, valuta în care a fost acordat împrumutul; caracterul abuziv al acestei clauze rezidă în faptul că obligă consumatorul să se supună unor condiţii contractuale despre care nu a avut posibilitatea reala să ia cunoştinţă la data semnării contractului şi, pe cale de consecinţă, să se dispună stabilizarea şi aplicarea, pe tot parcursul derulării contractului de credit, a unui curs CHF/LEU egal cu cel existent la momentul semnării convenţiei de credit (19.09.2007), respectiv 1 CHF - 2,0437 RON, cu obligarea pârâtei la restituirea sumelor achitate de reclamanţi, rezultate din diferenţa de curs, calculată începând cu data încheierii contractului şi până la rămânerea definitivă a hotărârii ce se va pronunţa;

F) nulitatea clauzei abuzive prevăzute de art. 7.1. lit. m), n) şi o) din contract, potrivit căreia sunt cazuri de neîndeplinire de către împrumutat: "m) orice modificare negativa a situaţiei financiare a împrumutatului; n) încălcarea de către împrumutat/coplătitor/garant/garant ipotecar a oricăreia dintre obligaţiile ce îi revin în baza oricărui contract (altul decât prezentul Contract) la care împrumutatul/coplătitor/garantul/garantul ipotecar este parte sau suspendarea, rezilierea sau modificarea unui astfel de contract, dacă respectiva încălcare, suspendare, reziliere sau modificare poate afecta îndeplinirea obligaţiilor asumate de împrumutat/garanţi în temeiul contractului de credit; o) indiferent de motiv, oricare dintre drepturile Băncii conferite de contractul de credit sau oricare dintre documentele de constituire a garanţiilor, nu mai sunt, în opinia Băncii, apte a fi puse în executare, în conformitate cu prevederile documentelor respective ori are loc naţionalizarea, exproprierea sau retragerea din circuitul civil a oricăruia dintre bunurile, drepturile sau titlurile împrumutatului/garanţilor";

G) nulitatea clauzei abuzive prevăzute de art. 7.2. din contract, care prevede că, în situaţia apariţiei unui caz de neîndeplinire care nu este remediat de împrumutat în mod satisfăcător pentru Bancă, în termen de 30 de zile de la notificare, Banca poate rezilia contractul fără punere în întârziere şi fără intervenţia instanţelor judecătoreşti, iar întreaga sumă a ratelor de credit şi a dobânzilor aferente devine exigibilă.

2. Să oblige pârâta la restituirea comisionului de acordare în cuantum de 1.546 CHF, la cursul de schimb de la data introducerii cererii şi a dobânzii legale aferente calculate de la data plăţii comisionului şi până la data restituirii efective a acestei sume;

3. Să oblige pârâta la restituirea dobânzii excedentare percepute în mod nelegal, pentru perioada 28.04.2008-28.04.2009, dobândă rezultată ca urmare a aplicării marjei variabile a băncii şi a dobânzii legale aferente, calculate de la data plăţii şi până la data restituirii efective a acestei sume;

4. Să oblige pârâta la plata tuturor cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul litigiu, conform art. 453 C. proc. civ.

Prin sentinţa civilă nr. 1736 din 10 mai 2017, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a admis excepţia lipsei de interes a capătului de cerere privind constatarea caracterului abuziv şi nulitatea absolută a clauzei stipulate la art. 5.4 din contractul de credit, a respins excepţia lipsei de interes a capătului de cerere privind constatarea caracterului abuziv al clauzelor stipulate la art. 1.2 şi 5.1 şi a capătului de cerere privind obligarea pârâtei la restituirea dobânzii excedentare pentru perioada 28.04.2008-28.04.2009 şi a admis în parte acţiunea. A constatat prima instanţă caracterul abuziv şi nulitatea absolută a clauzelor stipulate la art. 5.1,7.1 lit. m) şi o) din contractul de credit, a respins capătul de cerere privind constatarea caracterului abuziv şi nulitatea absolută a clauzei stipulate la art. 5.4 din contractul de credit ca fiind lipsit de interes, a respins celelalte capete de cerere ca neîntemeiate şi a obligat pârâta să plătească reclamanţilor cheltuieli de judecată în sumă de 2.000 RON.

Împotriva sentinţei primei instanţe au declarat apel reclamanţii A. şi B. şi pârâta C. S.A.

Prin decizia civilă nr. 1431 din 19 iunie 2018, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă a respins apelul formulat de apelanta-pârâtă C. S.A. împotriva sentinţei civile nr. 1736 din 10 mai 2017, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă în dosarul nr. x/2016, în contradictoriu cu apelanţii - reclamanţi A. şi B..

A admis apelul formulat de apelanţii-reclamanţi A. şi B. împotriva sentinţei civile nr. 1736 din 10 mai 2017, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă în dosar nr. x/2016, în contradictoriu cu apelanta-pârâtă C. S.A., a schimbat în parte sentinţa atacată, în sensul că, a respins excepţia lipsei de interes a petitului privind constatarea caracterului abuziv şi nulitatea absolută a art. 5.4. din contract şi a admis în parte acest petit, a constatat caracterul abuziv şi nulitatea absolută a art. 5.4. din contract, în ceea ce priveşte variaţia marjei; a păstrat celelalte dispoziţii ale sentinţei.

La 15 noiembrie 2018, recurenţii-reclamanţi A. şi B. au declarat recurs împotriva deciziei civile nr. 1431 din 19 iunie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, prin care au solicitat admiterea căii de atac şi, prin urmare, admiterea cererii de chemare în judecată astfel cum a fost formulată.

În drept, recursul a fost întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Recurenţii-reclamanţi susţin, în esenţă, că instanţa de apel a aplicat în mod greşit dispoziţiile Legii nr. 193/2000, ale O.U.G. nr. 50/2010, ale O.G. nr. 21/1992 privind protecţia consumatorilor şi ale Legii nr. 190/1999 modificată, privind creditul ipotecar pentru investiţii imobiliare şi nu a luat în considerare hotărârea Curţii de Justiţie a Uniunii Europene în cauza Andriciuc şi alţii contra D. S.A.

Pentru determinarea caracterului nenegociat al clauzei, la art. 4 din Legea nr. 193/2000 se prevede că o clauză contractuală va fi considerată ca nefiind negociată direct cu consumatorul dacă aceasta a fost stabilită fără a da posibilitatea consumatorului să influenţeze natura ei, cum ar fi contractele standard preformulate sau condiţiile generale de vânzare practicate de comercianţi pe piaţa produsului sau serviciului respectiv.

Potrivit dispoziţiilor art. 2 alin. (3) din Legea nr. 193/2000, faptul că anumite aspecte ale clauzelor contractuale sau numai una din clauze a fost negociată direct cu consumatorul nu exclude aplicarea prevederilor prezentei legi pentru restul contractului, în cazul în care o evaluare globală a contractului evidenţiază că acesta a fost prestabilit unilateral de comerciant. Dacă un comerciant pretinde că o clauză standard preformulată a fost negociată direct cu consumatorul, este de datoria lui să prezinte probe în acest sens.

De asemenea, potrivit art. 1 alin. (2) din Legea nr. 193/2000, în caz de dubiu asupra interpretării unor clauze contractuale, acestea vor fi interpretate în favoarea consumatorului, iar în cuprinsul art. 1 alin. (3) din aceeaşi lege se prevede în mod expres că se interzice comercianţilor stipularea de clauze abuzive în contractele încheiate cu consumatorii,

Mai mult, art. 2 pct. 16 din O.G. nr. 21/1992 privind protecţia consumatorilor defineşte clauza abuzivă ca fiind o clauza contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul şi care, prin ea însăşi sau împreună cu alte prevederi din contract creează, în detrimentul consumatorului şi contrar cerinţelor bunei-credinţe, un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor.

Referitor la comisionul de acordare a împrumutului, recurentul A. arată că i s-a impus plata comisionului de acordare fără a avea posibilitatea de a negocia introducerea lui în contract, aducându-i în mod evident un prejudiciu patrimonial.

Recurenţii consideră că acest comision este nejustificat raportat la munca depusă de Bancă pentru întocmirea dosarului de credit. Mai mult, Banca nu explică în mod clar ce reprezintă acest comision şi pentru ce îl percepe, în condiţiile în care acesta creşte odată cu suma împrumutată. Pe de alta parte, învederează că nu există nicio diferenţă între procentul perceput pentru un credit ipotecar, unde întocmirea dosarului necesită mai multe resurse şi cel perceput pentru un credit de consum.

De asemenea, recurenţii susţin că Banca nu indică niciun criteriu pentru a verifica modul de calcul al acestui comision. Chiar în situaţia în care acest comision este perceput pentru acoperirea cheltuielilor aferente întocmirii documentaţiei de credit, nu se explică cuantumul acestuia, indiferent de tipul de contract şi de ce acest cuantum este raportat la mărimea sumei împrumutate şi nu la volumul, complexitatea actelor ce formează documentaţia de acordare a creditului.

Consideră ca în mod greşit instanţa a apreciat ca fiind întemeiată perceperea acestui comision bazată pe angajarea unor resurse din partea băncii, întrucât din lecturarea clauzelor contractuale prevăzute la art. 4.2, 4.3, 4.4, rezultă că aceste obligaţii sunt în sarcina împrumutatului, iar costurile sunt suportate separat. Astfel recurenţii, şi nu banca, au efectuat şi suportat cheltuielile legate de instituirea ipotecii, încheierea poliţei de asigurare, iar înscrierea în AEGRM a cesiunii drepturilor din contractul de asigurare este o situaţie ipotetică care intervine doar în cazul în care banca nu este stipulată ca beneficiară în poliţă, aceasta reprezentând tot o obligaţie a împrumutatului. Instanţa de fond a recunoscut faptul că nu reiese în mod clar existenţa unei contraprestaţii din partea băncii pentru perceperea acestei sume, însă a apreciat ca acest aspect nu reprezintă un dezechilibru contractual între împrumutat şi bancă.

Mai susţin şi faptul că penalităţile de întârziere la care sunt obligaţi prin contractul de credit sunt vădit disproporţionate în comparaţie cu orice prejudiciu ce ar putea fi în mod rezonabil presupus, incluzând costurile pentru recuperarea creanţei. Aceasta disproporţie creează un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor contrar cerinţelor bunei-credinţe şi în detrimentul consumatorului.

Totodată, potrivit dispoziţiilor art. 38 alin. (2) si (3) din O.U.G. nr. 50/2010, în mod greşit instanţa a reţinut că nu au fost prezentate argumente în sensul în care dobânda penalizatoare este nejustificat de mare, întrucât rezultă în mod clar încălcarea dispoziţiilor legale enunţate.

În concluzie, solicită anularea clauzei prevăzută de art. 5.5 din contract potrivit cărora pentru orice sume datorate şi neplătite la scadenţă se vor percepe penalităţi stabilite sub forma unor dobânzi penalizatoare de 4% anual, peste dobânda curentă pentru creditul restant şi alte sume restante, şi de 4% anual pentru dobânda restantă a căror sume se vor calcula zilnic şi se vor adaugă la suma ratelor lunare, cuantumul dobânzilor penalizatoare putând depăşi sumele asupra cărora sunt calculate.

Referitor la caracterul abuziv al clauzei de risc valutar înserată la art. 6.3 din contract, recurenţii apreciază că această clauză nu a fost negociată direct cu consumatorul, clauza încalcă exigenţele bunei-credinţe şi, prin ea însăşi sau împreună cu alte prevederi din contract, creează în detrimentul consumatorului un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor.

Având în vedere poziţia de inegalitate de pe care acţionează părţile şi pentru a se asigura angajarea în deplină cunoştinţă de cauză a consumatorului în contractele de credit, este instituită în sarcina Băncii, care are o poziţie dominantă în raport cu consumatorul, obligaţia informării în mod complet, corect şi precis a consumatorului cu privire la aspectele esenţiale ale produsului/serviciului oferit şi implicit cu privire la implicaţiile îndatorării şi la riscurile reprezentate de volatilitatea cursului valutar, astfel cum reiese din prevederile art. 18 din O.G. nr. 21/1992 şi cele ale O.U.G. nr. 50/2010.

Astfel, clauza de risc valutar ce cade în sarcina exclusivă a consumatorului denaturează raportul juridic obligaţional prin faptul că îngreunează excesiv situaţia acestuia şi conferă băncii un avantaj economic vădit disproporţionat.

Clauza de risc valutar este o clauză abuzivă, întrucât, raportat la momentul încheierii contractului şi la circumstanţele acestuia, precum şi la caracterul său prestabilit şi impus consumatorului, fără a-i acorda posibilitatea influenţării naturii acesteia, determină un dezechilibru major între drepturile şi obligaţiile asumate de către părţi, riscul valutar fiind suportat exclusiv de către consumator, cu toate consecinţele negative asupra posibilităţii de respectare a obligaţiilor contractuale.

Riscul hipervalorizării CHF este suportat exclusiv de către consumator, astfel că, deşi a contractat un credit în CHF, nu a primit şi nu a dispus niciodată de aceasta valută, banca operând din proprie iniţiativă conversia valutară a întregului credit în RON, însă restituirea se efectuează în CHF la cursul practicat de către bancă la data plăţii fiecărei rate, recurenţii fiind obligaţi la cumpărarea valutei exclusiv de la pârâtă pentru o anumită perioadă de timp, întrucât aceasta valută nu era disponibilă pe piaţa internă; potrivit art. 977 din C. civ. din 1864 aplicabil la data încheierii contractului, interpretarea contractelor se face după intenţia comună a părţilor contractante, iar nu după sensul literal al termenilor.

Astfel, recurenţii susţin că sunt aplicabile statuările CJUE din cauza C-267/13 Kasler vs. Ungaria, paragraf 59, conform cărora art. 4 alin. (2) din Directiva 93/13 trebuie interpretat in sensul ca termenii "obiectul principal al contractului" nu acoperă o clauza cuprinsă într-un contract de împrumut încheiat în monedă străină între un vânzător sau un furnizor şi un consumator şi care nu a făcut obiectul unei negocieri individuale.

Arată că în contractul de credit nu există nicio clauză care să explice consumatorului modul complex în care se calculează cursul de schimb CHF-RON. De asemenea, pârâta avea obligaţia de a explica reclamantului, anterior încheierii contractului, modul de comportare pe piaţa monetară a valutei CHF, să-i aducă la cunoştinţă că pe perioada de criza economică această monedă are tendinţa de hipervalorizare, aşa încât consumatorul să fie conştient că momentul în care îşi asumă restituirea unui credit în moneda naţională, dar echivalent monedei CHF pe o perioada destul de lungă, de 15 ani, va suporta riscul valutar cauzat de hipervalorizarea valutei CHF.

Prin urmare, consideră că, în cauză, nici anterior şi nici în momentul încheierii contractului de credit, nu a avut loc o negociere a clauzei de risc valutar, iar în condiţiile în care, pe parcursul derulării contractului, reclamantul trebuie să achite pârâtei sume apreciabile de bani decurgând din variaţia cursului de schimb CHF-RON, calculate atât asupra debitului principal, cât şi a dobânzii lunare, există un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor.

În consecinţă, reţinând ca instanţa poate proceda la modificarea clauzei contractuale abuzive, în stabilirea situaţiei de fapt şi în aplicarea prevederilor art. 977 din C. civ. de la 1864, rezultă că obiectul contractului de credit a fost o sumă de bani în moneda naţională RON, iar nu în valuta CHF.

În aceste condiţii, apreciază că sunt incidente în cauză prevederile art. 1578 C. civ. de la 1864, care consacră principiul nominalismului monetar în cazul contractelor de împrumut, conform căruia, obligaţia ce rezultă dintr-un împrumut în bani este totdeauna pentru aceeaşi sumă numerică arătată în contract; intervenind o sporire sau o scădere a preţului monedelor, înainte de a sosi scadenţa, debitorul trebuie să restituie suma numerică împrumutată.

Având în vedere că, în anul contractării creditului, respectiv 2007, reclamantul a primit efectiv creditul în moneda RON, la cursul de schimb CHF- RON de la data tragerii creditului, acesta trebuie să restituie aceeaşi sumă de bani în moneda naţională RON, în echivalent CHF dar la acelaşi curs de schimb existent la data tragerii, pentru a fi respectat principiul nominalismului monetar.

Pe cale de consecinţă, toate sumele achitate suplimentar rezultate din diferenţa de curs, calculate începând cu data încheierii contractului şi până la rămânerea definitivă a hotărârii în temeiul clauzei abuzive, se cuvin a fi restituite împrumutatului, acestea nefiind datorate, ca urmare a aplicării principiului menţionat.

Recurenţii susţin că în mod greşit instanţa de apel a menţinut dispoziţiile instanţei de fond şi a respins capătul de cerere menţionat pe motiv că apelanţii au cunoscut faptul că o valută poate suporta variaţii de curs şi că nu au putut face proba lipsei negocierii clauzei atacate.

Consideră că motivarea instanţei este contrară considerentelor CJUE în cauza Andriciuc şi alţii contra D. S.A., respectiv paragrafele 44-51, solicitând instanţei să constate că Banca beneficiază de un drept discreţionar care conduce la formarea unui dezechilibru contractual, întrucât nu există criterii stricte şi obiective în funcţie de care să se poată aprecia situaţiile în care banca să poată uza de respectivul drept, aceasta clauză oferind băncii dreptul exclusiv de a constata că o situaţie cu care se confruntă împrumutatul este de natură a conduce la imposibilitatea acestuia de a achita ratele şi, ca atare, de a declara exigibilitatea anticipată a creditului.

Cu privire la nulitatea clauzei abuzive prevăzută de art. 7.2. din Contract, susţin că această clauză este una abuzivă şi contravine prevederilor Legii nr. 193/2000 întrucât dă dreptul Băncii să declare creditul scadent anticipat în ipoteza în care intervine o cauză de neîndeplinire pe care împrumutatul nu o poate remedia în mod satisfăcător pentru Bancă.

Astfel, în contract se face vorbire despre apariţia cauzelor de neîndeplinire, care nu privesc raporturile din contractul de credit ce face obiectul criticilor în prezenta cauză, precum şi la apariţia unor modificări negative a situaţiei financiare a împrumutatului şi apreciate ca atare de Bancă, fără însă a fi particularizate aceste situaţii în vreun mod, astfel încât, la momentul încheierii contractului de credit recurenţii să aibă reprezentarea clară şi neechivocă asupra situaţiilor în care ar fi supus scadenţei anticipate a creditului.

Nu în ultimul rând, învederează faptul că suma de 1.546 CHF, reprezentând comision de acordare credit a fost percepută de bancă prin tragere din contul creditat cu împrumutul acordat. Consecinţa constatării nulităţii absolute a clauzei referitoare la comisionul de acordare este repunerea părţilor în situaţia anterioară, respectiv restituirea comisionului de acordare în cuantum de 1.546 CHF, la cursul de schimb de la data introducerii cererii şi a dobânzii legale aferente (dobânda legală penalizatoare standard conform art. 3 alin. (2) din O.G. nr. 13/2011 privind dobânda legală remuneratorie şi penalizatorie pentru obligaţii băneşti, precum şi pentru reglementarea unor măsuri financiar fiscale în domeniul bancar) calculată de la data plăţii comisionului şi până la data restituirii efective a acestei sume.

De asemenea, solicită instanţei să oblige pârâta la restituirea dobânzii excedentare percepută în mod nelegal, pentru perioada 28.04.2008-28.04.2009, dobândă rezultată ca urmare a aplicării marjei variabile a băncii şi a dobânzii legale aferente, calculată de la data plăţii şi până la data restituirii efective a acestei sume.

Prin urmare, recurenţii arată că în mod greşit instanţa a constatat că nu s-a achitat dobânda excedentară. Din înscrisurile depuse la dosarul cauzei de către intimată rezultă că dobânda excedentară achitată de către reclamanţi este în cuantum de 7.021,81 CHF, astfel încât solicită obligarea pârâtei la achitarea diferenţei de 1.365 CHF. Apreciază că nu poate fi primit motivul neretroactivităţii legii întemeiate pe caracterul succesiv al prestaţiilor, întrucât nulitatea clauzei are drept efect repunerea părţilor în situaţia anterioară, nefiind aplicabilă situaţia de excepţie referitoare la prestaţiile în natură, care ar face imposibilă aplicarea principiului restituito in integrum.

Prin înscrisul depus la 25 ianuarie 2019, recurenţii-reclamanţi au menţionat că sunt de acord ca recursul să fie soluţionat în completul de filtru prevăzut de art. 493 alin. (6) C. proc. civ., în situaţia în care recursul va fi declarat admisibil în principiu.

Cererea de recurs a fost comunicată intimatei-pârâte E. S.A., la 4 februarie 2019 .

Intimata-pârâtă a depus întâmpinare, în termen legal, prin care a solicitat în principal admiterea excepţiei nulităţii recursului întrucât acesta nu a fost motivat, recurenţii reluând susţinerile din apel şi, în subsidiar, respingerea recursului ca nefondat.

În temeiul art. 493 C. proc. civ., a fost întocmit raportul asupra admisibilităţii în principiu a recursului, iar, prin încheierea din 26 noiembrie 2019, Înalta Curte a dispus comunicarea raportului către părţi.

Părţile nu au depus puncte de vedere la raport.

Prin încheierea din 04 februarie 2019, Înalta Curte, constituită în completul de filtru, a admis în principiu recursul recurentei-reclamante şi a fixat termen în şedinţă publică, pentru soluţionarea acestuia. Totodată, a fost prorogată discutarea excepţiei nulităţii recursului pentru termenul de judecată stabilit la 24 martie 2020.

Prin încheierea din 24 martie 2020, Înalta Curte, a constatat suspendarea judecăţii de plin drept, în temeiul art. 42 alin. (6) din Capitolul V al Anexei nr. 1 cuprinse în Decretul privind instituirea stării de urgenţă pe teritoriul României nr. 195 din 16 martie 2020, publicat în Monitorul Oficial nr. 212 din 16 martie 2020.

Prin încheierea din 30 iunie 2019, Înalta Curte a respins excepţia nulităţii recursului, invocată de intimata-pârâtă prin întâmpinare şi, în temeiul art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., a suspendat judecata recursului declarat de recurenţii-reclamanţi A. şi B. împotriva deciziei civile nr. 1431 din 19 iunie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă până la soluţionarea cauzei C-81/19, aflată pe rolul Curţii de Justiţie a Uniunii Europene.

La 23 decembrie 2020, recurenta-reclamantă a formulat cerere de repune a cauzei pe rol.

Analizând recursul în cauză, din perspectiva motivelor invocate şi a normelor de drept aplicabile, Înalta Curte îl va respinge ca nefondat, pentru considerentele ce urmează:

Cu titlu preliminar, instanţa supremă reţine că, între părţi s-a încheiat contractul de credit de nevoi personale cu garanţie imobiliară nr. x din 19.09.2007.

Astfel, întrucât, în cauză, clauzele atacate fac parte dintr-un contract credit de nevoi personale, iar nu dintr-un contract de credit ipotecar, aşa cum acesta din urmă este definit de art. 2 lit. c) din Legea nr. 190/1999, criticile recurenţilor-reclamanţi privind încălcarea de către instanţa de apel a dispoziţiilor Legii nr. 190/1999 privind creditul ipotecar pentru investiţii imobiliare nu pot fi primite.

Totodată, raportat la data încheierii contractului de credit, 19.09.2007, şi la incidenţa în cauză a principiului tempus regit actum, criticile privind încălcarea O.G. nr. 50/2010 sunt inaplicabile raportului juridic dedus judecăţii.

În acest context, instanţa supremă reţine că, o primă critică a recurenţilor-reclamanţi priveşte soluţionarea capătului de cerere privind constatarea caracterului abuziv al clauzei nr. 1.3 lit. a) relativă la comisionul de acordare, critică subscrisă motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Sub un prim aspect, se impune a arăta că toate actele normative din domeniul protecţiei consumatorului, chiar şi cele anterioare momentului în care România a devenit membru al Uniunii Europene, au fost adoptate pentru implementarea şi, ulterior aderării, pentru transpunerea unor directive. Astfel, inclusiv Legea nr. 193/2000, ale cărei dispoziţii se solicită a fi aplicate pe calea prezentului recurs, este un act normativ care transpune Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive din contractele încheiate cu consumatorii, în îndeplinirea obligaţiei de transpunere integrală a acquis-ului comunitar în legislaţia românească până la momentul aderării. În consecinţă, interpretarea prevederilor acestei legi se impune a fi realizată prin filtrul Directivei 93/13/CEE şi al jurisprudenţei Curţii de Justiţie a Uniunii Europene (CJUE) în materie.

În acest context, reţine că recurenţii invocă încălcarea, de către instanţa de apel, a normelor legale care impun standarde de transparenţă a clauzei contractuale din contractul de credit perfectat de părţi, care impune în sarcina consumatorilor plata comisionului de acordare. În esenţă, se susţine că această clauză nu îndeplineşte cerinţa de transparenţă, câtă vreme nu sunt detaliate în contractul respectiv toate serviciile furnizate în schimbul sumelor în cauză.

Această cerinţă de transparenţă, potrivit jurisprudenţei CJUE, impune nu numai ca o clauză contractuală să fie inteligibilă pentru consumator pe plan gramatical, ci şi ca acest consumator să fie în măsură să evalueze, pe baza unor criterii precise şi inteligibile, consecinţele economice care decurg pentru el din respectiva clauză (a se vedea în acest sens, Hotărârea din 30 aprilie 2014, Kasler şi Kaslerne Rabai, C-26/13, Hotărârea din 9 iulie 2015, Bucura, C-348/14).

Însă, pe baza unei analize pertinente a conţinutului concret al clauzei în discuţie, instanţa de apel a statuat că modalitatea de redactare a clauzei ce instituie comisionul de acordare este neechivocă, fiind clar indicată suma datorată cu acest titlu, astfel încât întinderea obligaţiei este cunoscută clar din momentul încheierii contractului chiar şi unei persoane fără cunoştinţe de specialitate. Astfel, a reţinut că această clauză stabileşte în mod precis cuantumul comisionului de acordare, metoda lui de calcul şi data de exigibilitate a acestuia.

Instanţa de prim control judiciar, în acord cu jurisprudenţa recentă a CJUE, în mod corect a statuat că Banca - intimată nu era obligată să detalieze în contractul respectiv natura tuturor serviciilor furnizate în schimbul acestui comision, fiind suficient ca natura acestor contraprestaţii să poată fi în mod rezonabil înţeleasă sau dedusă din contract, în ansamblul său, (a se vedea, în acest sens, Hotărârea din 3 octombrie 2019, Gyula Kiss, C-621/17, par. 43 şi 45). Astfel, instanţa de apel a reţinut că, din modalitatea de redactare a contractului rezultă raţiunea perceperii acestuia, respectiv verificarea bonităţii clientului şi a efectuării de operaţiuni în scopul acordării creditului, aceste prestaţii putând fi considerate în lumina caracterului complex al contractului de credit ca fiind esenţiale. Mai mult, instanţa de apel a reţinut că există contraprestaţie, chiar dacă nu a fost definită expres în cuprinsul convenţiei.

Susţinerile privind lipsa negocierii şi afirmarea unui dezechilibru între drepturile şi obligaţiile părţilor, contrar exigenţelor bunei-credinţe nu se pot constitui în argumente de nelegalitate care să permită încadrarea în motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.. Instanţa de recurs reţine că aceste critici vizează temeinicia deciziei recurate, întrucât se referă la aspecte factuale ale cauzei. Or, controlul judiciar realizat în calea extraordinară de atac a recursului este limitat la verificarea legalităţii deciziei recurate, relevant în acest sens este art. 483 alin. (3) C. proc. civ.

Nefiind constatat caracterul abuziv al clauzei în discuţie, recurenţii-reclamanţi nu pot invoca greşita aplicare, de către instanţa de apel, nici a prevederilor art. 6 din Legea 193/2000, text de lege ce vizează consecinţele constatării caracterului abuziv al unei clauze contractuale, nici a prevederilor O.G. nr. 13/2011 privind nivelul dobânzii legale pentru obligaţiile băneşti.

Al doilea set de critici ale recurenţilor-reclamanţi priveşte soluţia instanţei de apel cu privire la clauza 5.5 din contract, prin care se reglementeză dobânda penalizatoare.

Instanţa supremă reţine că, deşi recurenţii şi-au subscris criticile motivului de casare prevăzut de pct. 8 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ., în realitate, susţinerile acestora nu reliefează motive de nelegalitate a deciziei atacate, ci privesc reevaluarea situaţiei de fapt reţinută de către instanţa de apel, cu privire la raportul dintre cuantumul dobânzii penalizatoare şi cuantumul eventualului prejudiciu suferit de bancă, precum şi cu privire la inexistenţa unui dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, contrar cerinţelor bunei-credinţe şi în detrimentul consumatorilor.

Mai mult, se constată că recurenţii au reluat integral propriile susţineri din cererea de apel şi din cererea de chemare în judecată, fără a contesta efectiv raţionamentul primei instanţe de control judiciar.

Or, obiectul recursului îl reprezintă verificarea conformităţii cu normele de drept aplicabile a deciziei instanţei de apel, stabilirea situaţiei de fapt fiind atributul instanţelor devolutive, în faţa cărora recurenţii-reclamanţi au avut ocazia să îşi prezinte argumentele.

Aşa cum s-a arătat în preambul, criticile recurenţilor privind încălcarea dispoziţiilor art. 38 din O.U.G. nr. 50/2010 nu pot fi primite, întrucât actul normativ pretins încălcat a intrat în vigoare la 21 iunie 2010, ulterior semnării contractului dintre părţi, iar potrivit dispoziţiilor art. 95 din O.U.G. nr. 50/2010, "prevederile prezentei ordonanţe de urgenţă nu se aplică contractelor în curs de derulare la data intrării în vigoare a prezentei ordonanţe de urgenţă, cu excepţia dispoziţiilor art. 371, ale art. 66-69 şi, în ceea ce priveşte contractele de credit pe durată nedeterminată existente la data intrării în vigoare a prezentei ordonanţe de urgenţă, ale art. 50-55, ale art. 56 alin. (2), ale art. 57 alin. (1) şi (2), precum şi ale art. 66-71".

Recurenţii-reclamanţi au criticat şi soluţia instanţei de apel de respingere a capătului de cerere în constatarea caracterului abuziv al clauzei cuprinse în art. 6.3 din contractul de credit de nevoi personale cu garanţie imobiliară nr. x/19.09.2007. Potrivit acestei clauze, împrumutaţii s-au obligat să ramburseze suma împrumutată în moneda creditului, respectiv în CHF.

Criticile redate de recurenţi pot fi calificate ca referindu-se la aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000, ce transpune art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE, astfel cum au fost interpretate în jurisprudenţa CJUE (cauza Andriciuc, C-186/16), art. 4 din Legea nr. 193/2000, art. 4 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE şi art. 1578 C. civ. de la 1864, critici care pot fi integrate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Contractul de credit pentru nevoi personale în discuţie, a cărui clauză referitoare la riscul valutar este supusă mecanismului de control al clauzelor abuzive, a fost încheiat la 19 septembrie 2007, fiind guvernat, prin urmare, de prevederile actelor normative în domeniul protecţiei consumatorului în vigoare la acea dată, respectiv de Legea nr. 193/2000 şi de O.G. nr. 21/1992.

În completarea legilor speciale privind raporturile dintre profesionişti şi consumatori, actul juridic analizat este supus prevederilor din C. civ. de la 1864, relative la împrumutul de consumaţie cu dobândă, potrivit art. 102 alin. (1) din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009.

Clauza contestată reflectă regula generală aplicabilă în materia împrumutului de consumaţie înscrisă în art. 1584 C. civ. de la 1864. Conform acestei prevederi legale, principala obligaţie a împrumutatului este aceea de a restitui lucrurile împrumutate în aceeaşi calitate şi cantitate.

Potrivit art. 1578 C. civ. de la 1864, obligaţia ce rezultă dintr-un împrumut este întotdeauna pentru aceeaşi sumă numerică înscrisă în contract; în materia contractului de credit, această sumă este cea înscrisă în graficul de rambursare ce face parte din contract, date fiind prevederile convenţionale privind restituirea principalului cu aplicarea unei dobânzi şi a unor comisioane.

Aşadar, această clauză contractuală reflectă o dispoziţie de drept naţional cu caracter supletiv, în sensul că se aplică între părţile contractante în lipsa unui acord diferit în această privinţă.

Instanţa de recurs reţine că în contractul de credit nu există nicio stipulaţie contractuală prin intermediul căreia părţile să fi convenit menţinerea valorii obligaţiilor la un anumit nivel şi, pe cale de consecinţă, să înlăture incidenţa principiului nominalismului monetar consacrat prin art. 1578 C. civ. de la 1864. În absenţa unor clauze derogatorii devine incidentă norma de drept comun în această materie, prevăzută de art. 1578 C. civ. de la 1864 reflectată în clauzele contestate.

Articolul 1 alin. (2) din Directiva nr. 93/13/CEE, transpus în dreptul naţional prin art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000, instituie o excludere din domeniul de aplicare a regimului acestei Directive a acelor clauze contractuale care reflectă actele cu putere de lege sau normele administrative obligatorii. Potrivit jurisprudenţei constante a Curţii, această excludere este justificată de faptul că, în principiu, se poate prezuma în mod legitim că legiuitorul naţional a stabilit un echilibru între ansamblul drepturilor şi obligaţiilor părţilor la anumite contracte (a se vedea Hotărârea din 21 martie 2013, RWE Vertrieb, C-92/11).

În analiza îndeplinirii condiţiilor excluderii, Curtea a statuat că instanţa naţională are sarcina să verifice dacă clauza contractuală vizată reflectă dispoziţii de drept naţional care se aplică în mod imperativ între părţile contractante, independent de alegerea lor, sau dispoziţii de natură supletivă şi, prin urmare aplicabile automat, cu alte cuvinte în lipsa unui acord diferit între părţi în această privinţă (a se vedea în acest sens, Hotărârea din 21 martie 2013, RWE Vertries, C-92/11, Hotărârea din 20 septembrie 2017, Andriciuc şi alţii, C-186/16, pct. 29 şi 30).

Contrar celor susţinute prin motivele de recurs, din însăşi hotărârea invocată de autorii căii de atac, respectiv Hotărârea Andriciuc, rezultă că expresia "acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii", în sensul articolului 1 alin. (2) din Directivă, acoperă, în raport de al treisprezecelea considerent al acesteia, şi norme supletive, respectiv acelea care, potrivit legii, se aplică între părţile contractante cu condiţia ca părţile să nu fi derogat prin convenţie.

Consecventă dezlegărilor date în jurisprudenţa sa anterioară, Curtea a statuat, în Hotărârea din 9 iulie 2020, N.G., O.H. împotriva F., C-81/19, par. 35, că împrejurarea că se poate deroga de la o dispoziţie de drept naţional supletivă este lipsită de relevanţă în ceea ce priveşte verificarea aspectului dacă o clauză contractuală ce reflectă o asemenea dispoziţie este exclusă, în temeiul art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13, din domeniul său de aplicare.

Contrar celor susţinute prin motivele de recurs, faptul că nu a făcut obiectul unei negocieri individuale clauza în litigiu, nu are niciun efect asupra excluderii sale din domeniul de aplicare al acestei directive. În acest sens, C.J.U.E. a statuat că, potrivit art. 3 alin. (1) din Directiva 93/13 (transpusă prin art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000), lipsa unei negocieri individuale, este o condiţie legată de declanşarea verificării caracterului abuziv al unei clauze, control care nu poate interveni în cazul în care clauza contractuală nu intră în domeniul său de aplicare (a se vedea Hotărârea din 9 iulie 2020, C-81/19, par. 36).

Rezultă din dezlegarea dată de C.J.U.E. acestei probleme că, o clauză care prevede restituirea împrumutului în valuta acordată, intră sub incidenţa prevederilor art. 1 alin. (2) din Directivă şi, deci, este exclusă din domeniul de aplicare al acestei Directive, dacă reflectă o normă naţională imperativă pentru părţi şi de la care acestea nu ar putea deroga sau dacă reflectă o normă naţională supletivă, care se aplică ope legis, în lipsa unui acord de voinţă contrar al părţilor.

Dispoziţiile contestate, care prevăd obligaţia împrumutatului de restitui creditul în moneda în care i-a fost acordat, reprezintă o reluare a dispoziţiilor art. 1578 C. civ. de la 1864 privind nominalismul monetar.

Prin urmare, prevederea contractuală contestată reflectă o normă de drept naţional cu caracter supletiv şi, întrucât părţile nu au înţeles să deroge de la aplicarea ei, convenţia astfel încheiată are putere de lege între părţile contractante, potrivit art. 969 C. civ. de la 1864.

Aşadar, criticile formulate de recurenţii-reclamanţi nu pot fi primite, pentru că acea clauză, denumită de recurenţi clauză de risc valutar, este exclusă de la controlul jurisdicţional al caracterului abuziv potrivit art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE, respectiv din domeniul de aplicare al Legii nr. 193/2000 potrivit art. 3 alin. (2) din această lege, cum corect a reţinut şi instanţa de apel, ceea ce face inutilă trecerea la etapele ulterioare acestui mecanism, respectiv verificarea excluderii prevăzute de art. 4 alin. (6) din lege, urmată apoi de verificarea îndeplinirii condiţiilor cumulative prevăzute de art. 4 alin. (1) din aceeaşi lege.

Prin prisma acestor considerente, care pot susţine, de altfel, caracterul nefondat al tuturor criticilor aduse de recurenţi deciziei atacate, verificarea şi, implicit, motivarea hotărârii, din perspectiva întrunirii cerinţelor prevăzute de art. 4 din Legea nr. 193/2000 (dezechilibrul semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, în detrimentul consumatorului, contrar bunei credinţe) şi a caracterului clar şi inteligibil al unor clauze stipulate în contractele încheiate între consumatori şi profesionişti nu poate fi realizată decât dacă nu e incidentă prima cauză de excludere de la analiza caracterului abuziv şi care are în vedere, aşa cum s-a arătat, măsura în care clauza contractuală reflectă acte sau norme obligatorii ale dreptului naţional (în care se includ şi normele supletive de la care părţile nu au derogat).

Cu atât mai mult recurenţii-reclamanţi nu pot invoca greşita aplicare, de către instanţa de apel, a prevederilor art. 6 din legea nr. 193/2000, text de lege ce vizează consecinţele constatării caracterului abuziv al unei clauze contractuale. Câtă vreme o clauză nu intră în domeniul de aplicare al Directivei 93/13, este evident că nu se pune problema constatării nulităţii acesteia şi că textul de lege pretins încălcat de instanţa de prim control judiciar este inaplicabil raportului juridic dedus judecăţii.

Criticile recurenţilor-reclamanţi privind nerespectarea de către intimata-pârâtă a obligaţiei de informare, prevăzută de art. 18 din O.G. nr. 21/1992, în faza precontractuală nu pot fi primite. Publicitatea şi informaţiile furnizate de creditor în cadrul negocierii contractului se analizează de către instanţele devolutive, în lumina tuturor elementelor de fapt pertinente. Aşadar, o atare analiză nu ar putea fi efectuată de instanţa de recurs, limitată, în demersul său, doar la verificarea aspectelor de nelegalitate ale hotărârilor atacate.

Nu în ultimul rând, chiar dacă o atare obligaţie de informare ar fi fost încălcată, această încălcare nu conduce, de drept, la constatarea caracterului abuziv al unei clauze contractuale. Este necesar, în plus, să se constate dacă clauza în discuţie a provocat, în contradicţie cu exigenţa de bună-credinţă, un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor care decurg din contract, potrivit art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000. Or, aşa cum s-a arătat mai sus, o asemenea verificarea nu poate fi făcută, de vreme ce clauza care instituie rambursarea împrumutului în moneda în care a fost acordat este prevăzută de o normă supletivă, fiind exclusă din domeniul de aplicare a regimului Directivei 93/13/CEE, potrivit art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000.

Cererea de stabilizare/îngheţare a cursului de schimb CHF/Leu, aşa cum se urmăreşte, nu ar putea fi primită, câtă vreme legislaţia privind protecţia consumatorului şi Directiva 93/13/CEE, invocate de recurenţii-reclamanţi, or reglementarea de drept comun (C. civ. de la 1864), nu permit intervenţia instanţei de judecată în acordul de voinţă al părţilor, judecătorul fiind împuternicit doar să constate nulitatea unei clauze, să o lipsească de efecte, nu şi să îi modifice conţinutul.

Imposibilitatea impunerii unei clauze contractuale prin hotărâre judecătorească a fost consacrată constant în practica CJUE, sens în care trebuie evocată hotărârea pronunţată în cauza 618/10 Banco Espanol de Credito S.A., în care Curtea a hotărât că, "atunci când constată existenţa unei clauze abuzive instanţele au numai obligaţia de a exclude aplicarea unei astfel de clauze pentru ca aceasta să nu mai producă efecte obligatorii în ceea ce priveşte consumatorul, fără a avea posibilitatea să modifice conţinutul acesteia".

Nu în ultimul rând, criticile vizând greşita aplicare a art. 977 C. civ. de la 1864 şi tragerea creditului în altă monedă decât CHF nu pot face obiectul cercetării în calea de atac a recursului, întrucât privesc aspecte factuale ale cauzei, respectiv stabilirea voinţei interioare a părţilor la momentul încheierii contractului şi reaprecierea probelor administrate în faţa instanţelor anterioare.

Este de amintit că instanţa de apel, ca instanţă devolutivă, are plenitudine de apreciere în ceea ce priveşte probele administrate în cauză, este suverană în a aprecia asupra oportunităţii administrării probelor în proces din perspectiva utilităţii, concludenţei şi pertinenţei acestora, iar instanţa de recurs nu poate să procedeze la reinterpretarea probelor administrate, prin reevaluarea situaţiei de fapt, aşa cum, în realitate, urmăresc recurenţii-reclamanţi.

Cu privire la clauza prevăzută la art. 7.1 lit. n) din contractul de credit, instanţa supremă constată că recurenţii-reclamanţi nu au dezvoltat critici de nelegalitate care să poată fi subsumate motivului de casare invocat, respectiv cel prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.. Astfel, nu au fost arătate normele de drept pretins încălcate sau aplicate greşit de către instanţa de apel, recurenţii reiterând susţinerile din cererea de apel cu privire la interpretarea clauzei contractuale, reaua-credinţă a băncii şi afirmarea unui pretins dezechilibru contractual.

Or, recursul urmăreşte verificarea conformităţii hotărârii atacate cu normele de drept aplicabile, stabilirea situaţiei de fapt intrând în atribuţiile instanţelor devolutive.

O altă critică a recurenţilor priveşte soluţia instanţei de apel cu privire la clauza prevăzută la art. 7.2 din contractul de credit, ce reglementează posibilitatea băncii de a declara scadenţa anticipată a creditului. Susţin recurenţii că această clauză ar fi abuzivă şi ar contraveni prevederilor Legii nr. 193/2000, în special art. 4 alin. (1) din lege, întrucât ar da dreptul băncii să declare creditul scadent anticipat în ipoteza în care intervine o cauză de neîndeplinire pe care împrumutatul nu o poate remedia în mod satisfăcător pentru bancă.

Pe lângă faptul că verificarea condiţiilor prevăzute de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, anume caracterul negociat al clauzei, buna-credinţă şi existenţa unui dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, presupune verificări de fapt incompatibile cu cercetarea ce se poate face în această etapă procesuală, instanţa de recurs observă inexistenţa vreunei critici la adresa raţionamentului instanţei de apel din decizia atacată. Astfel, instanţa de apel a reţinut că această clauză trebuie interpretată prin coroborare cu prevederile art. 7.1 din contract, care arată cât se poate de clar şi în mod prealabil situaţiile în care banca poate proceda la rezilierea contractului.

Prin urmare, simpla nemulţumire a părţii faţă de soluţia instanţei de apel, care a confirmat raţionamentul primei instanţe, nu poate constitui motiv de recurs în lipsa incidenţei unuia dintre cazurile de casare prevăzute în mod limitativ de dispoziţiile art. 488 alin. (1) C. proc. civ., situaţie neîntâlnită în cauză cu privire la clauza prevăzută la art. 7.2 din contractul de credit.

Nici criticile recurenţilor cu privire la soluţia pronunţată asupra cererii de restituire a dobânzii excedentare percepută în perioada 28.04.2008-28.04.2009 nu reliefează o veritabilă critică de nelegalitate, de vreme ce, fără a arăta caracterul nelegal al raţionamentului instanţei de prim control judiciar, prin raportare la art. 488 alin. (1) C. proc. civ., recurenţii au pus în discuţie administrarea probatoriului, respectiv înscrisul denumit "situaţia plăţilor" şi graficul de rambursare, în vederea demonstrării unei alte situaţii de fapt decât cea reţinută de instanţele anterioare, cu privire la perceperea unei dobânzi cu aplicarea unei marje a băncii majorate faţă de cea de 4,2% prevăzută în contract.

În raport de considerentele mai sus reţinute, nefiind îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de recurenţii-reclamanţi A. şi B. împotriva deciziei civile nr. 1431 din 19 iunie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenţii-reclamanţi A. şi B. împotriva deciziei civile nr. 1431 din 19 iunie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 20 aprilie 2021.