Insurer's cassation appeal upheld; Rome II mandates German law for Munich accident damages, case remanded.

Şedinţa publică din data de 20 aprilie 2021

Asupra recursului de faţă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă la 09.06.2017, sub nr. x/2017, reclamanţii A., B., C., D., E. şi Gerebeneş losif au chemat în judecată pe pârâta S.C. F., G., prin corespondent S.C. H. S.R.L., şi intervenientul forţat I., pentru ca prin hotărârea ce se va pronunţa, să se dispună obligarea pârâtei:

- la plata către reclamantul A. a sumei de 150.000 Euro (echivalent în RON 685.500 RON la cursul B.N.R. de 4,57 RON/euro);

- la plata către reclamanta B. a sumei de 150.000 Euro (echivalent în RON 685.500 RON la cursul B.N.R. de 4,57 RON/euro);

- la plata către reclamantul C. a sumei de 150.000 Euro (echivalent în RON 685.500 RON la cursul B.N.R. de 4,57 RON/euro);

- la plata către reclamanta D. a sumei de 150.000 Euro (echivalent în RON 685.500 RON la cursul B.N.R. de 4,57 RON/euro);

- la plata către reclamanta E. a sumei de 150.000 Euro (echivalent în RON 685.500 RON la cursul B.N.R. de 4,57 RON/euro);

- la plata către reclamantul Gerebeneş losif a sumei de 150.000 Euro (echivalent în RON 685.500 RON la cursul B.N.R. de 4,57 RON/euro), reprezentând despăgubiri morale urmare a accidentului rutier soldat cu decesul numitului J., produs din vina numitului I., petrecut în data de 14.12.2016, în loc Munchen, Germania, în timp ce conducea autoturismul înmatriculat în Cehia sub nr. x, autovehicul pentru care la acea dată era încheiată o poliţă de asigurare R.C.A. la S.C. F.;

- la plata cheltuielilor pe care le vor suporta reclamanţii cu ocazia judecării prezentei pricini.

În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 1357 şi urm. C. civ., Legea nr. 136/1995 privind asigurările şi reasigurările în România, modificată şi republicată.

Prin sentinţa civilă nr. 4858 din 15 decembrie 2017, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, s-a admis în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamanţi şi a fost obligată pârâta S.C. F. la plata următoarelor sume: 40.000 euro (în echivalent RON la data plăţii) reprezentând despăgubiri morale, către reclamantul C.; 40.000 euro (în echivalent RON la data plăţii) reprezentând despăgubiri morale, către reclamanta B.; 30.000 euro (în echivalent RON la data plăţii) reprezentând despăgubiri morale, către reclamantul A.; 30.000 euro (în echivalent Iei la data plăţii) reprezentând despăgubiri morale, către reclamantul Gerebeneş losif,; 30.000 euro (în echivalent RON la data plăţii) reprezentând despăgubiri morale, către reclamanta D.; 30.000 euro (în echivalent RON la data plăţii) reprezentând despăgubiri morale, către reclamanta E.; a fost obligată pârâta la plata către reclamantul A. a sumei de 1830 RON cu titlul de cheltuieli de judecată.

Împotriva sentinţei civile nr. 4858 din 15 decembrie 2017, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă au declarat apel reclamanţii A., B., C., D., E., Gerebeneş losif şi pârâta F..

Prin decizia civilă nr. 604/A din 1 aprilie 2019, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă a respins, ca nefondate, apelurile declarate de apelanţii-reclamanţi A., B., C., D., E., K. şi de apelanta-pârâtă F., în contradictoriu cu intimatul-intervenient I., împotriva sentinţei civile nr. 4858/15.12.2017, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă în dosarul nr. x/2017; a respins cererea apelantei-pârâte F. privind acordarea cheltuielilor de judecată.

La 21 mai 2019, recurenta-pârâtă F., G. a declarat recurs împotriva deciziei civile nr. 604/A din 1 aprilie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, prin care a solicitat admiterea căii de atac, casarea deciziei atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare, în sensul aplicării legii locului producerii evenimentului, respectiv legea germană.

În drept, recursul a fost întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În esenţă, recurenta susţine ca acţiunea dedusă judecăţii a fost întemeiată pe dispoziţiile Ordinului CSA nr. 23/2014, ale O.U.G. nr. 54/2016, în vigoare la momentul producerii accidentului şi ale Legii nr. 136/1995, abrogată la momentul producerii accidentului.

De asemenea, recurenta arată că, prin apelul formulat, a susţinut că dreptul la despăgubire îşi are originea în raportul juridic delictual născut pe teritoriul unei alte ţări, situaţie faţă de care sunt incidente dispoziţiile art. 2641 din C. civ., care atrag aplicarea articolului 4 din Regulamentul nr. 864/2007 al Parlamentului European şi al Consiliului din 11 iulie 2007, privind legea aplicabilă obligaţiilor necontractuale (Roma II); în plus, dispoziţiile art. 49 alin. (1) din Legea nr. 136/1995, în prezent abrogate, impuneau ca despăgubirile să fie acordate în conformitate cu legislaţia în vigoare din statul pe teritoriul căruia s-a produs accidentul.

Recurenta-pârâtă apreciază că instanţa de apel a preluat în mod eronat inclusiv susţinerile reprezentantului reclamanţilor, care a invocat un articol al Regulamentului care se aplică răspunderii contractuale şi a menţinut, în mod greşit, considerentele reţinute de prima instanţă, în sensul că despăgubirile se acordă conform legii române, efectele directe fiind calificabile în funcţie de domiciliul victimei.

În speţă, susţine recurenta, persoana păgubită este persoana fizică cu domiciliul în România, ce a fost prejudiciată ca urmare a unui accident survenit pe teritoriul unui stat membru UE, respectiv Germania. Astfel, consideră că se aplică legea locului, legea germană, evenimentul rutier fiind încadrat în sfera de aplicare a art. 4 din Regulamentul Roma II, ca fapt juridic necontractual, articol care face vorbire direct de ţara în care s-a produs vătămarea.

Pentru motivele invocate, recurenta-reclamanta solicită admiterea recursului şi casarea hotărârii atacate, cu consecinţa aplicării legii locului producerii accidentului-legea germană.

Prin înscrisul depus la fila x, recurenta-pârâtă a precizat că procedura instituită de art. 493 C. proc. civ. a fost abrogată prin intrarea în vigoare a dispoziţiilor Legii nr. 310/2018, astfel încât nu este incidentă în prezenta cauză; dacă instanţa va aprecia că sunt incidente aceste dispoziţii, recurenta menţionează că este de acord ca soluţionarea recursului să se facă de către completul de filtru.

La 1 iulie 2019, în termen legal, intimaţii-reclamanţi A., B., C., D., E. şi K. au depus întâmpinare, prin care au solicitat respingerea recursului ca nefondat şi menţinerea ca legală şi temeinică a hotărârii recurate. În cuprinsul întâmpinării, intimaţii susţin şi faptul că nu se impune casarea hotărârii instanţei de apel pentru motivul invocat de recurentă (aplicarea greşită a normelor de drept material-art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.), acesta fiind menţionat formal, doar pentru a se circumscrie motivelor limitativ prevăzute de C. proc. civ. şi doar pentru a se îndeplini condiţia obligatorie a motivării în drept.

Totodată, intimaţii-reclamanţi şi-au exprimat acordul ca recursul sa fie soluţionat în completul de filtru prevăzut de art. 493 alin. (6) C. proc. civ., în situaţia în care se va constata că este admisibil.

În temeiul art. 493 C. proc. civ., în forma în vigoare anterior abrogării prin Legea nr. 310/2018, coroborat cu art. 24 din acelaşi cod, a fost întocmit raportul asupra admisibilităţii în principiu a recursului, iar, prin încheierea din 22 septembrie 2020, Înalta Curte a dispus comunicarea raportului către părţi.

Părţile nu au formulat un punct de vedere la raport.

Prin încheierea din 19 ianuarie 2021, Înalta Curte, constituită în completul de filtru, a admis în principiu recursul declarat de recurenta-pârâtă F., G. împotriva deciziei civile nr. 604/A din 1 aprilie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă şi a acordat termen de judecată în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

Analizând recursul declarat în cauză, prin prisma criticilor formulate şi a dispoziţiilor legale aplicabile cauzei, Înalta Curte reţine că recursul declarat de recurenta-pârâtă este fondat, urmând a fi admis, pentru următoarele considerente:

Acţiunea introductivă are ca obiect plata de despăgubiri formulate de persoanele păgubite, rude ale victimei accidentului rutier petrecut la 14.12.2016, în loc Munchen, Germania, împotriva asigurătorului RCA al persoanei vinovate.

Aşadar, litigiul priveşte o acţiune în răspundere delictuală cu element de extraneitate.

Potrivit art. 2611 alin. (1) C. civ., "legea aplicabilă obligaţiilor extracontractuale se determină potrivit reglementărilor Uniunii Europene".

Cu titlu preliminar, instanţa supremă reţine că instanţa de recurs nu este învestită cu o critică privitoare la competenţa sau necompetenţa instanţelor române în soluţionarea litigiului de faţă, problema competenţei rămânând definitiv soluţionată în ciclurile procesuale anterioare, criticile din recursul de faţă vizând alte aspecte.

Subsumat cazului de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a invocat faptul că instanţa de apel a aplicat greşit dispoziţiile art. 4 alin. (1) din Regulamentul nr. 864/2007 privind legea aplicabilă obligaţiilor necontractuale (Roma II), în sensul că a apreciat în mod greşit, raportat la locul producerii prejudiciului direct, că legea materială aplicabilă este legea română, iar nu cea germană.

Instanţa supremă reţine că, potrivit art. 4 alin. (1) din Regulamentul nr. 864/2007 (Roma II), "cu excepţia dispoziţiilor contrare din cadrul prezentului regulament, legea aplicabilă obligaţiilor necontractuale care decurg dintr-o faptă ilicită este legea ţării în care s-a produs prejudiciul, indiferent în ce ţară are loc faptul cauzator de prejudicii şi indiferent de ţara sau ţările în care se manifestă efectele indirecte ale respectivului fapt".

Totodată, reţine că, art. 2 din regulamentul menţionat, intitulat "Obligaţiile necontractuale", prevede la alin. (1) că, "în sensul prezentului regulament, «prejudiciu» reprezintă orice consecinţă a unei fapte ilicite, a îmbogăţirii fără justă cauză, a negotiorum gestio (gestiunea de afaceri) sau culpa in contrahendo".

Situaţia de fapt, necontestată de părţi, relevă că prejudiciul produs reclamaţilor prin decesul rudei lor, cetăţean român, în accidentul de circulaţie produs în Germania, ca urmare a coliziunii cu autovehiculul condus de intervenientul forţat I., este consecinţa unei fapte juridice ilicite.

Nu în ultimul rând, se reţine că prejudiciul de care trebuie să se ţină seama, pentru a stabili locul în care acesta s-a produs, este prejudiciul direct, astfel cum reiese din considerentul (16) al regulamentului menţionat.

Pentru a se determina ţara locului în care survine prejudiciul direct, Regulamentul Roma II dispune, în considerentul (17), că ţara locului în care survine prejudiciul direct este cea a locului în care s-a produs vătămarea ori în care s-au produs daunele asupra bunurilor.

Fiind sesizată cu o întrebare preliminară într-o speţă similară, Curtea Europeană de Justiţiei a Uniunii Europene a stabilit că, "în cazul în care este posibil să se identifice producerea unui prejudiciu direct, situaţie care se regăseşte în mod normal în cazul unui accident de circulaţie, locul acestui prejudiciu direct va fi punctul de legătură pertinent pentru stabilirea legii aplicabile, indiferent de efectele indirecte ale acestui accident (Cauza C-350/14, Hotărârea Curţii (Camera a patra) din 10 decembrie 2015, L. împotriva M. SpA., EU:C:2015:802, punctele 23-25 şi 29).

Totodată, prin aceeaşi Decizie Preliminară s-a stabilit că, "prejudiciile suferite de rudele apropiate ale acesteia trebuie, la rândul lor, să fie considerate drept efecte indirecte ale accidentului în discuţie în litigiul principal, în sensul articolului 4 alin. (1) din Regulamentul Roma II".

Prin urmare, cum decesului victimei, respectiv prejudiciul direct, s-a produs în Germania, faţă de dispoziţiile art. 4 alin. (1) din Regulamentul Roma II mai sus evocate, rezultă că legea de drept material aplicabilă este legea germană, iar nu legea română, cum în mod greşit a fost determinată de instanţa de apel prin decizia atacată.

Criteriul folosit de instanţa de apel, respectiv domiciliul victimei pe teritoriul statului român, nu are nicio relevanţă în raport de dispoziţiile art. 4 alin. (1) din Regulamentul Roma (II), care reţin legea ţării în care s-a produs "prejudiciul", respectiv, în cauză, decesul victimei, indiferent de ţara în care are loc faptul cauzator de prejudicii şi de ţara sau ţările în care se manifestă "efectele indirecte" ale respectivului fapt.

Faţă de considerentele redate, în temeiul art. 497 teza I raportat la art. 496 alin. (2) C. proc. civ. va admite recursul declarat de către recurenta-pârâtă, cu consecinţa casării deciziei recurate şi trimiterii cauzei spre o nouă judecată instanţei de apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de recurenta-pârâtă F., G. împotriva deciziei civile nr. 604/A din 1 aprilie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

Casează decizia atacată şi trimite cauza spre o nouă judecată aceleiaşi instanţe.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 20 aprilie 2021.