Nullity of unilateral interest-rate clause and limits on judicial substitution of variable-rate formula in consumer credit contracts

Şedinţa publică din data de 20 aprilie 2021

Asupra recursului de faţă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă la 13 mai 2015, sub nr. x/2015, reclamanta A. a chemat în judecată pe pârâta B. S.A., solicitând instanţei ca prin hotărârea pe care o va pronunţa:

1. să constate caracterul abuziv al clauzelor din contractul de credit nr. x din 10 martie 2008, stipulate la: art. 5.2 privind dreptul (nu şi obligaţia băncii) de a modifica unilateral rata dobânzii, art. 6.1 lit. b) privind comisionul de acordare, art. 6.1 lit. c), art. 10.l, art. 10.2 şi art. 10.3 privind rambursarea anticipată şi art. 14.7 privind dreptul băncii de a cesiona contractul de credit;

2. să constate nulitatea clauzelor menţionate în primul capăt de cerere;

3. să constate nulitatea actelor unilaterale de modificare a ratei dobânzii, emise de pârâtă, în temeiul clauzei de la art. 5.2 din contractul de credit şi a graficelor de rambursare aferente;

4. ca efect al constatării caracterului abuziv al clauzei de la art. 5.2 din contractul de credit, să constate caracterul variabil al ratei dobânzii în funcţie de valoarea dobânzii de referinţă LIBOR, încă de la momentul încheierii contractului de credit, cu consecinţa determinării unei marje a băncii ca diferenţă între rata dobânzii la momentul încheierii contractului de credit şi valoarea indicelui LIBOR calculat la acelaşi moment;

5. să oblige pârâta la restituirea sumelor plătite nedatorat cu titlu de dobândă, în temeiul clauzelor contestate, de la data încasării şi până la data încetării perceperii lor, estimate la 52.889,83 CHF şi a comisionului de acordare în cuantum de 4.650 CHF;

6. să oblige pârâta la plata dobânzii legale aferente sumelor achitate nedatorat, cu titlu de dobândă şi comision de acordare, de la data plăţii şi până la restituirea efectivă, estimate la 15.644,51 CHF;

7. să oblige pârâta la emiterea unui nou grafic de rambursare, în cazul admiterii primelor două capete de cerere, sub sancţiunea perceperii unor penalităţi în cuantum de 1.000 RON pe zi de întârziere, până la momentul executării acestei obligaţii;

8. să oblige pârâta la plata cheltuielilor de judecată.

În drept, cererea a fost întemeiată pe dispoziţiile din Legea nr. 193/2000, Directiva nr. 93/13/CEE, O.G. nr. 21/1992, Legea nr. 296/2004, O.U.G. nr. 50/2010, C. civ. de la 1864, O.G. nr. 9/2000 şi O.G. nr. 13/2001.

Prin sentinţa civilă nr. 1089 din 22 februarie 2016, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a admis în parte acţiunea formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâta B. S.A.; a constatat caracterul abuziv al clauzelor stipulate la art. 5.2, art. 6.1. lit. b) şi c), art. 10.1 şi art. 10.2 din contractul de credit nr. x din 10 martie 2008; a constatat nulitatea actelor materiale de modificare a ratei dobânzii, emise de pârâtă în temeiul clauzei de la art. 5.2 din contractul de credit şi al graficelor de rambursare aferente; a obligat pârâta la restituirea sumelor încasate nedatorat în temeiul clauzelor de la art. 5.2, art. 6.1. lit. b) şi c), art. 10.1 şi art. 10.2; a obligat pârâta la plata dobânzii legale aferente sumelor achitate nedatorat, cu titlu de dobândă şi comision de acordare, de la data plăţii şi până la restituirea efectivă; a respins în rest acţiunea.

Împotriva acestei sentinţe au declarat apel atât reclamanta A., cât şi pârâta B. S.A.

Prin decizia civilă nr. 337/A din 13 februarie 2018, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă a respins ca nefondat apelul declarat de apelanta-reclamantă A. împotriva sentinţei civile nr. 1089 din 22 februarie 2016, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă; a admis apelul declarat de apelanta-pârâtă B. S.A. împotriva aceleiaşi sentinţe şi a schimbat sentinţa atacată în sensul că: a admis în parte acţiunea introductivă; a constatat caracterul abuziv al clauzei de la art. 5.2 din contractul de credit nr. x din 10 martie 2008; a constatat nulitatea actelor materiale de modificare a ratei dobânzii, emise de pârâtă în temeiul clauzei de la art. 5.2 din contractul de credit şi al graficelor de rambursare aferente; a obligat pârâta la restituirea către reclamantă a sumelor încasate nedatorat, în temeiul clauzei de la art. 5.2, precum şi la plata dobânzii legale aferente acestor sume, de la data plăţii şi până la restituirea efectivă; a respins în rest acţiunea; a compensat în tot cheltuielile de judecată.

Reclamanta A. a declarat recurs împotriva deciziei civile nr. 337/A din 13 februarie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, prin care a solicitat casarea în parte a deciziei atacate şi trimiterea cauzei spre o nouă judecată aceleiaşi instanţe în vederea admiterii în tot a acţiunii introductive, precum şi obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată. În motivarea recursului, recurenta-reclamantă a arătat, în esenţă, că decizia atacată a fost pronunţată cu aplicarea greşită a dispoziţiilor Legii nr. 193/2000, Directivei nr. 93/13/CEE, Directivei nr. 87/102/CEE şi Legii nr. 190/1999.

În concret, autoarea recursului a învederat că instanţa de apel a reţinut în mod greşit că a criticat comisionul de acordare din perspectiva caracterului adecvat dintre cerinţele de preţ şi serviciile sau produse livrate. Aceste critici nu puteau fi formulate, deoarece nu se cunosc serviciile prestate în schimbul comisionului.

Contrar celor reţinute de instanţa de apel, recurenta-reclamantă nu a afirmat şi nici solicitat constatarea caracterului abuziv al clauzei privind comisionul de acordare pentru motivul că acesta ar fi într-un cuantum prea scăzut ori ridicat.

Motivând de ce clauza anterior evocată nu are caracter abuziv, instanţa de apel a descris şi enumerat serviciile şi activităţile pe care Banca le-ar fi efectuat, deşi acestea nu au fost menţionate în contractul de credit. Procedând în acest mod, instanţa de apel a completat, în mod nepermis, contractul de credit.

Însăşi lipsa menţionării prestaţiilor a fost criticată prin cererea de apel, aspect de natură a demonstra caracterul neclar al clauzei respective.

Interpretarea instanţei de apel conform căreia, din chiar denumirea comisionului rezultă că au fost prestate anumite servicii de către Bancă în schimbul perceperii acestui comision este greşită, întrucât contravine celor statuate prin hotărârea pronunţată de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene în Cauza Matei vs. Volksbank.

Autoarea recursului a mai arătat că instanţa de apel a considerat că nu are caracter abuziv clauza anterior evocată, chiar în lipsa menţionării D.A.E. în contractul de credit. Or, această obligaţie este prevăzută în Directiva nr. 87/102/CEE şi Directiva nr. 2008/48/CEE, precum şi la art. 8 din Legea nr. 289/2004.

Recurenta-reclamantă a subliniat că în privinţa clauzei contestate sunt incidente dispoziţiile art. 1 lit. b) şi d) din Anexa Legii nr. 193/2000, care instituie o prezumţie absolută privind caracterul abuziv al unor clauze din contractele încheiate între profesionişti şi consumatori.

Referitor la clauza privind dreptul Băncii de a cesiona contractul de credit, autoarea căii de atac a subliniat că soluţia instanţei de apel denotă necunoaşterea efectelor acestei clauze.

În concret, s-a arătat că această clauză permite Băncii să cesioneze contractul de credit către entităţi străine. Or, cesiunea respectivă ar conduce la naşterea în sarcina consumatorului a unor costuri suplimentare în vederea valorificării drepturile sale faţă de entitatea străină.

Mai mult decât atât, entităţile străine sunt societăţi cu răspundere limitată, nefiind astfel supuse supravegherii de către autorităţile din domeniul bancar.

În aceste condiţii, instanţa de apel a interpretat şi aplicat în mod greşit dispoziţiile art. 4 din Legea nr. 193/2000 şi art. 1 lit. n) din Anexa aceleiaşi legi.

În privinţa capătului de cerere privind obligarea pârâtei la emiterea unui nou grafic de rambursare, autoarea căii de atac a subliniat că soluţia instanţei de apel este greşită, întrucât graficul iniţial nu mai este aplicabil, odată cu modificarea ratei dobânzii modificându-se şi partea de principal rambursată.

Referitor la capătul de cerere nr. x, recurenta-reclamantă a arătat că, deşi a demonstrat că prin acest capăt de cerere nu solicită modificarea contractului, instanţa de apel a ignorat toate argumentele sale, respingând solicitarea sa, cu încălcarea principiului disponibilităţii şi a dispoziţiilor art. 6 şi art. 7 din Legea nr. 193/2000.

În concret, autoarea recursului a arătat că nu a solicitat instanţei de judecată să calculeze şi să aplice o marja fixă ori să stabilească o nouă formulă de calcul, ci doar să dea expresie clauzei privitoare la dobândă, în cazul eliminării părţii abuzive din cuprinsul clauzei respective.

Contrar celor reţinute de instanţa de apel, în dreptul naţional existau numeroase prevederi care statuau că dobânda variabilă se compune dintr-o marjă fixă şi un indice variabil transparent, fiind evocate prevederile art. 14 din Legea nr. 190/1999, art. 37 din O.U.G. nr. 50/2010 şi art. 93 lit. g) din O.U.G. nr. 174/2008.

Reţinând că solicitarea reclamantei în sensul stabilirii unui mecanism de calcul al dobânzii, care nu a fost convenit de părţi, implică modificarea contractului de credit, instanţa de apel a interpretat şi aplicat greşit dispoziţiile art. 6 şi 7 din Legea nr. 193/2000.

În acelaşi sens, s-a arătat că anularea clauzei ce permitea Băncii modificarea dobânzii, în mod unilateral, are drept consecinţă variabilitatea dobânzii în funcţie de indicele de referinţă aplicabil monedei creditului, respectiv LIBOR.

În aceste condiţii, instanţa de apel nu ar fi trebuit să modifice contractul şi nici să adauge la acesta, fiind suficient să stabilească că acea clauză va produce efecte în continuare, însă dobânda va fluctua în funcţie de indicele de referinţă LIBOR.

Fără o soluţie care să confere claritate şi previzibilitate în privinţa întinderii obligaţiilor contractuale viitoare, decizia atacată este contrară scopului Directivei nr. 93/13/CEE, conducând la modificarea raporturilor contractuale în defavoarea consumatorului.

În drept, recursul a fost întemeiat pe motivele de casare prevăzute la art. 488 alin. (1) pct. 5 şi pct. 8 C. proc. civ.

Recurenta-reclamantă a menţionat că nu este de acord ca recursul să fie soluţionat în completul de filtru prevăzut de art. 493 alin. (6) C. proc. civ., în situaţia în care se va constata că este admisibil .

Prin cererea depusă la 11 iunie 2018, recurenta-reclamantă a solicitat sesizarea Curţii de Justiţie a Uniunii Europene cu două întrebări preliminare referitoare la interpretarea dispoziţiilor Directivei nr. 93/13/CEE şi suspendarea judecăţii cauzei, în temeiul art. 412 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ.

Cererea de recurs a fost comunicată intimatei-pârâte la 26 iunie 2018 .

Intimata-pârâtă a depus întâmpinare la 27 iulie 2018, cu respectarea termenului legal, prin care a solicitat respingerea recursului ca inadmisibil.

Întâmpinarea a fost comunicată recurentei-reclamante la 3 august 2018 .

Recurenta-reclamantă a depus răspuns la întâmpinare la 25 octombrie 2018, cu nerespectarea termenului legal, prin care a solicitat respingerea excepţiei inadmisibilităţii recursului. În cuprinsul răspunsului la întâmpinare, recurenta-reclamantă a precizat că, în ipoteza în care se va aprecia că decizia nr. 454/2018 a Curţii Constituţionale nu prevalează faţă de decizia nr. 52/2018 a Înaltei Curţi, solicită sesizarea Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a art. 24 alin. (1), art. 25 alin. (1), art. 27, art. 521 alin. (3) C. proc. civ., astfel cum au fost interpretate prin decizia nr. 52/2018 a Înaltei Curţi.

În temeiul art. 493 C. proc. civ., a fost întocmit raportul asupra admisibilităţii în principiu a recursului, iar prin încheierea din 19 februarie 2019, Înalta Curte a dispus comunicarea raportului către părţi.

Părţile nu au depus puncte de vedere la raport.

Prin încheierea din 08 octombrie 2019, Înalta Curte, constituită în completul de filtru, a respins excepţia inadmisibilităţii recursului, formulată de intimata-pârâtă prin întâmpinare, a admis în principiu recursul recurentei-reclamante şi a fixat termen în şedinţă publică, pentru soluţionarea acestuia. Totodată, a prorogat discutarea cererii de sesizare a CJUE, formulată de recurenta-reclamantă.

Prin încheierea din 26 noiembrie 2019, Înalta Curte, în temeiul art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., a suspendat judecata recursului declarat de recurenta-reclamantă A. împotriva deciziei civile nr. 337/A din 13 februarie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă până la soluţionarea cauzei C-269/19, aflată pe rolul Curţii de Justiţie a Uniunii Europene.

La 15 decembrie 2020, recurenta-reclamantă a formulat cerere de repune a cauzei pe rol.

Analizând recursul în cauză, din perspectiva motivelor invocate şi a normelor de drept aplicabile, Înalta Curte îl va respinge ca nefondat, pentru considerentele ce urmează:

Cu titlu prealabil, instanţa supremă reţine că recurenta-reclamantă nu a criticat soluţia instanţei de apel cu privire la comisionul de rambursare anticipată, astfel că soluţia instanţei de respingere a cererii de constatare a caracterului abuziv al clauzelor art. 6.1 lit. c), art. 10.1, art. 10.2 şi art. 10.3 din contractul de credit nr. x/10.03.2008 a rămas definitivă.

Prima critică a recurentei-reclamante vizează nelegalitatea deciziei atacate din perspectiva interpretării şi aplicării dispoziţiilor de drept material ale Legii nr. 193/2000 în examinarea caracterului pretins abuziv al clauzei cuprinse în art. 6.1 lit. b), prin care s-a stabilit în sarcina reclamantei obligaţia de a achita un comision de acordare de 2% din valoarea creditului.

Astfel, sub un prim aspect, recurenta-reclamantă invocă faptul că instanţa de apel a aplicat greşit excluderea la care se referă art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, respectiv art. 4 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE, întrucât a reţinut eronat că recurenta-reclamantă ar fi criticat comisionul de acordare din perspectiva caracterului adecvat dintre cerinţele de preţ şi plată şi serviciile sau produsele livrate.

Criticile astfel formulate, susceptibile de a fi încadrate în dispoziţiile punctului 8 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ., sunt nefondate.

Dispoziţiile legale ale art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000 transpun în dreptul naţional prevederile art. 4 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE, potrivit cărora aprecierea caracterului abuziv al clauzelor nu priveşte nici definirea obiectului contractului, nici caracterul adecvat al preţului sau al remuneraţiei, pe de o parte, faţă de serviciile sau bunurile furnizate în schimbul acestora, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate în mod clar şi inteligibil.

În această privinţă, C.J.U.E. a declarat deja că, clauzele contractuale care se circumscriu noţiunii "obiectul principal al contractului", în sensul dispoziţiei menţionate, trebuie înţelese ca fiind cele care stabilesc prestaţiile esenţiale ale acestui contract şi care, ca atare, îl caracterizează. În schimb, clauzele care au un caracter accesoriu în raport cu cele care definesc esenţa însăşi a raportului contractual nu pot fi circumscrise noţiunii menţionate (Hotărârea din 20 septembrie 2017, Andriciuc şi alţii, C-186/16, punctele 35 şi 36).

Totodată, instanţa de contencios european a statuat că revine instanţei de trimitere sarcina să aprecieze, având în vedere natura, economia generală şi prevederile contractului de împrumut vizat, precum şi contextul juridic şi factual în care se înscrie acesta, dacă respectiva clauză constituie un element esenţial al prestaţiei debitorului care constă în rambursarea sumei puse la dispoziţia sa de împrumutător (Hotărârea din 26 februarie 2015, Matei, C 143/13, punctul 54).

Nu în ultimul rând, CJUE a statuat că domeniul de aplicare exact al noţiunilor "obiect principal" şi "preţ", în sensul articolului 4 alin. (2) din Directiva 93/13, nu poate fi determinat cu ajutorul noţiunii "costul total al creditului pentru consumatori", în sensul articolului 3 litera (g) din Directiva 2008/48. Această din urmă noţiune este, aşadar, definită într-un mod deosebit de larg, astfel încât suma totală a tuturor costurilor sau cheltuielilor în sarcina consumatorului şi care sunt aferente unor plăţi efectuate de acesta atât creditorului, cât şi unor terţi să fie menţionată în mod clar în contractele de credit de consum, o asemenea obligaţie procedurală contribuind la realizarea obiectivului principal de transparenţă urmărit de această directivă.

Ţinând cont de îndrumările instanţei europene şi pe baza unei analize pertinente a conţinutului concret al clauzei în discuţie şi a susţinerilor părţilor, instanţa de apel a reţinut că reclamanta-consumator a susţinut caracterul abuziv al clauzei referitoare la comisionul de acordare nu numai fundamentat pe argumente ce pun în discuţie inadecvarea preţului faţă de serviciul prestat, ci şi fundamentat pe argumente referitoare la o lipsă a serviciilor prestate pentru încasarea acestui comision şi pe incidenţa prevederilor alin. (1) lit. g) din Anexa la Legea 193/2000.

Din termenii art. 4 alin. (2) din Directiva 93/13 reiese că a doua categorie de clauze al căror caracter eventual abuziv nu poate face obiectul unei aprecieri are un domeniu de aplicare restrâns, întrucât ea nu priveşte decât caracterul adecvat al preţului sau al remuneraţiei prevăzute faţă de serviciile sau bunurile furnizate în schimbul acestora, această excludere explicându-se prin faptul că nu există niciun barem sau criteriu juridic care să poată încadra şi ghida controlul acestui caracter adecvat (a se vedea în acest sens Hotărârea din 26 februarie 2015, Matei, C 143/13, punctul 55).

Din acest punct de vedere, se observă că instanţa de apel, în mod corect, a analizat caracterul abuziv al clauzei nu din perspectiva valorii prestaţiilor asumate de părţi, ci din cea a ruperii echilibrului contractual dintre drepturile şi obligaţiile părţilor, în condiţiile în care consumatorul nu poate invoca caracterul inadecvat al acestui cost al creditului în raport cu valoarea reală a serviciilor oferite de bancă (a se vedea Hotărârea CJUE din 26 februarie 2015, în cauza Matei C143/13).

Prin urmare, în mod corect instanţa de apel nu a aplicat excluderea la care se referă dispoziţiile art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, ci a analizat clauza în discuţie din perspectiva îndeplinirii condiţiilor prevăzute de art. 4 alin. (1)-(5) din Legea nr. 193/2000, recurenta-reclamantă neputând invoca o vătămare a intereselor sale, critica fiind nefondată.

În acest context, instanţa supremă reţine că recurenta-reclamantă invocă faptul că această clauză nu este redactată într-un limbaj clar şi inteligibil, fiind necesară clarificarea clauzei prin arătarea contraprestaţiei pe care profesionistul o realizează în schimbul perceperii sumei de bani cu titlu de comision de acordare, cu atât mai mult cu cât contactul de credit cuprinde încă o taxă de "analiză dosar" aferentă unor activităţi anterioare semnării contractului.

Această cerinţă de transparenţă, potrivit jurisprudenţei CJUE, impune nu numai ca o clauză contractuală să fie inteligibilă pentru consumator pe plan gramatical, ci şi ca acest consumator să fie în măsură să evalueze, pe baza unor criterii precise şi inteligibile, consecinţele economice care decurg pentru el din respectiva clauză (a se vedea în acest sens, Hotărârea din 30 aprilie 2014, Kasler şi Kaslerne Rabai, C-26/13, Hotărârea din 9 iulie 2015, Bucura, C-348/14).

Instanţa supremă reţine că instanţa de apel a verificat caracterul clar şi inteligibil al clauzei care reglementează comisionul de acordare şi a reţinut, contrar susţinerilor recurentei, că există suficiente criterii care să confere consumatorului posibilitatea să prevadă consecinţele economice care rezultă din clauza contractuală, în ceea ce îl priveşte. Valoarea comisionului de acordare, metoda de calcul şi data perceperii acestuia rezultă din stipulaţiile contractuale, recurenta-reclamantă fiind în măsură să prevadă la data încheierii contractului care sunt implicaţiile juridice şi economice care decurg din perceperea acestui comision în ceea ce o priveşte.

Sub aspectul respectării cerinţei de redactare clară şi inteligibilă a clauzelor contractuale prezentate în scris consumatorului, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a stabilit în Decizia preliminară pronunţată în cauza C-621/17 (Gyula Kiss împotriva CIB Bank Zrt., Emil Kiss, Gyulane Kiss) că "art. 4 alin. (2) şi articolul 5 din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii trebuie interpretate în sensul că cerinţa potrivit căreia o clauză contractuală trebuie exprimată în mod clar şi inteligibil nu impune că acele clauze contractuale care nu au făcut obiectul unei negocieri individuale cuprinse într-un contract de împrumut încheiat cu consumatori, precum cele în discuţie în litigiul principal, care stabilesc în mod precis cuantumul costurilor de administrare şi al unui comision de acordare care urmează să fie suportate de consumator, metoda lor de calcul şi data de exigibilitate a acestora, trebuie să detalieze de asemenea toate serviciile furnizate în schimbul sumelor în cauză".

În Decizia Preliminară pronunţată în cauza precizată mai sus, Curtea de Justiţie a subliniat elementele specifice care trebuie examinate pentru a se stabili dacă o clauză este exprimată în mod clar şi inteligibil, printre acestea regăsindu-se cuantumul precis al comisionului de acordare, metoda de calcul, data de exigibilitate, posibilitatea ca natura serviciilor furnizate efectiv să poată fi înţeleasă sau dedusă din contractul avut în vedere în ansamblul său. În plus, consumatorul trebuie să fie în măsură să verifice dacă există o suprapunere între diferitele costuri sau între serviciile pe care acesta le remunerează.

Se reţine că instanţa de prim control judiciar, în acord cu jurisprudenţa recentă a CJUE (Cauza C-621/17 precizată mai sus), în mod corect a statuat că, chiar dacă explicaţia comisionului de acordare nu este menţionată expres în contract, motivele perceperii acestui comision rezultă cu uşurinţă din denumirea sa. Astfel, a reţinut că perceperea acestor costuri nu este contrară principiului bunei-credinţe în raporturile dintre părţi şi nu creează un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, în detrimentul consumatorului, existând o contraprestaţie din partea băncii pentru comisionul de acordare perceput.

Nu pot fi reţinute afirmaţiile recurentei-reclamante potrivit cărora serviciile prestate de bancă în contrapartidă pentru perceperea comisionului de acordare se suprapun cu cele pentru care se percepe un comision de analiză dosar, întrucât, pe baza unei analize pertinente a tuturor împrejurărilor de fapt ale cauzei, instanţa de apel a reţinut că cele două tipuri de servicii nu se suprapun, activităţile întreprinse de bancă pentru acordarea efectivă a creditului fiind ulterioare, în mod logic, activităţii de analiză a dosarului sau celei de evaluare a garanţiilor (aceasta din urmă nefiind o activitate prestată de bancă ci de un evaluator).

Este de reţinut că instanţa de recurs nu poate proceda la reevaluarea situaţiei de fapt reţinută de instanţele devolutive, în acest sens statuând dispoziţiile art. 483 alin. (3) C. proc. civ.

Cu privire la aplicarea greşită, de către instanţa de apel, a normelor legale naţionale şi a jurisprudenţei relevante a C.J.U.E. relative la cerinţa de transparenţă a clauzei contractuale care instituie în sarcina consumatorului plata comisionului de acordare, recurenta a invocat şi prevederile art. 8 din Legea nr. 289/2004 privind regimul juridic al contractelor de credit pentru consum destinate consumatorilor persoane fizice, care transpune Directiva 87/102/CEE, în conformitate cu care, contractul de credit scris trebuie să includă valoarea DAE.

În cauză, între părţi s-a încheiat contractul de credit cu garanţie imobiliară nr. x prin care intimata-pârâtă B. S.A. a acordat reclamantei A. un credit în valoare de 232.500 CHF (aprox. 150.442 Euro, la cursul din 10.03.2008, 1 Eur = 3,71 RON)

În acest context, instanţa supremă nu poate primi această critică, întrucât dispoziţiile art. 3 alin. (1) lit. g) şi k) din Legea nr. 289/2004 dispun în sensul că actul normativ pretins încălcat nu se aplică contractelor de credit pentru valori mai mari de 20.000 euro şi contractelor de credit garantate cu ipotecă asupra unui bun imobil.

Criticile recurentei-reclamante privind interpretarea greşită de către instanţa de apel a prevederilor art. 1 alin. (1) lit. b) şi d) din Anexa la Legea nr. 193/2000 sunt străine atât de motivarea instanţei de apel, cât şi de temeiurile de drept ale cererii reclamantei. În acest sens, se reţine că, în ciclurile procesuale anterioare, recurenta-reclamantă a susţinut caracterul abuziv al clauzei ce instituie comisionul de acordare în raport de dispoziţiile art. 1 alin. (1) lit. g) din Anexa la Legea nr. 193/2000, nu şi în raport de lit. b) şi d) din acelaşi text normativ. De asemenea, pentru a respinge cererea de constatare caracter abuziv al clauzei ce instituie comisionul de acordare, instanţa de apel a reţinut că această clauză nu intră sub incidenţa alin. (1) lit. g) din Anexa la Legea nr. 193/2000, nefiind o clauză care ar da dreptul exclusiv profesionistului să interpreteze clauzele contractuale.

Pe cale de consecinţă, nefiind supuse cercetării judecătoreşti în ciclurile procesuale anterioare, aceste critici nu pot fi analizate pentru prima dată în calea de atac a recursului.

A doua critică a recurentei priveşte soluţia cu privire la clauza ce instituie dreptul băncii de a cesiona contractul.

Instanţa supremă constată că recurenta a invocat aplicarea greşită a normelor de drept material însă, în expunerea criticilor privind soluţia instanţei de apel cu privire la clauza atacată, a reluat, integral, criticile exprimate în cererea de apel, fără să dezvolte motive de nelegalitate ce privesc hotărârea atacată.

Susţinerile recurentei prezentate de aceasta drept motiv de recurs nu conţin critici, în sens propriu, împotriva deciziei recurate, din moment ce nu sunt altceva decât afirmaţiile aceleiaşi părţi făcute în faţa instanţei de apel, dar care şi-au primit deja o rezolvare prin hotărârea atacată.

Prin reluarea criticilor deja cenzurate de instanţa de apel, recurenta tinde să obţină o nouă verificare a susţinerilor ei, cu toate că legea recunoaşte doar dublul grad de jurisdicţie şi căile extraordinare de atac, iar nu şi al treilea grad devolutiv.

De aceea, chiar dacă prin decizia de apel se menţine hotărârea primei instanţe de respingere a cererii de constatare a caracterului abuziv al clauzei 14.7 din contractul de credit, al cărei raţionament este astfel confirmat, motivele de recurs trebuie să vizeze exclusiv obiectul căii de atac, care este constituit de decizia instanţei de prim control judiciar. Însă, aşa cum s-a arătat, recurenta-reclamantă nu a dezvoltat motive de nelegalitate cu privire la raţionamentul instanţei de apel.

Cu privire la soluţia instanţei de apel de respingere a cererii de obligare la eliberarea unui grafic de rambursare recurenta-reclamantă nu a dezvoltat nicio critică de nelegalitate care să poată fi încadrată în dispoziţiile art. 488 alin. (1) C. proc. civ. ci s-a cantonat doar în a-şi exprima nemulţumirea faţă de situaţia de fapt creată urmare a soluţiei instanţei.

În ceea ce priveşte motivul de recurs referitor la decizia de păstrare a hotărârii primei instanţe în privinţa respingerii capătului de cerere având ca obiect constatarea caracterului variabil al ratei dobânzii în funcţie de valoarea dobânzii de referinţă LIBOR, încă de la momentul încheierii contractului de credit, cu consecinţa determinării unei marje a băncii ca diferenţă dintre rata dobânzii la momentul încheierii contractului de credit şi valoarea indicelui LIBOR calculat la acelaşi moment, instanţa de recurs reţine următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată, recurenta-reclamantă a solicitat să se constate caracterul abuziv al clauzei din contractul de credit nr. x din 10 martie 2008 stipulate la art. 5.2 privind dreptul (nu şi obligaţia băncii) de a modifica unilateral rata dobânzii, să se constate nulitatea actelor unilaterale de modificare a ratei dobânzii, emise de pârâtă, în temeiul clauzei de la art. 5.2 din contractul de credit şi a graficelor de rambursare aferente; ca efect al constatării caracterului abuziv al clauzei de la art. 5.2 din contractul de credit, să se constate caracterul variabil al ratei dobânzii în funcţie de valoarea dobânzii de referinţă LIBOR, încă de la momentul încheierii contractului de credit, cu consecinţa determinării unei marje a băncii ca diferenţă între rata dobânzii la momentul încheierii contractului de credit şi valoarea indicelui LIBOR calculat la acelaşi moment.

Prima instanţă a admis, în parte, solicitările reclamantei A., în contradictoriu cu pârâta B. S.A., în sensul că a constatat caracterul abuziv al clauzei stipulate la art. 5.2; a constatat nulitatea actelor materiale de modificare a ratei dobânzii, emise de pârâtă în temeiul clauzei de la art. 5.2 din contractul de credit şi al graficelor de rambursare aferente; a obligat pârâta la restituirea sumelor încasate nedatorat în temeiul clauzelor de la art. 5.2; a obligat pârâta la plata dobânzii legale aferente sumelor achitate nedatorat, cu titlu de dobândă şi comision de acordare, de la data plăţii şi până la restituirea efectivă.

Împotriva sentinţei primei instanţe, reclamanta a formulat apel, prin care a solicitat, "ca urmare a constatării caracterului abuziv al clauzei care instituie doar dreptul profesionistului de a modifica rata dobânzii, nu şi obligaţia de a o modifica", să se dea expresie prevederilor contractuale ce fac trimitere expresă la indicele variabil Libor şi să se constate caracterul variabil al dobânzii în funcţie de acest indice, începând cu momentul semnării contractului de credit.

Împotriva soluţiei de constatare a caracterului abuziv al clauzei 5.2 a formulat apel doar intimata-pârâtă, care a fost respins, ca nefondat, prin decizia recurată.

În acest context, Înalta Curte constată că, în mod judicios, instanţa de apel a reţinut faptul că prima instanţă a constatat caracterul abuziv şi nulitatea absolută a clauzei cuprinse la art. 5.2. în întregul ei şi nu doar cu privire la anumite sintagme, soluţie care a rămas definitivă în ce o priveşte pe recurenta-reclamantă.

În acelaşi timp, în mod corect s-a reţinut că neîndeplinirea condiţiei clarităţii clauzei reţinută de prima instanţă a avut drept consecinţă incidenţa art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 şi a art. 6 din Legea nr. 193/2000, potrivit căruia "Clauzele abuzive cuprinse în contract şi constatate fie personal, fie prin intermediul organelor abilitate prin lege nu vor produce efecte asupra consumatorului, iar contractul se va derula în continuare, cu acordul consumatorului, numai dacă după eliminarea acestora mai poate continua".

Prin urmare, clauzele abuzive cuprinse în contract şi constatate ca atare de către instanţă nu vor produce efecte asupra consumatorului, iar sancţiunea este lipsirea actului juridic de efectele produse pentru ocrotirea unui interes legal general şi a interesului particular al consumatorului, sancţiune echivalentă nulităţii absolute a acestor clauze.

Potrivit hotărârii Curţii Europene de Justiţie, pronunţată la 25 noiembrie 2020 în cauza C-269/19, "consecinţele care trebuie deduse din constatarea caracterului abuziv al unei clauze cuprinse într-un contract încheiat între un profesionist şi un consumator trebuie să permită realizarea a două obiective. Pe de o parte, instanţa trebuie să se asigure că poate fi restabilită egalitatea dintre părţile la contract pe care aplicarea unei clauze abuzive în privinţa consumatorului ar fi pus o în pericol. Pe de altă parte, trebuie să se asigure descurajarea profesionistului de a introduce astfel de clauze în contractele pe care le propune consumatorilor(...) În acest sens, instanţei naţionale îi revine, în temeiul articolului 6 alin. (1) din Directiva 93/13, obligaţia de a înlătura aplicarea clauzelor abuzive pentru ca ele să nu producă efecte obligatorii pentru consumator, cu excepţia cazului în care consumatorul se opune (a se vedea în acest sens Hotărârea din 3 martie 2020, Gómez del Moral Guasch, C 125/18, EU:C:2020:138, punctul 58 şi jurisprudenţa citată). Cu toate acestea, contractul trebuie să continue să existe, în principiu, fără nicio altă modificare decât cea rezultată din eliminarea clauzelor abuzive, în măsura în care, în conformitate cu normele de drept intern, o asemenea menţinere a contractului este posibilă din punct de vedere juridic (a se vedea printre altele Hotărârea din 5 iunie 2019, GT, C 38/17, EU:C:2019:461, punctul 42).

Faţă de cele expuse în precedent, critica privind încălcarea principiului disponibilităţii de către instanţa de apel, subscrisă de parte cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. este nefondată.

Întrucât clauza 5.2 a fost anulată în întregime, nemaiputând produce niciun efect între părţi, în mod corect instanţa de apel a reţinut, pe de o parte, că nu poate da curs unei cereri de a constata efectul clauzei referitoare la dobândă în lipsa elementelor abuzive din cuprinsul său, iar pe de altă parte, că cererea recurentei-reclamante de determinare a unei marje a băncii ca şi componentă a dobânzii reprezintă un element nou ce s-ar introduce în contractul părţilor de către instanţa de judecată, căci un astfel de element nu apare în niciuna dintre prevederile cuprinse în contractul de credit încheiat de părţi.

Critica recurentei-reclamante privind faptul că instanţa de apel ar fi apreciat greşit că instanţa de judecată nu poate interveni în acordul de voinţă al părţilor şi să modifice conţinutul convenţiei acestora în mod unilateral este nefondată, atât timp cât legislaţia privind protecţia consumatorului şi Directiva 93/13/CEE, or reglementarea de drept comun (C. civ. 1864, aplicabil contractului supus analizei), nu permit intervenţia instanţei de judecată în acordul de voinţă al părţilor, judecătorul fiind împuternicit doar să constate nulitatea unei clauze, să o lipsească de efecte, nu şi să îi modifice conţinutul.

Imposibilitatea impunerii unei clauze contractuale prin hotărâre judecătorească a fost consacrată constant în practica CJUE, sens în care trebuie evocată hotărârea pronunţată în cauza 618/10 Banco Espanol de Credito S.A., singura derogare admisă de Curte fiind aceea a înlocuirii clauzei declarate nule cu o dispoziţie de drept naţional cu caracter supletiv. Însă, aşa cum corect a reţinut şi instanţa de apel, în dreptul român aplicabil raporturilor juridice deduse judecăţii nu exista o astfel de dispoziţie supletivă.

În plus, aşa cum s-a arătat, recurenta-reclamantă nu a solicitat stabilirea echilibrului contractual ci modificarea contractului prin impunerea unei formule de calcul propusă unilateral de către aceasta, însă, în jurisprudenţa C.J.U.E. s-a reţinut că, "atunci când instanţa naţională constată nulitatea unei clauze abuzive cuprinse într-un contract încheiat între un profesionist şi un consumator, instanţa naţională nu poate să completeze acest contract modificând conţinutul acestei clauze"(Hot. din 3 martie 2020, Gomez del Moral Guasck, C-125/18).

Critica recurentei-reclamante privind aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 7 din Legea nr. 193/2000 nu poate fi primită, întrucât, în cauză, nu s-a solicitat rezilierea contractului de credit.

Totodată, criticile recurentei privind aplicarea dispoziţiilor art. 14 din Legea nr. 190/1999 în sensul aplicării formulei propuse de aceasta nu pot fi primite, întrucât, aşa cum rezultă din textul actului normativ invocat, indicele de referinţă aplicabil ar fi trebuit să fie deja menţionat în contract. Or, fiind constatată nulitatea clauzei 5.2 din contractul de credit, în integralitatea ei, aceasta este lipsită de efecte.

Criticile recurentei privind încălcarea dispoziţiilor art. 37 din O.U.G. nr. 50/2010 nu pot fi primite, întrucât actul normativ pretins încălcat a intrat în vigoare la 21 iunie 2010, ulterior semnării contractului dintre părţi, iar potrivit dispoziţiilor art. 95 din O.U.G. nr. 50/2010, "prevederile prezentei ordonanţe de urgenţă nu se aplică contractelor în curs de derulare la data intrării în vigoare a prezentei ordonanţe de urgenţă, cu excepţia dispoziţiilor art. 371, ale art. 66-69 şi, în ceea ce priveşte contractele de credit pe durată nedeterminată existente la data intrării în vigoare a prezentei ordonanţe de urgenţă, ale art. 50-55, ale art. 56 alin. (2), ale art. 57 alin. (1) şi (2), precum şi ale art. 66-71".

O.U.G. nr. 174/2008 prin care au fost introduse norme juridice privind explicitarea formulei dobânzii contractuale, potrivit art. 93 lit. g), a) fost publicată în M. Of. nr. 795 din 27 noiembrie 2008 astfel că, potrivit principiului neretroactivităţii legii civile, nu se poate aplica contractului de credit încheiat la 10.03.2008.

În raport de considerentele mai sus reţinute, nefiind îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de recurenta-reclamantă A. împotriva deciziei civile nr. 337/A din 13 februarie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta-reclamantă A. împotriva deciziei civile nr. 337/A din 13 februarie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 20 aprilie 2021.