Currency risk clauses in foreign-currency loans excluded from abusive clause review as reflecting supplementary national law

Şedinţa publică din data de 20 aprilie 2021

Asupra recursului de faţă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Ilfov la 22 decembrie 2015, sub nr. x/2015, reclamanta A. a chemat-o în judecată pe pârâta B. S.A., solicitând instanţei ca, prin hotărârea pe care o va pronunţa:

1. să constate caracterul abuziv şi nulitatea absolută a clauzelor stipulate la art. 8 pct. 1 din contractul de credit bancar ipotecar nr. x din 16 mai 2008 şi art. 1 pct. 1.1 lit. t) teza a doua din Actul adiţional nr. x;

2. să constate că obiectul contractului a fost reprezentat de un credit în moneda naţională a cărei valoare s-a stabilit prin raportare la o monedă străină, la cursul de 2,2199 RON pentru un franc elveţian, a cărei rambursare s-a efectuat şi se va efectua în conexiune cu o monedă străină (CHF);

3. să o oblige pe pârâtă la asumarea împreună cu împrumutatul a riscului valutar, în cote egale, de la data încheierii contractului de credit şi până la achitarea integrală a acestuia; pe cale de consecinţă, să o oblige pe pârâtă la perceperea ratelor ce urmează a fi rambursate, precum şi a oricăror sume în legătură cu contractul de credit, în moneda naţională, rate ce vor fi calculate după următoarea metodă: valoarea ratei = valoarea ratei în CHF conform cursului iniţial de 2,2199 leu/CHF + cursul afişat de B.N.R. la data scadenţei X1/2;

4. să o oblige pe pârâtă la restituirea către reclamantă a 50% din totalul sumelor achitate de reclamantă, cu titlu de diferenţă de curs valutar, suportate cu ocazia plăţii ratelor de la data încheierii contractului şi până la data introducerii acţiunii, evaluată la suma de 320.572 RON;

5. să o oblige pe pârâtă la luarea tuturor măsurilor tehnice necesare procesării plăţilor în sistemul informatic al Băncii, pentru ca drepturile reclamantei ce se vor statua pe cale judiciară, în special cel de rambursare a creditului conform principiului împărţirii egale a riscului valutar, să nu fie prejudiciate în niciun fel;

6. să constate caracterul abuziv şi nulitatea absolută a clauzei de la art. 5 pct. 1 lit. a) din acelaşi contract;

7. să dispună repunerea părţilor în situaţia anterioară sub forma obligării pârâtei la diminuarea creditului cu suma de 2.384,56 CHF, încasată la data acordării creditului în temeiul clauzei de la 5.1 lit. a) şi refacerea graficului de rambursare pe întreaga perioadă contractuală, în sensul recalculării tuturor ratelor exprimate în CHF, la valoarea efectiv împrumutată de 236.071,44 CHF, precum şi restituirea către reclamantă a sumelor achitate în plus cu titlu de dobândă, calculată lunar la suma de 2.384,56 CHF, în temeiul clauzei de la art. 6.1 din contract.

În drept, cererea a fost întemeiată pe dispoziţiile Legii nr. 193/2000.

Prin sentinţa civilă nr. 1393/2016 din 19 mai 2016, Tribunalul Ilfov, secţia Civilă a admis în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâta B. S.A.; a constatat caracterul abuziv şi nulitatea absolută a clauzei de la art. 8 pct. 1 din contractul de credit bancar ipotecar nr. x din 16 mai 2008 şi a clauzei de la art. 1 pct. 1 lit. t) din actul adiţional; a stabilizat cursul de schimb CHF/leu la momentul semnării contractului, pentru toată perioada contractuală, plata ratelor lunare urmând a se face în moneda naţională, cu suportarea riscului valutar în cote egale de ambele părţi; a obligat-o pe pârâtă la restituirea către reclamantă a 50% din sumele încasate cu titlu de diferenţă între cursul valutar de la data fiecărei plăţi şi cel de la data încheierii contractului; a constatat caracterul abuziv nulitatea absolută a clauzei de la art. 5 pct. 1 lit. a) din contractul de credit; a obligat-o pe pârâtă la plata către reclamantă a sumei de 2.384,56 CHF, în echivalent în RON la data plăţii şi la modificarea graficului de rambursare; a respins ca neîntemeiate celelalte capete de cerere.

Împotriva acestei sentinţe, pârâta B. S.A. a declarat apel, prin care a formulat critici de netemeinicie şi nelegalitate.

Prin decizia civilă nr. 171 din 30 ianuarie 2018, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă a admis apelul declarat de apelanta-pârâtă B. S.A. împotriva sentinţei primei instanţe şi a schimbat, în parte, sentinţa atacată, în sensul că a respins ca neîntemeiate şi capetele de cerere având ca obiect: constatarea caracterului abuziv al clauzei de la art. 8 pct. 1 din contractul de credit bancar ipotecar nr. x din 16 mai 2008 şi a clauzei de la art. I pct. 1 lit. t) din actul adiţional; stabilizarea cursului de schimb CHF/leu şi restituirea de către pârâtă a 50% din sumele încasate cu titlu de diferenţă între cursul valutar de la data fiecărei plăţi şi cel de la data încheierii contractului; obligarea pârâtei la modificarea graficului de rambursare;

Prin aceeaşi decizie s-au menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei atacate.

Împotriva acestei decizii, reclamanta A. a declarat recurs, prin care a solicitat admiterea căii de atac, casarea deciziei atacate şi trimiterea cauzei spre o nouă judecată.

În motivarea recursului, autoarea căii de atac a susţinut, în esenţă, că hotărârea instanţei de apel este nelegală, fiind pronunţată cu greşita aplicare a dispoziţiilor art. 38 din Carta Drepturilor Fundamentale ale Omului, art. 1 alin. (2) din Directiva nr. 93/13/CEE şi cu nerespectarea deciziilor C.J.U.E., pronunţate în cauzele C-186/16, C-92/11, C-34/13 şi a deciziei nr. 62/2017, pronunţată de Curtea Constituţională.

În concret, recurenta-reclamantă a arătat că instanţa de apel a constatat în mod greşit că a operat excluderea prevăzută de art. 1 alin. (2) din Directiva nr. 93/13/CEE, obligaţia de restituire a creditului în moneda CHF neputând fi analizată din perspectiva Legii nr. 193/2000.

Pentru a opera această excludere este necesar ca prevederea contractuală să reflecte un act cu putere de lege sau o normă administrativă, iar acestea trebuie să fie obligatorii.

După ce a evocat o serie de considerente din deciziile C.J.U.E., pronunţate în cauzele C-34/13 şi C-92/11, autoarea recursului a învederat că este necesar a se stabili dacă norma legală este sau nu obligatorie.

Recurenta-reclamantă a arătat că nu este relevantă împrejurarea dacă părţile au derogat sau nu de la o normă legală, ci dacă ar fi putut să o facă. Or, nicio normă de drept nu interzicea perfectarea unui acord cu privire la moneda de restituire a creditului. Aşadar, principiul nominalismului nu este reglementat printr-o normă obligatorie.

Autoarea recursului a învederat că, în interpretarea dată Directivei nr. 93/13/CEE în cauza Andriciuc, C.J.U.E. a ilustrat caracterul esenţial al obligaţiei de informare ce revine profesionistului, precum şi sancţiunea nerespectării acestei obligaţii.

Or, o interpretare în sens contrar, conform căreia obligaţia de informare nu ar viza şi eventualele fluctuaţii de curs valutar, ar contraveni dezlegării date de C.J.U.E. în cauza anterior evocată.

În continuare, recurenta-reclamantă a subliniat că informarea consumatorului nu trebuie să fie strict formală şi nici raportată la simpla achiesare a acestuia la contractarea unui credit în franci elveţieni.

Astfel, informarea trebuie să evidenţieze efectele concrete ale clauzei de risc valutar, să permită înţelegerea faptului că moneda poate suferi aprecieri sau deprecieri, precum şi evaluarea consecinţelor pe care le-ar avea asupra executării contractului.

Autoarea recursului a mai arătat că este irelevantă împrejurarea reţinută de instanţa de apel în sensul că suma împrumutată a fost pusă la dispoziţia împrumutatului în RON şi nu în moneda stipulată în contractul de credit.

Astfel, această împrejurare nu este susceptibilă să modifice caracterul esenţial al obligaţiei, rezultând din clauza de risc valutar, de a rambursa creditul în CHF.

Recurenta-reclamantă a susţinut că, deşi clauza risc valutar reflectă principiul nominalismului, caracterul supletiv al normei care reglementează acest principiu determină inaplicabilitatea excepţiei instituite de art. 1 alin. (2) din Directiva nr. 93/13/CEE.

Astfel, revine instanţei obligaţia de a verifica în ce măsură clauza de risc valutar, deşi intră în sfera obiectului principal al contractului, este exprimată în mod clar şi inteligibil.

Or, caracterul clar şi inteligibil priveşte atât modul de redactare a clauzei, cât şi informarea în faza precontractuală privind consecinţele economice ale clauzei.

Conform deciziei C.J.U.E., pronunţată în cauza Andriciuc, în cazul în care o instituţie financiară acordă un împrumut într-o monedă străină, aceasta trebuie să furnizeze împrumutatului informaţii suficiente pentru a-i permite adoptarea unei decizii prudente şi în cunoştinţă de cauză.

Astfel, profesionistul trebuie să comunice consumatorului orice informaţie pertinentă, care să-i permită acestuia să evalueze consecinţele economice ale unei clauzei asupra obligaţiilor sale financiare.

În concret, obligaţia de informare trebuia materializată în sensul oferirii consumatorului a unei proiecţii asupra costurilor pe care urmează să le suporte în cazul în care cursul de schimb valutar va creşte.

Or, în prezenta cauză, Banca nu a furnizat împrumutatului nicio informaţie cu privire la efectele clauzei de risc valutar.

Autoarea recursului a învederat că Banca a stipulat obligaţia de a achita ratele în moneda creditului, fără a limita întinderea acestei obligaţii. Ca urmare a dublării valorii francului elveţian în raport cu moneda naţională, contractul de credit a dobândit un caracter excesiv de oneros, de natură a conduce la încălcarea criteriului echivalenţei prestaţiilor.

La data încheierii contractului, profesionistul avea atât cunoştinţele şi mijloacele necesare pentru a evalua riscul inerent al contractului, cât şi posibilitatea de a-l comunica consumatorului.

Astfel, dezechilibrul semnificativ s-a produs încă de la momentul încheierii contractului, chiar şi în ipoteza în care profesionistul nu a putut să prevadă transformarea riscului inerent într-unul supraadăugat.

Recurenta-reclamantă a susţinut că, prin raportare la modul în care a fost interpretată Directiva nr. 93/13/CEE de C.J.U.E, sunt greşite considerentele privind imposibilitatea instanţei de apel de a interveni în contractul de credit.

După ce a evocat o serie de considerente din deciziile pronunţate de C.J.U.E. în cauzele nr. C-482/13, C-484/13, C-485/13, C-487/13, C-377/14, autoarea recursului a arătat că, din interpretarea art. 6 alin. (1) din Directiva nr. 93/13/CEE, rezultă că instanţele naţionale sunt încurajate să finalizeze judecata în favoarea celui lezat prin inserarea în contract a clauzelor abuzive.

Recurenta-reclamantă a subliniat că decizia atacată este nelegală şi prin raportare la teoria impreviziunii, întrucât contravine deciziilor nr. 62/2017 şi 623/2016 pronunţate de Curtea Constituţională.

Astfel, considerentele prin care instanţa de apel a reţinut că teoria impreviziunii nu exista sub imperiul C. civ. din 1864 sunt contrazise chiar de decizia nr. 62/2017 a Curţii Constituţionale.

Autoarea recursului a arătat că instanţa de judecată va putea înlocui clauza de risc valutar cu o dispoziţie de drept naţional cu caracter supletiv, de natură a permite restabilirea unui echilibru real între drepturile şi obligaţiile părţilor contractante, fiind incident art. 970 C. civ. din 1864. Astfel, soluţia ce se impune a fi pronunţată în prezenta cauză este ca lipsirea de efecte a clauzei de risc valutar să îmbrace forma împărţirii echitabile a diferenţelor de curs valutar faţă de cursul de la data încheierii contractului.

Recurenta-reclamantă a mai învederat că instanţa de apel a omis faptul că aplicarea teoriei impreviziunii constituie o excepţie de la principiul disponibilităţii.

În acest sens, autoarea recursului a arătat că art. 1271 C. civ. adoptat prin Legea nr. 287/2009 permite instanţei să dispună adaptarea contractului şi atunci când reclamantul a solicitat doar încetarea acestuia, fără să fi formulat şi un capăt de cerere subsidiar având ca obiect distribuirea echitabilă între părţile contractante a pierderilor şi beneficiilor rezultate din schimbarea împrejurărilor.

După ce a evocat cerinţele aplicării teoriei impreviziunii, recurenta-reclamantă a susţinut că intervenţia instanţei de judecată în convenţia părţilor este condiţionată de dovedirea unui dezechilibrul contractual major, cauzat de un eveniment exterior conduitei părţilor şi imprevizibil.

Interpretarea corectă a riscului supraadăugat al contractului, în contextul apariţiei unui eveniment ce transformă obligaţia consumatorului într-una excesiv de oneroasă, este aceea că se referă la schimbarea împrejurărilor economice ce afectează valoric suma de rambursat, de natură a atrage intervenţia instanţei de judecată.

În lipsa unei definiţii legale a noţiunii de onerozitate excesivă, procentul de 50% de majorare a valorii obligaţiei consumatorului este reţinut şi propus de legiuitorul european prin Directiva nr. 17/2014.

A considera că, indiferent de variaţia cursului CHF/leu, împrumutatul trebuie să suporte atât riscul inerent, cât şi cel supraadăugat, ar echivala cu lipsirea de conţinut a instituţiei impreviziunii.

În drept, recursul a fost întemeiat pe motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Recurenta-reclamantă a menţionat că nu este de acord ca recursul să fie soluţionat în completul de filtru prevăzut de art. 493 alin. (6) C. proc. civ., în situaţia în care se va constata că este admisibil .

Cererea de recurs a fost comunicată intimatei-pârâte la 15 octombrie 2018 .

Intimata-pârâtă a depus întâmpinare la 14 noiembrie 2018, cu respectarea termenului legal, prin care a invocat excepţia netimbrării capătului de cerere întemeiat pe impreviziune, excepţia inadmisibilităţii recursului, iar în subsidiar, a solicitat respingerea recursului ca nefondat, precum şi obligarea recurentei-reclamante la plata cheltuielilor de judecată.

Întâmpinarea a fost comunicată recurentei-reclamante la 27 noiembrie 2018 .

Recurenta-reclamantă nu a depus răspuns la întâmpinare.

În temeiul art. 493 C. proc. civ., a fost întocmit raportul asupra admisibilităţii în principiu a recursului, iar prin încheierea din 07 mai 2019, Înalta Curte a dispus comunicarea raportului către părţi.

Părţile nu au depus puncte de vedere la raport.

Prin încheierea din 08 octombrie 2019, Înalta Curte, constituită în completul de filtru, a respins excepţiile nulităţii şi inadmisibilităţii recursului, formulate de intimata-pârâtă prin întâmpinare, a admis în principiu recursul recurentei-reclamante şi a fixat termen în şedinţă publică, pentru soluţionarea acestuia.

Prin încheierea din 26 noiembrie 2019, Înalta Curte, în temeiul art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., a suspendat judecata recursului declarat de recurenta-reclamantă A. împotriva deciziei civile nr. 171 din 30 ianuarie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă până la soluţionarea cauzei C-81/19, aflată pe rolul Curţii de Justiţie a Uniunii Europene.

La 23 decembrie 2020, recurenta-reclamantă a formulat cerere de repune a cauzei pe rol.

Analizând recursul în cauză, din perspectiva motivelor invocate şi a normelor de drept aplicabile, Înalta Curte îl va respinge ca nefondat, pentru considerentele ce urmează:

Recurenta-reclamantă a criticat soluţia instanţei de apel de respingere a capătului de cerere în constatarea caracterului abuziv al clauzelor cuprinse în art. 8.1 din contractul de credit ipotecar nr. x din data de 16.05.2008 şi art. I pct. I.1 lit. t) din actul adiţional la contractul de credit. Potrivit acestor clauze, împrumutatul s-a obligat să ramburseze suma împrumutată în moneda creditului, respectiv în CHF.

Criticile redate de recurentă pot fi calificate ca referindu-se la aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000, ce transpune art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE, astfel cum au fost interpretate în jurisprudenţa CJUE (cauza Andriciuc, C-186/16), art. 4 din Legea nr. 193/2000, art. 4 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE şi art. 1578 C. civ. de la 1864, critici care pot fi integrate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Contractul de credit ipotecar în discuţie, ale cărui clauze referitoare la riscul valutar sunt supuse mecanismului de control al clauzelor abuzive, a fost încheiat la 16 mai 2008, fiind guvernat, prin urmare, de prevederile actelor normative în domeniul protecţiei consumatorului în vigoare la acea dată, respectiv de Legea nr. 190/1999 şi de O.G. nr. 21/1992.

În completarea legilor speciale privind raporturile dintre profesionişti şi consumatori, actul juridic analizat este supus prevederilor din C. civ. de la 1864, relative la împrumutul de consumaţie cu dobândă, potrivit art. 102 alin. (1) din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009.

Clauzele contestate reflectă regula generală aplicabilă în materia împrumutului de consumaţie înscrisă în art. 1584 C. civ. de la 1864. Conform acestei prevederi legale, principala obligaţie a împrumutatului este aceea de a restitui lucrurile împrumutate în aceeaşi calitate şi cantitate.

Potrivit art. 1578 C. civ. de la 1864, obligaţia ce rezultă dintr-un împrumut este întotdeauna pentru aceeaşi sumă numerică înscrisă în contract; în materia contractului de credit, această sumă este cea înscrisă în graficul de rambursare ce face parte din contract, date fiind prevederile convenţionale privind restituirea principalului cu aplicarea unei dobânzi şi a unor comisioane.

Aşadar, aceste clauze contractuale reflectă o dispoziţie de drept naţional cu caracter supletiv, în sensul că se aplică între părţile contractante în lipsa unui acord diferit în această privinţă.

Instanţa de recurs reţine că în contractul de credit nu există nicio stipulaţie contractuală prin intermediul căreia părţile să fi convenit menţinerea valorii obligaţiilor la un anumit nivel şi, pe cale de consecinţă, să înlăture incidenţa principiului nominalismului monetar consacrat prin art. 1578 C. civ. de la 1864. În absenţa unor clauze derogatorii devine incidentă norma de drept comun în această materie, prevăzută de art. 1578 C. civ. de la 1864 reflectată în clauzele contestate.

Articolul 1 alin. (2) din Directiva nr. 93/13/CEE, transpus în dreptul naţional prin art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000, instituie o excludere din domeniul de aplicare a regimului acestei Directive a acelor clauze contractuale care reflectă actele cu putere de lege sau normele administrative obligatorii. Potrivit jurisprudenţei constante a Curţii, această excludere este justificată de faptul că, în principiu, se poate prezuma în mod legitim că legiuitorul naţional a stabilit un echilibru între ansamblul drepturilor şi obligaţiilor părţilor la anumite contracte (a se vedea Hotărârea din 21 martie 2013, RWE Vertrieb, C-92/11).

În analiza îndeplinirii condiţiilor excluderii, Curtea a statuat că instanţa naţională are sarcina să verifice dacă clauza contractuală vizată reflectă dispoziţii de drept naţional care se aplică în mod imperativ între părţile contractante, independent de alegerea lor, sau dispoziţii de natură supletivă şi, prin urmare aplicabile automat, cu alte cuvinte în lipsa unui acord diferit între părţi în această privinţă (a se vedea în acest sens, Hotărârea din 21 martie 2013, RWE Vertries, C-92/11, Hotărârea din 20 septembrie 2017, Andriciuc şi alţii, C-186/16, pct. 29 şi 30).

Contrar celor susţinute prin motivele de recurs, din însăşi hotărârea invocată de autoarea căii de atac, respectiv Hotărârea Andriciuc, rezultă că expresia "acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii", în sensul articolului 1 alin. (2) din Directivă, acoperă, în raport de al treisprezecelea considerent al acesteia, şi norme supletive, respectiv acelea care, potrivit legii, se aplică între părţile contractante cu condiţia ca părţile să nu fi derogat prin convenţie.

Consecventă dezlegărilor date în jurisprudenţa sa anterioară, Curtea a statuat, în Hotărârea din 9 iulie 2020, N.G., O.H. împotriva C., C-81/19, par. 35, că împrejurarea că se poate deroga de la o dispoziţie de drept naţional supletivă este lipsită de relevanţă în ceea ce priveşte verificarea aspectului dacă o clauză contractuală ce reflectă o asemenea dispoziţie este exclusă, în temeiul art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13, din domeniul său de aplicare.

Contrar celor susţinute prin motivele de recurs, faptul că nu a făcut obiectul unei negocieri individuale clauza în litigiu, nu are niciun efect asupra excluderii sale din domeniul de aplicare al acestei directive. În acest sens, C.J.U.E. a statuat că, potrivit art. 3 alin. (1) din Directiva 93/13 (transpusă prin art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000), lipsa unei negocieri individuale, este o condiţie legată de declanşarea verificării caracterului abuziv al unei clauze, control care nu poate interveni în cazul în care clauza contractuală nu intră în domeniul său de aplicare (a se vedea Hotărârea din 9 iulie 2020, C-81/19, par. 36).

Rezultă din dezlegarea dată de C.J.U.E. acestei probleme că, o clauză care prevede restituirea împrumutului în valuta acordată, intră sub incidenţa prevederilor art. 1 alin. (2) din Directivă şi, deci, este exclusă din domeniul de aplicare al acestei Directive, dacă reflectă o normă naţională imperativă pentru părţi şi de la care acestea nu ar putea deroga sau dacă reflectă o normă naţională supletivă, care se aplică ope legis, în lipsa unui acord de voinţă contrar al părţilor.

Dispoziţiile contestate, care prevăd obligaţia împrumutatului de restitui creditul în moneda în care i-a fost acordat, reprezintă o reluare a dispoziţiilor art. 1578 C. civ. de la 1864 privind nominalismul monetar.

Prin urmare, prevederile contractuale contestate reflectă o normă de drept naţional cu caracter supletiv şi, întrucât părţile nu au înţeles să deroge de la aplicarea ei, convenţia astfel încheiată are putere de lege între părţile contractante, potrivit art. 969 C. civ. de la 1864.

Aşadar, criticile formulate de recurenta-reclamantă nu pot fi primite, pentru că acele clauze, denumite de recurentă clauze de risc valutar, sunt excluse de la controlul jurisdicţional al caracterului abuziv potrivit art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE, respectiv din domeniul de aplicare al Legii nr. 193/2000 potrivit art. 3 alin. (2) din această lege, cum corect a reţinut şi instanţa de apel, ceea ce face inutilă trecerea la etapele ulterioare acestui mecanism, respectiv verificarea excluderii prevăzute de art. 4 alin. (6) din lege, urmată apoi de verificarea îndeplinirii condiţiilor cumulative prevăzute de art. 4 alin. (1) din aceeaşi lege.

Prin prisma acestor considerente, care pot susţine, de altfel, caracterul nefondat al tuturor criticilor aduse de recurenţi deciziei atacate, verificarea şi, implicit, motivarea hotărârii, din perspectiva întrunirii cerinţelor prevăzute de art. 4 din Legea nr. 193/2000 (dezechilibrul semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, în detrimentul consumatorului, contrar bunei credinţe) şi a caracterului clar şi inteligibil al unor clauze stipulate în contractele încheiate între consumatori şi profesionişti nu poate fi realizată decât dacă nu e incidentă prima cauză de excludere de la analiza caracterului abuziv şi care are în vedere, aşa cum s-a arătat, măsura în care clauza contractuală reflectă acte sau norme obligatorii ale dreptului naţional (în care se includ şi normele supletive de la care părţile nu au derogat).

Cu atât mai mult recurenta-reclamantă nu poate invoca greşita aplicare, de către instanţa de apel, a prevederilor art. 6 din legea nr. 193/2000, text de lege ce vizează consecinţele constatării caracterului abuziv al unei clauze contractuale. Câtă vreme o clauză nu intră în domeniul de aplicare al Directivei 93/13, este evident că nu se pune problema constatării nulităţii acesteia şi că textul de lege pretins încălcat de instanţa de prim control judiciar este inaplicabil raportului juridic dedus judecăţii.

Criticile recurentei-reclamante privind nerespectarea de către intimata-pârâtă a obligaţiei de informare în faza precontractuală nu pot fi primite. Publicitatea şi informaţiile furnizate de creditor în cadrul negocierii contractului se analizează de către instanţele devolutive, în lumina tuturor elementelor de fapt pertinente. Aşadar, o atare analiză nu ar putea fi efectuată de instanţa de recurs, limitată, în demersul său, doar la verificarea aspectelor de nelegalitate ale hotărârilor atacate.

Nu în ultimul rând, chiar dacă o atare obligaţie de informare ar fi fost încălcată, această încălcare nu conduce, de drept, la constatarea caracterului abuziv al unei clauze contractuale. Este necesar, în plus, să se constate dacă clauza în discuţie a provocat, în contradicţie cu exigenţa de bună-credinţă, un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor care decurg din contract, potrivit art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000. Or, aşa cum s-a arătat mai sus, o asemenea verificarea nu poate fi făcută, de vreme ce clauza care instituie rambursarea împrumutului în moneda în care a fost acordat este prevăzută de o normă supletivă, fiind exclusă din domeniul de aplicare a regimului Directivei 93/13/CEE, potrivit art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000.

Cererea de stabilizare/îngheţare a cursului de schimb CHF/Leu, aşa cum se urmăreşte, nu ar putea fi primită, câtă vreme legislaţia privind protecţia consumatorului şi Directiva 93/13/CEE, invocate de recurenţii-reclamanţi, or reglementarea de drept comun (C. civ. de la 1864), nu permit intervenţia instanţei de judecată în acordul de voinţă al părţilor, judecătorul fiind împuternicit doar să constate nulitatea unei clauze, să o lipsească de efecte, nu şi să îi modifice conţinutul.

Imposibilitatea impunerii unei clauze contractuale prin hotărâre judecătorească a fost consacrată constant în practica CJUE, sens în care trebuie evocată hotărârea pronunţată în cauza 618/10 Banco Espanol de Credito S.A., în care Curtea a hotărât că, "atunci când constată existenţa unei clauze abuzive instanţele au numai obligaţia de a exclude aplicarea unei astfel de clauze pentru ca aceasta să nu mai producă efecte obligatorii în ceea ce priveşte consumatorul, fără a avea posibilitatea să modifice conţinutul acesteia".

Cât priveşte pretinsa aplicare greşită a dispoziţiilor art. 970 C. civ. de la 1864 şi a teoriei impreviziunii, reflectată în decizia Curţii Constituţionale nr. 623/2016, se impune a face o serie de precizări.

Reclamanta nu a învestit instanţa de fond cu un capăt de cerere referitor la adaptarea contractului de credit, bazat pe impreviziune. Deşi a invocat, formal, incidenţa prevederilor art. 970 C. civ. de la 1864, în dezvoltarea motivelor de fapt ale cererii de chemare în judecată, dezechilibrul prestaţiilor părţilor contractante intervenit în cursul executării convenţiei a fost invocat ca argument în susţinerea îndeplinirii condiţiilor prevăzute de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 pentru constatarea caracterului abuziv al clauzelor care impuneau restituirea împrumutului în moneda în care a fost acordat. De altfel, formularea a două capete distincte de cerere, cu titlu principal, simultan, unul în constatare nulitate parţială contract şi unul în adaptare a convenţiei, bazată pe impreviziune, nici nu era posibilă, din moment ce a doua solicitare nu putea avea ca premisă decât o convenţie valabil încheiată.

Prin urmare, criticile formulate de recurenta-reclamantă, referitoare la greşita interpretare de către instanţa de apel a prevederilor art. 970 C. civ. de la 1864 şi a teoriei impreviziunii, astfel cum ar fi aceasta aplicabilă, în lumina considerentelor Deciziei Curţii Constituţionale nr. 623/2016, şi contractelor încheiate anterior intrării în vigoare a Noului C. civ., sunt nefondate. Prin formularea lor, recurenta se raportează la dezechilibrul semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor contractante contrar cerinţei bunei-credinţe şi, prin urmare, se tinde astfel la justificarea îndeplinirii condiţiilor pentru constatarea caracterului abuziv al clauzelor de risc valutar. Or, aşa cum s-a arătat în precedentele considerente, clauzele contractuale în discuţie sunt excluse din domeniul de aplicare al Legii nr. 193/2000, astfel că niciuna din prevederile acestei legi nu se aplică raportului juridic dedus judecăţii în privinţa clauzelor prin care împrumutatul s-a obligat să ramburseze suma împrumutată în moneda creditului.

Nu în ultimul rând, instanţa supremă reţine că, raportat la data încheierii contractului, 16.05.2008, dispoziţiile art. 1271 din C. civ. adoptat prin Legea nr. 287-2009 privind C. civ. nu sunt aplicabile în cauză.

Ca parte căzută în pretenţii, recurenta-reclamantă va fi obligată la plata cheltuielilor de judecată către intimata-pârâtă, în temeiul art. 453 alin. (1) C. proc. civ.

Faţă de toate considerentele ce preced, în temeiul art. 496 C. proc. civ., urmează a respinge recursul declarat de recurenta-reclamantă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta-reclamantă A. împotriva deciziei civile nr. 171 din 30 ianuarie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, ca nefondat.

Obligă recurenta-reclamantă la plata către intimata-pârâtă a sumei de 1659.26 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 20 aprilie 2021.