Tort claim for abusive litigation upheld; defendants liable for €445,500 damages plus reduced costs on appeal.

Şedinţa publică din data de 15 aprilie 2021

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cauzei

Prin cererea de chemare în judecată, înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă, la data de 5 mai 2017, sub nr. x/2017, reclamanta A. a chemat în judecată pe pârâţii B. şi C., solicitând obligarea acestora la plata sumei de 2.071.065,36 RON, echivalentul în RON a sumei de 455.700 euro, la cursul BNR de la data introducerii acţiunii, reprezentând repararea prejudiciului cauzat de pârâţi, conform art. 1349 C. civ., cu cheltuieli de judecată.

La data de 09.11.2017, reclamanta a depus cerere de completare a acţiunii introductive şi de precizare a temeiurilor de fapt şi de drept. A arătat că înţelege să formuleze un capăt subsidiar de cerere, prin care, în ipoteza respingerii petitului principal de acţiune, pârâţii să fie obligaţi la plata daunelor interese pentru exercitarea abuzivă a drepturilor procesuale, constând în suma de 535.770,85 RON, reprezentând prejudiciu urmare neîncasării şi neutilizării până la 12.07.2007 a preţului prevăzut în antecontractul nr. x/12.07.2007, dobânda penalizatoare prevăzută de art. 3 din O.G. nr. 13/2011, aplicabilă şi la determinarea despăgubirilor pentru prejudiciul constând în imposibilitatea utilizării preţului contractual, conform art. 1381 alin. (3) C. civ., calculată pentru intervalul 12.07.2007-07.05.2014.

Reclamanta a solicitat, suplimentar, decurgând din constatarea săvârşirii de către pârâţi a abuzului de drept, să se dispună obligarea acestora la plata sumei de 330.112,17 RON, reprezentând daune interese pentru prejudiciul produs prin imposibilitatea încasării şi utilizării, urmare acţiunilor abuzive, în intervalul 16.05.2009-07.05.2014, a preţului prevăzut în antecontractul de vânzare-cumpărare din 16.05.2008 (1.000 euro/mp), preţ pe care, din considerente de timbraj şi, în baza principiului disponibilităţii, l-a redus prin utilizarea la calculul dobânzilor penalizatoare a unei baze de 300 euro/mp.

La termenul din 18 ianuarie 2018, reclamanta a susţinut, în şedinţă publică, faptul că nu achită taxa judiciară de timbru pentru cel de al doilea capăt al cererii completatoare.

2. Hotărârea pronunţată în primă instanţă de Tribunalul Bucureşti:

Prin sentinţa civilă nr. 859 din 3 mai 2018, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă a admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, invocată din oficiu, şi a respins acţiunea, ca fiind prescrisă.

3. Hotărârile pronunţate în apel de Curtea de Apel Bucureşti:

Prin decizia civilă nr. 97A din 28 ianuarie 2019, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a admis apelul formulat de reclamantă împotriva sentinţei civile nr. 859 din 3 mai 2018, pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, a anulat sentinţa apelată şi a reţinut cauza în vederea evocării fondului.

Prin decizia civilă nr. 1000 din 2 iulie 2019, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, în rejudecare, a admis în parte cererea de chemare în judecată, obligându-i pe pârâţi la plata către reclamanta a sumei de 445.500 euro, cu titlu de daune, şi a sumei de 30.836,3 RON, reprezentând cheltuieli de judecată.

4. Calea de atac exercitată în cauză:

Împotriva deciziei civile nr. 97 A din 28 ianuarie 2019 şi a deciziei civile nr. 1000 din 2 iulie 2019, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie au declarat recurs pârâţii B. şi C., solicitând admiterea recursului, casarea hotărârilor recurate şi trimiterea cauzei pentru rejudecarea fondului.

În motivarea recursului, faţă de argumentele instanţei de apel cu privire la decizia nr. 97 A din 28 ianuarie 2019, pârâţii au arătat că, potrivit art. 103 din Legea nr. 71/2011, obligaţiile născute din faptele juridice extracontractuale sunt supuse dispoziţiilor legii în vigoare la data producerii ori, după caz, a săvârşirii lor. Actele şi faptele juridice încheiate ori, după caz, săvârşite sau produse înainte de intrarea în vigoare a legii noi nu pot genera alte efecte juridice decât cele prevăzute de legea în vigoare la data încheierii sau, după caz, a săvârşirii ori producerii lor. Astfel, au învederat că este greşit raţionamentul instanţei şi că legea aplicabilă în litigiu este vechiul C. civ., apelul nefiind neîntemeiat.

Au precizat, totodată, că întrucât instanţa de fond a judecat cauza pe o excepţie pe care o putea invoca din oficiu, nicio altă critică privind fondul dedus judecăţii nu poate avea obiect. Aşadar, nici întâmpinarea nu putea viza apărări de fond. În cauză nu sunt aplicabile prevederile art. 2512 din noul C. civ.

Cu referire la decizia civilă nr. 1000 din 2 iulie 2019, recurenţii au susţinut că instanţa de apel a reţinut că lor reaua-credinţă rezultă din stăruinţa cu care au solicitat în toate fazele procesuale recunoaşterea efectelor sentinţei din procesul de uzucapiune.

Or, demersurile judiciare au fost făcute pentru a se apăra un drept. Toate acţiunile recurenţilor trebuie privite ca fiind acţiunile unui proprietar care îşi apără în justiţie dreptul de proprietate obţinut tot în justiţie. În condiţiile în care recurenţii nu erau terţi faţă de terenul respectiv, ci chiar proprietari prin uzucapiune, nu li se poate imputa faptul că au încercat să-şi apere dreptul prin orice mijloace legale şi procedurale. Faptul că s-a preferat dreptul beneficiarilor dispoziţiei nr. 437/12.07.2002 nu ar trebui să aibă nicio relevanţă, neputându-li-se reţine altă intenţie decât cea de protejare a unui drept câştigat prin justiţie.

Recurenţii au mai arătat că ambele antecontracte invocate de către intimată au fost încheiate pro causa, cu acelaşi promitent cumpărător, şi semnate în condiţiile în care promitenta vânzătoare cunoştea bine faptul că există litigii pe rol care vizau exact dreptul de proprietate, iar durata lor nu putea fi estimată.

Au solicitat a se avea în vedere că intimata este o cumpărătoare de drepturi litigioase a terenului notificat pe Legea nr. 10/2001, care s-a ocupat de obţinerea acestui imobil, ca mandatară a notificaţilor, iar apoi şi-a vândut sieşi terenul obţinut de la Primăria municipiului Bucureşti, pentru preţul de 12.390 euro (reclamanta a semnat contractul în calitate de vânzătoare şi de cumpărătoare). Ulterior, la mai puţin de un an, acelaşi teren a făcut obiectul unei promisiuni de vânzare-cumpărare, pentru un preţ de 18,377 ori mai mare. Această promisiune de vânzare nu a fost prelungită la ajungerea la termen, promitentul cumpărător preferând să încheie, după scurt timp, un nou antecontract de vânzare-cumpărare pentru o sumă de 2.857 ori mai mare.

5. Apărările formulate în cauză:

La data de 7 august 2020, intimata a formulat întâmpinare, prin care a invocat, în principal, nulitatea recursului, pentru neîncadrarea motivelor în cazurile de casare prevăzute de art. 488 C. proc. civ. în subsidiar, a solicitat respingerea acestuia, ca nefondat.

În esenţă, cu privire la fondul recursului, intimata a arătat că acţiunea soluţionată irevocabil prin decizia nr. 1327/07.05.2014 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, cea care prin notarea sa abuzivă în cartea funciară a împiedicat exercitarea dreptului de dispoziţie al reclamantei asupra terenului în litigiu, reprezintă o facta pendentia, hotărârea primei instanţe fiind pronunţată după intrarea în vigoare a noului C. civ.

Prin decizia recurată, instanţa de apel face trimitere în mod corect la dispoziţiile art. 2528 alin. (1) noul C. civ., despre care menţionează că reproduce întocmai prevederile art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 şi stabileşte că momentul obiectiv de la care începe să curgă prescripţia extinctivă este 07.05.2014, data pronunţării deciziei civile irevocabile nr. 1237/2014. Or, acest element esenţial nu a fost avut în vedere în cadrul recursului.

Prin urmare, în raport de stabilirea corectă a momentului de la care începe să curgă prescripţia extinctivă, în temeiul art. 6 alin. (4) din noul C. civ. -interpretat per a contrario, şi art. 201 din Legea nr. 71/2011 sunt aplicabile dispoziţiile noi, deci inclusiv prevederile art. 2512 din noul C. civ., care stabileşte regimul juridic de ordine privată pentru invocarea excepţiei prescripţiei extinctive, aşa cum corect s-a reţinut şi în jurisprudenţa instanţei supreme.

În legătură cu soluţia pronunţată asupra fondului prin admiterea în parte a cererii de chemare în judecată, intimata a învederat că raţionamentul juridic al instanţei de apel este coerent şi riguros întemeiat în fapt şi în drept, fiind analizată autoritatea de lucru judecat a deciziilor nr. 654/2007 şi nr. 1237/2014 în ceea ce priveşte reaua-credinţă a recurenţilor, exercitarea de către aceştia a dreptului de notare a unor litigii în cartea funciară în mod abuziv, producerea unui prejudiciu cert intimatei prin deprecierea preţului de vânzare pentru imobilul în cauză.

Recurenţii nu au depus răspuns la întâmpinare.

6. Procedura de filtru:

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă la 30 iunie 2020, fiind repartizat aleatoriu Completului nr. 8.

Raportul întocmit în cauză, în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) C. proc. civ., a fost analizat în completul de filtru, fiind comunicat părţilor, iar, prin încheierea din 18.03.2021, completul de filtru a admis în principiu recursul declarat de pârâţii B. şi C. împotriva deciziei nr. 97 A din 28 ianuarie 2019 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, pronunţată în dosarul nr. x/2017, şi deciziei nr. 1000 din 2 iulie 2019, pronunţate de aceeaşi instanţă în acelaşi dosar, şi a fixat termen de judecată la 15 aprilie 2021, în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată următoarele:

Raportat la decizia nr. x din 28 ianuarie 2019, recurenţii au susţinut că norma de drept material aplicabilă litigiului pendinte este cea cuprinsă în C. civ. de la 1864, astfel că, în privinţa excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune nu sunt incidente dispoziţiile art. 2512 din noul C. civ., aceasta putând fi invocată din oficiu de către instanţa de fond în acord cu prevederile art. 103 din Legea nr. 71/2011.

Pentru a analiza acest motiv de recurs prin prisma dispoziţiilor art. 488 pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte reţine că, prin cererea de chemare în judecată, reclamanta a solicitat obligarea pârâţilor la repararea prejudiciului cauzat prin formularea abuzivă a unor acţiuni în faţa instanţelor de judecată, fiind astfel împiedicată să exercite atributul dispoziţiei asupra bunului său. Aceasta a afirmat că pârâţii, cu rea credinţă, au procedat la înscrierea în cartea funciară a imobilului a unor menţiuni referitoare la aceste acţiuni judiciare, creându-i astfel un prejudiciu ce urmează a fi cuantificat prin determinarea diferenţei dintre valoarea bunului la data vânzării şi valoarea aceluiaşi bun la data semnării celui de-al doilea antecontract de vânzare cumpărare, perfectarea acestei ultimei convenţii nefiind posibilă la acel moment faţă de opoziţia constantă a pârâţilor, cei care au contestat permanent dreptul de proprietate al reclamantei.

Conform situaţiei de fapt stabilite de instanţele de fond, Înalta Curte constată că, prin decizia civilă nr. 654/05.04.2007 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a, irevocabilă, au fost obligaţi pârâţii să lase reclamantei în deplină proprietate şi liniştită posesie terenul în suprafaţă de 650 mp, situat în Bucureşti, str. x, instanţa reţinând că reclamanta este proprietara imobilului conform contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/10.09.2004, redobândit în temeiul Legii nr. 10/2001, prin dispoziţia nr. x/12.07.2002 a Primăriei Municipiului Bucureşti.

Ulterior, la 30.08.2007, pârâţii au înregistrat la Judecătoria Sectorului 3, sub nr. x/2007, o acţiune prin care au solicitat, în contradictoriu cu reclamanta, constatarea nulităţii absolute a dispoziţiei nr. 473/12.07.2002, a procesului-verbal nr. x/19.07.2002 de punere în posesie şi a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/10.09.2004, cerere respinsă prin sentinţa civilă nr. 1833/25.10.2011 a Judecătoriei Sectorului 3, definitivă prin decizia civilă nr. 220/07.10.2013 a Curţii de Apel Bucureşti şi irevocabilă prin decizia nr. 1327/07.05.2014 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

De asemenea, la 12.09.2007 pârâţii au formulat şi o plângere împotriva încheierii de carte funciară prin care s-a înscris dreptul de proprietate asupra imobilului în cauză, formându-se dosarul nr. x/2007 pe rolul Judecătoriei Sectorului 3, soluţionată prin sentinţa civilă nr. 10982/26.10.2009, prin care s-a constatat perimată cererea, hotărârea devenind irevocabilă prin nerecurare la data de 02.10.2009.

Prin cererea adresată Curţii de Apel Bucureşti la 31.03.2008, pârâţii au solicitat lămurirea înţelesului, întinderii şi aplicării dispozitivului deciziei civile nr. 654/05.04.2007, anularea încheierii de învestire cu formulă executorie a acesteia, anularea tuturor actelor de executare şi a executării silite însăşi. Prin încheierea din 15.04.2008 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti în dosarul nr. x/2008, s-a luat act de renunţarea contestatorilor pârâţi la judecata contestaţiei la titlu.

Totodată, prin încheierea din 15.04.2008 pronunţată în dosarul nr. x/2008, Curtea de Apel Bucureşti a luat act de renunţarea petenţilor pârâţi la judecata cererii de suspendare provizorie a executării silite a deciziei civile nr. 654/05.04.2007, până la soluţionarea dosarului nr. x/2008

Pentru iniţierea şi notarea în cartea funciară de către pârâţi a litigiilor menţionate, reclamanta a formulat acţiunea în răspundere civilă delictuală ce face obiectul prezentului dosar, susţinând că, deşi demersurile abuzive ale pârâţilor au început în anul 2007 - deci sub imperiul C. civ. din 1864, efectele juridice al acestora s-au produs şi sub efectul legii civile noi, în intervalul 01.10.2011 (data intrării în vigoare a noului C. civ.) - 07.05.2014 (dată la care a fost pronunţată decizia civilă nr. 1327 de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin care a fost respinsă în mod irevocabil acţiunea pârâţilor care viza constatarea nulităţii absolute al titlului de proprietate al reclamantei).

A susţinut reclamanta că, până la data pronunţări deciziei civile nr. 1327/07.05.2014, nu a putut să îşi exercite în mod efectiv dreptul de a dispune de teren prin înstrăinarea acestuia, nici să determine cuantumul prejudiciului care i s-a produs, prin calcularea diferenţei dintre preţul pe care ar fi putut să îl încaseze din vânzarea terenului conform antecontractului de vânzare-cumpărare din mai 2008 şi preţul obţinut ulterior radierii notărilor prejudiciabile din cartea funciară ca efect al pronunţării hotărârii menţionate.

În situaţia de faţă, Înalta Curte observă că, fiind vorba de acţiuni civile ale căror efecte nu s-au produs instantaneu, la momentul formulării cererilor de chemare în judecată, ci în timp, în intervalul cuprins între data înregistrării acestora la instanţele de judecată şi data rămânerii lor irevocabile, pentru determinarea regimului juridic al faptelor imputate pârâţilor urmează a se avea în vedere prevederile art. 103 din Legea nr. 71/2011, întrucât răspunderea pentru faptele ilicite cauzatoare de prejudicii este guvernată de legea în vigoare la momentul săvârşirii faptei ilicite.

Astfel cum a reţinut şi instanţa de apel, prin raportare la data intrării în vigoare a noului C. civ. (01.10.2011), acţiunile formulate de pârâţi în dosarul nr. x/2007 al Judecătoriei Sectorului 3 şi dosarele nr. x/2008 şi nr. y/2008 ale Curţii de Apel Bucureşti reprezintă fapte constitutive de situaţii juridice, realizate în întregime înainte de intrarea în vigoare a legii noi, cărora li se aplică, conform art. 103 din Legea nr. 71/2011, prevederile art. 998-999 din vechiul C. civ.. De asemenea, efectele generate de aceste situaţii juridice au intervenit anterior adoptării noului C. civ., fiind vorba, aşadar, de facta praeterita, putând fi aplicată numai legea veche, adică legea în vigoare la data producerii faptei respective ori efectelor ei, în sens contrar, dacă s-ar aplica o lege ulterioară, ar însemna ca instanţa se atribuie efect retroactiv, cu încălcarea principiului neretroactivităţii.

În acest caz, în mod corect a considerat instanţa de apel că, sub aspectul prescripţiei dreptului material la acţiunea în răspundere civilă delictuală, cu trimitere la art. 8 din Decretul nr. 167/1958, termenul de prescripţie de 3 ani a început să curgă la data soluţionării irevocabile a celor trei acţiuni, fiind împlinit la data introducerii prezentei cereri de chemare în judecată.

Mai mult, faţă de norma aplicabilă, excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune putea fi invocată din oficiu, în temeiul art. 18 din Decretul nr. 167/1958, care prevede că "Instanţa judecătorească şi organul arbitral sunt obligate ca, din oficiu, să cerceteze, dacă dreptul la acţiune sau la executarea silită este prescris".

Cât priveşte acţiunea soluţionată prin sentinţa civilă nr. 1833/25.10.2011 a Judecătoriei Sectorului 3, definitivă prin decizia civilă nr. 220/07.10.2013 a Curţii de Apel Bucureşti şi irevocabilă prin decizia nr. 1327/07.05.2014 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, aceasta reprezintă facta pendentia în raport de data intrării în vigoare a noului C. civ., adică o situaţie juridică în curs de formare, modificare sau stingere la data aplicării normei juridice noi de drept material, respectiv art. 1349 şi urm. din noul C. civ.. Cererea de chemare în judecată, deşi iniţiată sub imperiul legii vechi, a fost soluţionată irevocabil după 01.10.2011. Fapta imputată recurenţilor s-a epuizat în anul 2014, caracterul său ilicit fiind confirmat prin decizia nr. 1327/07.05.2014 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, instanţă care a constatat că "şi prin decizia Curţii de Apel Bucureşti nr. 654/2007 sunt înlăturate, cu putere de lucru judecat absolută, efectele hotărârii în uzucapiune, în contradictoriu cu pârâţii din litigiul de faţă, care au aceeaşi poziţie procesuală cu pârâta D., reclamantă în cadrul acţiunii în revendicare."

Potrivit art. 2528 alin. (1) din noul C. civ., "Prescripţia dreptului la acţiune în repararea unei pagube care a fost cauzată printr-o faptă ilicită începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea".

Pentru a analiza însă incidenţa acestui text de lege, se impune a examina prevederile art. 2512 din acelaşi act normativ, care prevede că "(1) Prescripţia poate fi opusă numai de cel în folosul căruia curge, personal sau prin reprezentant, şi fără a fi ţinut să producă vreun titlu contrar ori să fi fost de bună-credinţă. (2) Organul de jurisdicţie competent nu poate aplica prescripţia din oficiu", dar şi pe cele ale art. 2513 C. civ., care stipulează că "Prescripţia poate fi opusă numai în primă instanţă, prin întâmpinare sau, în lipsa invocării, cel mai târziu la primul termen de judecată la care părţile sunt legal citate".

În cauză, însă, recurenţii nu au invocat în termen excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, astfel că, faţă de argumentele sus prezentate, în mod corect instanţa de apel a constatat că sunt aplicabile dispoziţiile art. 2512 - 2513 din noul C. civ.

În speţă, nu poate fi reţinută decizia în interesul legii nr. 1/2014 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 283 din 17 aprilie 2014, dată în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 5, art. 201 şi art. 223 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind C. civ. şi ale art. 6 alin. (4), art. 2512 şi art. 2513 din Legea nr. 287/2009 privind C. civ., în sensul că prescripţiile extinctive începute anterior datei de 1 octombrie 2011, împlinite ori neîmplinite la aceeaşi dată, rămân supuse dispoziţiilor art. 18 din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripţia extinctivă, republicat, astfel încât atât instanţele de judecată, din oficiu, cât şi părţile interesate pot invoca excepţia prescripţiei extinctive, indiferent de stadiul procesual, chiar în litigii începute după 1.10.2011.

Aceasta, deoarece, în speţă, atât momentul obiectiv de la care a început a curge prescripţia, reprezentat de data soluţionării irevocabile a dosarului nr. x/2007, respectiv 07.05.2014, când a fost pronunţată decizia civilă nr. 1327 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, cât şi momentul subiectiv, raportat la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/17.07.2014, prin care s-a perfectat vânzarea imobilului la un preţ mai mic decât cel pe care intimata îl putea obţine în anul 2007, sunt ulterioare intrării în vigoare a noului C. civ.

În consecinţă, instanţa de apel a aplicat şi interpretat corect normele de drept material contestate, caz în care Înalta Curte nu poate reţine incidenţa art. 488 pct. 8 C. proc. civ.

Cât priveşte decizia civilă nr. 1000 din 2 iulie 2019, recurenţii au susţinut că instanţa de apel a reţinut în mod greşit că reaua lor credinţă rezultă din stăruinţa cu care au solicitat în toate fazele procesuale recunoaşterea efectelor sentinţei din procesul de uzucapiune, or demersurile judiciare efectuate de aceştia au avut drept scop apărarea unui drept. Faptul că a fost preferat dreptul beneficiarilor dispoziţiei nr. 437/12.07.2002 nu ar trebui să aibă relevanţă, neputându-li-se reţine altă intenţie decât cea de protejare a unui drept câştigat în justiţie. De asemenea, au formulat apărări care vizează situaţia de fapt.

Înalta Curte constată că, pe fond, instanţa de apel a reţinut că abuzul de drept procesual reprezintă deturnarea dreptului procesual de la scopul pentru care a fost recunoscut de lege (elementul obiectiv) şi exercitarea sa cu rea-credinţă (elementul subiectiv). Aşadar, titularul dreptului procesual îl exercită cu respectarea limitelor sale externe (care privesc condiţiile de exercitare, forma actului, termenul), dar acţionează cu rea-credinţă, urmărind un alt scop decât acela pentru care dreptul a fost recunoscut de lege. Respingerea unui demers procesual (cerere de chemare în judecată, cale de atac etc.) nu conduce, prin ea însăşi, la concluzia exercitării abuzive a drepturilor procesuale, fiind necesară verificarea, în raport de împrejurările cauzei, a îndeplinirii cerinţelor de mai sus.

În speţă, identificând condiţiile necesare atragerii răspunderii civile delictuale, curtea a apreciat că existenţa faptei ilicite şi a vinovăţiei pârâţilor rezultă din considerentele decisive ale deciziei civile nr. 654/05.04.2007 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a căror autoritate de lucru judecat a fost recunoscută prin decizia nr. 1327/07.05.2014 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. Prin decizia civilă nr. 654/05.04.2007 s-a statuat că obţinerea sentinţei civile nr. 7309/17.09.2002, prin care s-a constatat dobândirea de către pârâţi, prin uzucapiune, a dreptului de proprietate asupra terenului în litigiu, în suprafaţă de 698,83 mp, s-a făcut prin manopere dolosive, exercitate cu rea credinţă). S-a reţinut, totodată, că pârâţii nu au pornit şi stăruit în procesul subsecvent în scopul protejării dreptului lor de proprietate, care fusese infirmat irevocabil prin hotărârea anterioară (decizia civilă nr. 654/05.04.2007), ci pentru a o împiedica pe reclamantă să îşi exercite dreptul de proprietate ce îi fusese recunoscut irevocabil, fiind astfel întrunit elementul obiectiv al abuzului de drept procesual.

Sub aspect subiectiv, instanţa de apel a apreciat că reaua credinţă a pârâţilor la momentul declanşării litigiului în discuţie, dar şi pe întreaga durată a desfăşurării acestuia rezultă din stăruinţa cu care au solicitat, în toate fazele procesuale, recunoaşterea efectelor sentinţei obţinute de ei în anul 2002 în procesul de uzucapiune, deşi se stabilise irevocabil că pronunţarea acestei hotărâri este urmarea manoperelor lor dolosive.

Constatând întrunite toate elementele răspunderii civile delictuale (fapta ilicită săvârşită cu vinovăţie de către pârâţi, prejudiciul şi legătura de cauzalitate între faptă şi prejudiciu), curtea a dispus obligarea pârâţilor la repararea prejudiciului, constând în diferenţa dintre preţul prevăzut în antecontractul autentificat sub nr. x/16.05.2008 şi cel din contractul autentificat sub nr. x/17.07.2014.

Sub un prim aspect, Înalta Curte observă că, în mod contrar exigenţelor căii de atac promovate, în memoriul de recurs formulat, recurenţii au reiterat aspecte ale situaţiei de fapt a cauzei, au prezentat probe care, în opinia lor, sunt de natură a stabili netemeinicia pretenţiilor intimatei, cea care s-a folosit de două antecontracte de vânzare cumpărare încheiate pro causa pentru a fi admis prezentul demers judiciar.

Or, astfel de critici, doar în mod formal circumscrise prevederilor art. 488 pct. 8 C. proc. civ., nu corespund exigenţelor căii de atac a recursului în actuala sa reglementare legală, ce a fost concepută ca un mijloc procesual menit să asigure un control în legalitate asupra hotărârilor instanţei de apel exclusiv pentru motivele limitativ enumerate de art. 488 C. proc. civ.

Pe de altă parte, constată că sigura critică de nelegalitate adusă deciziei recurate vizează determinarea elementului subiectiv al abuzului de drept procesual reţinut, respectiv exercitarea cu rea-credinţă a dreptului procesual de către recurenţi.

Potrivit art. 12 C. proc. civ., "(1) Drepturile procesuale trebuie exercitate cu bună-credinţă, potrivit scopului în vederea căruia au fost recunoscute de lege şi fără a se încălca drepturile procesuale ale altei părţi. (2) Partea care îşi exercită drepturile procesuale în mod abuziv răspunde pentru prejudiciile materiale şi morale cauzate. Ea va putea fi obligată, potrivit legii, şi la plata unei amenzi judiciare".

De asemenea, art. 14 C. civ. prevede că "(1) Orice persoană fizică sau persoană juridică trebuie să îşi exercite drepturile şi să îşi execute obligaţiile civile cu bună-credinţă, în acord cu ordinea publică şi bunele moravuri. (2) Buna-credinţă se prezumă până la proba contrară".

Prin urmare, cel care exercită dreptul procesual cu rea credinţă săvârşeşte un abuz de drept procesual, sancţionabil în condiţiile art. 1349 C. civ.

În speţă, instanţa de apel a reţinut, analizând probele administrate şi statuările instanţelor de judecată menţionate anterior, că recurenţii au formulat, cu rea-credinţă, o cerere de chemare în judecată vădit netemeinică, au stăruit în soluţionarea litigiului astfel promovat deşi se stabilise definitiv că sentinţa pronunţată în dosarul având ca obiect constatarea dreptului lor de proprietate prin uzucapiune a fost obţinută prin manopere dolosive. Ca atare, a apreciat că continuarea de către recurenţi a procesului a condus la pierderea şansei intimatei de a obţine pentru imobilul său preţul convenit în anul 2008, ceea ce justifică prejudiciul produs.

În acest context, faţă de considerentele expuse, Înalta Curte constată că în mod corect instanţa de apel s-a raportat la dispoziţiile art. 12 C. proc. civ., art. 14 C. civ. şi art. 1349 C. civ.

În concluzie, sunt nefondate argumentele invocate de recurenţi privind aplicarea dispoziţiilor art. 488 pct. 8 C. proc. civ.

Văzând prevederile art. 496 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâţii B. şi C. împotriva deciziei nr. 97 din 28 ianuarie 2019 şi deciziei nr. 1000 din 2 iulie 2019, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

Cu referire la cererea de acordare a cheltuielilor de judecată în recurs, reţinând culpa procesuală a părţii căzute în pretenţii şi dispoziţiile art. 453 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va obliga pe recurenţi la plata către intimată a sumei de 3.000 RON, cheltuieli de judecată constând în onorariu avocat, reduse conform art. 451 alin. (2) din acelaşi act normativ, având în vedere că suma solicitată cu acest titlu, de 8634,94 RON, este vădit disproporţionat în raport cu valoarea şi complexitatea cauzei şi, respectiv, ţinând seama de circumstanţele litigiului pendinte cu activitatea desfăşurată de avocat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâţii B. şi C. împotriva deciziei nr. 97 din 28 ianuarie 2019 şi deciziei nr. 1000 din 2 iulie 2019, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie în dosarul nr. x/2017.

Obligă pe recurenţii-pârâţi la plata către intimata A. a sumei de 3.000 RON, reprezentând cheltuieli de judecată, reduse conform art. 451 alin. (2) C. proc. civ.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 22 aprilie 2021.