Pasture rent arrears and res judicata defense: appeal dismissed, rent payment obligation upheld

Şedinţa publică din data de 20 ianuarie 2022

Asupra cauzei, constată următoarele:

I. Circumstanţele litigiului:

1. Obiectul cauzei:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la 3 mai 2018 pe rolul Tribunalului Sibiu, secţia I civilă, reclamanta Comuna Poiana Sibiului, în contradictoriu cu pârâţii A. şi B., a solicitat ca prin hotărârea ce se va pronunţa să fie obligaţi pârâţii să plătească chiria restantă calculată conform contractului de închiriere păşuni nr. x/04.04.2013, după cum urmează: 127.066,8 RON-chirie sezon păşunat 2015, 126.686 RON - chirie sezon păşunat 2016, 127.775,2 RON - chirie sezon păşunat 2017 şi să fie obligaţi pârâţii la plata penalităţilor de întârziere, calculate de la data scadenţei şi până la data plăţii debitului restant.

2. Sentinţa pronunţată de Tribunalul Sibiu:

Prin sentinţa civilă nr. 532 din 31 mai 2019 pronunţată de Tribunalul Sibiu, secţia I civilă, a fost admisă în parte acţiunea civilă formulată de reclamanta Comuna Poiana Sibiului prin primar, în contradictoriu cu pârâţii B. şi A., şi în consecinţă:

Au fost obligaţi pârâţii la plata, în solidar, către reclamantă, a următoarelor sume:

-127.066,8 RON, reprezentând chiria sezonului de păşunat 2015;

-126.686 RON, reprezentând chiria sezonului de păşunat 2016 şi

-127.775,2 RON, reprezentând chiria sezonului de păşunat 2017.

A fost respinsă, ca neîntemeiată, cererea reclamantei privind obligarea pârâţilor la plata penalităţilor de întârziere calculate conform Codului de procedură fiscală.

Au fost obligaţi fiecare dintre pârâţi la plata către reclamantă a sumei de câte 1.743,5 RON, cu titlul de cheltuieli de judecată parţiale.

Împotriva acestei sentinţe, pârâţii B. şi A. au declarat apel.

3. Decizia pronunţată de Curtea de Apel Alba Iulia:

Prin decizia civilă nr. 204 din 27 februarie 2020, Curtea de Apel Alba Iulia, secţia I civilă a respins apelul declarat de pârâţii B. şi A. împotriva sentinţei civile nr. 532 din 31 mai 2019 pronunţată de Tribunalul Sibiu, secţia I civilă.

A obligat pe apelanţii-pârâţi să plătească intimatei-reclamante Comuna Poiana Sibiului cheltuieli de judecată în sumă de 4880 RON.

4. Calea de atac exercitată în cauză:

Împotriva deciziei nr. 204 din 27 februarie 2020 pronunţată de Curtea de Apel Alba Iulia, secţia I civilă, pârâţii B. şi A. au declarat recurs.

Primul motiv de recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., se referă la faptul că decizia instanţei de recurs este dată cu încălcarea regulilor procedurale ce obligau instanţa de recurs să se pronunţe asupra tuturor motivelor de recurs, recurenţii-pârâţi arătând că instanţa de apel:

- Nu s-a pronunţat asupra celui de-al treilea motiv de apel, prin care s-a criticat aplicarea greşită a normelor de drept material privitoare la excepţia de neexecutare a obligaţiilor locatorului şi ignorarea mai multor texte normative din codul silvic;

- Nu s-a pronunţat asupra celui de-al patrulea motiv de apel, prin care pârâţii au criticat interpretarea eronată a normelor de drept material şi a probatoriului administrat cu privire la nefolosinţa terenului, arătând că este greşită interpretarea potrivit căreia încasarea subvenţiei de la APIA ar face implicit dovada folosinţei;

- Nu s-a pronunţat asupra celui de-al cincilea motiv de apel ce se referea la interpretarea eronată a normelor de drept ce definesc locaţiunea - art. 1786 şi urm. din noul C. civ.

Subsumat dispoziţiilor art. 488 pct. 5 şi 8 C. proc. civ., au arătat că decizia instanţei de recurs este dată cu încălcarea regulilor procedurale referitoare la autoritatea de lucru judecat, iar instanţa de apel nu a aplicat corect dispoziţiile art. 478 alin. (2) C. proc. civ., ignorând complet normele de drept material privitoare la caracterul sinalagmatic al contractului de închiriere, în sensul că dreptul de opţiune între executare şi rezoluţiune este la îndemâna ambelor părţi semnatare, contrar celor reţinute de instanţă.

De asemenea, instanţa de apel a aplicat greşit prevederile art. 431 alin. (1) C. proc. civ., concluzionând greşit că s-a stabilit cu putere de lucru judecat aspecte ce vizau rezilierea contractului nr. x/2013, predarea posesiei, soarta contractului - aspecte asupra cărora ar fi statuat Curtea de Apel Alba Iulia prin decizia nr. 107/2018, fără a avea în vedere faptul că autoritatea de lucru judecat a acestei decizii are ca obiect rezilierea judiciară solicitată de locatar pentru nerespectarea obligaţiei de predare a posesiei, în timp ce, în cauză, pârâţii au invocat rezilierea de plin drept a contractului - instituţie care operează independent de culpă, rolul instanţei fiind doar de constatare a incidenţei pactului comisoriu expres - aspecte ce nu au făcut obiectul analizei instanţei, deşi au fost formulate ca apărări de fond (argumente pentru respingerea cererii reconvenţionale).

Recurenţii-pârâţi apreciază că s-a soluţionat greşit de către instanţă excepţia autorităţii de lucru judecat, în realitate neexistând triplă identitate.

Au arătat şi că au fost aplicate greşit normele de drept material ce privesc rezilierea de drept şi rezoluţiunea judiciară, dar şi reţinerea că recurenţii se prevalează de propria culpă în susţinerea excepţiei rezilierii de plin drept a contractului, hotărârea fiind dată cu aplicarea greşită a normelor de drept material

În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 şi pct. 8 C. proc. civ.

5. Înregistrarea recursului la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi apărările formulate în cauză:

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curţi la 27 august 2020.

La 19 octombrie 2020 intimata-reclamantă Comuna Poiana Sibiului a depus întâmpinare, comunicată, solicitând respingerea recursului ca nefondat şi menţinerea ca legală şi temeinică a soluţiei pronunţată de instanţa de apel Curtea de Apel Alba Iulia.

La 9 noiembrie 2020 recurenţii-pârâţi B. şi A. au depus răspuns la întâmpinare, solicitând respingerea apărărilor formulate de intimata-reclamantă.

Raportul întocmit în cauză, în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părţilor.

Prin încheierea din 28 octombrie 2021 recursul a fost admis în principiu şi s-a stabilit termen la 20 ianuarie 2022, cu citarea părţilor, în şedinţă publică, în vederea soluţionării căii de atac.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie:

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la actele şi lucrările dosarului şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat, pentru considerentele ce urmează să fie expuse:

Cu titlu preliminar, se reţine că demersul judiciar declanşat de reclamanta Comuna Poiana Sibiului urmăreşte obligarea pârâţilor B. şi A. la plata chiriei restante calculate conform contractului de închiriere păşuni nr. x/04.04.2013, prin care reclamanta, urmare a licitaţiei publice, a dat în păşunat pârâţilor, pentru o perioadă de 5 ani, corpul de păşune pentru ovine în suprafaţă de 140 ha, situat în locul Şteaza, taxa pentru folosirea păşunatului fiind de 200 euro/ha.

Cu privire la acelaşi contract de închiriere (nr. x/04.04.2013), a existat un alt litigiu purtat între aceleaşi părţi, ce a făcut obiectul dosarului nr. x/2016, având ca obiect reziliere contract de închiriere.

În acest dosar, prin decizia nr. 107/2018, Curtea de Apel Alba Iulia, admiţând recursul declarat de pârâta-reclamantă reconvenţională Comuna Poiana Sibiului împotriva deciziei civile nr. 1242/2017 pronunţată de Tribunalul Sibiu, a casat decizia recurată şi a trimis cauza aceleiaşi instanţe pentru soluţionarea apelului declarat de reclamanta-reconvenţională Comuna Poiana Sibiului împotriva sentinţei civile nr. 150/2017 a Judecătoriei Sălişte. Casarea a privit doar criticile referitoare la cererea reconvenţională vizând chiria aferentă perioadei 2013 - 2014. În acelaşi timp, reţinând spre rejudecare apelurile declarate de ambele părţi, instanţa a respins apelul declarat de reclamanţii B. şi A., a admis apelul declarat de pârâta Comuna Poiana Sibiului împotriva sentinţei civile nr. 150/2017, pronunţată de Judecătoria Sălişte în dosar x/2016 şi în consecinţă, a schimbat sentinţa atacată, în sensul respingerii acţiunii civile formulate de reclamanţi.

Aspectele anterior expuse prezintă relevanţă în examinarea criticilor recurenţilor-pârâţi.

Prima critică din recurs, pe care recurenţii-pârâţi au încadrat-o în dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., vizează faptul că instanţa de apel nu s-ar fi pronunţat asupra motivelor 3-5 din cuprinsul cererii de apel, prin care apelanţii-pârâţi au arătat că:

- au fost aplicate greşit normele de drept material privitoare la excepţia de neexecutare a obligaţiilor locatorului şi au fost ignorate mai multe texte normative din Codul Silvic (motivul 3 din apel);

- au fost interpretate în mod eronat normele de drept material şi probatoriul administrat cu privire la lipsa de folosinţă a terenului (motivul 4 din apel);

- au fost interpretate eronat normele ce definesc locaţiunea - art. 1789 şi următoarele C. civ. (motivul 5 din apel).

Se reţine că pretinsa neexaminare/nepronunţare a instanţei asupra unora dintre motivele din apel se subsumează pct. 6 al art. 488 C. proc. civ., criticile anterior menţionate urmând a fi examinate din perspectiva acestui temei legal.

Contrar susţinerilor recurenţilor-pârâţi, la pagina 11 din decizia recurată se regăsesc considerentele Curţii asupra punctelor 3-5 din cererea de apel, instanţa reţinând că:

"Prin criticile circumscrise punctelor 3-5 din cererea de apel referitoare la modul de soluţionare a excepţiei de neexecutare a contractului şi apreciere a probelor referitoare la folosinţa terenului închiriat, apelanţii încearcă în fapt să înfrângă autoritatea de lucru judecat a deciziei civile nr. 107/2018 a Curţii de Apel Alba-Iulia. (...) Toate aceste aspecte au fost deja analizate de către Curte, care a statuat asupra obligaţiei lor de a îmbunătăţi calitatea terenului în scopul pentru care l-au închiriat şi asupra pretinselor tulburări de fapt şi de drept ale locatarului. A stabilit Curtea în considerentele hotărârii că reclamanţii au avut posesia întregii suprafeţe de teren închiriată, că nu au făcut dovada interzicerii lucrărilor de defrişare de către ocolul silvic şi că nu există o culpă a locatorului în derularea contractului, motiv pentru care toate criticile apelanţilor subsumate punctelor 3-5 din cererea de apel nu fac decât să contrazică aceste statuări definitive ale Curţii de Apel."

Criticile au fost analizate de Curtea de Apel Alba Iulia. Aşa cum rezultă din considerentele hotărârii recurate, instanţa de apel a arătat că, prin decizia nr. 107/2018 pronunţată de Curtea de Apel Alba Iulia în dosarul nr. x/2016, s-a stabilit cu putere de lucru judecat predarea către pârâţi a terenului ce face obiectul contractului de închiriere, statuându-se că recurenţii de faţă au avut posesia asupra întregii suprafeţe de teren în litigiu, deci nu există culpa locatorului în derularea contractului, astfel încât nu se poate reţine neîndeplinirea obligaţiei de predare a terenului ce face obiectul locaţiunii, date fiind statuările anterioare, ce nu deschid posibilitatea instanţei de a proceda la o nouă analiză a situaţiei privind executarea de către reclamantă a obligaţiei de predare a bunului.

Al doilea motiv de recurs, circumscris dispoziţiilor art. 488 pct. 5 şi 8 C. proc. civ., face referire la faptul că decizia instanţei de apel încalcă regulile procedurale relative la autoritatea de lucru judecat, recurenţii-pârâţi arătând că au fost aplicate greşit dispoziţiile art. 431 alin. (1) C. proc. civ. referitoare la efectele lucrului judecat ce dispun că "nimeni nu poate fi chemat în judecată de două ori în aceeaşi calitate, în temeiul aceleiaşi cauze şi pentru acelaşi obiect."

Potrivit art. 430 C. proc. civ.:,,(1) Hotărârea judecătorească ce soluţionează, în tot sau în parte, fondul procesului sau statuează asupra unei excepţii procesuale ori asupra oricărui alt incident are, de la pronunţare, autoritate de lucru judecat cu privire la chestiunea tranşată. (2) Autoritatea de lucru judecat priveşte dispozitivul, precum şi considerentele pe care acesta se sprijină, inclusiv cele prin care s-a rezolvat o chestiune litigioasă."

Principiul autorităţii de lucru judecat corespunde necesităţii de stabilitate juridică şi ordine socială, fiind interzisă readucerea în faţa instanţei a chestiunii litigioase deja rezolvate, iar raţiunea reglementării anterior menţionate o constituie necesitatea de a preveni încălcarea autorităţii de lucru judecat şi de a împiedica instanţele să dea soluţii contrare în dosare diferite.

După cum se poate observa, efectul de "lucru judecat" al unei hotărâri judecătoreşti are două accepţiuni: stricto sensu semnifică efectul negativ al autorităţii de lucru judecat (bis de eadem) - ce face imposibilă judecarea unui nou litigiu între aceleaşi părţi, pentru acelaşi obiect, cu aceeaşi cauză (exclusivitatea), iar lato sensu semnifica efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat (res judicata) - ce presupune ca hotărârea beneficiază de o prezumţie irefragabilă că exprimă adevărul şi că nu trebuie contrazisă de o altă hotărâre (obligativitatea).

Sub acest aspect, este necesar să se facă distincţie între efectul negativ al autorităţii de lucru judecat care are drept consecinţă respingerea acţiunii în temeiul acestei excepţii, întrucât sunt îndeplinite elementele prevăzute de art. 431 alin. (1) C. proc. civ. şi efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat consacrat de art. 431 alin. (2) C. proc. civ., ce se referă la imposibilitatea de a statua diferit asupra modului în care anterior au fost dezlegate anumite aspecte litigioase în raporturile dintre părţi.

În ceea ce priveşte condiţia identităţii de părţi, obiect şi cauză, anume evitarea contradicţiilor dintre hotărârile judecătoreşti, aceasta reprezintă o cerinţă care valorifică efectul negativ al autorităţii de lucru judecat: interzicerea reluării aceleiaşi judecăţi în condiţiile identităţii de elemente reglementate prin art. 431 alin. (1) C. proc. civ., anterior redat.

Pe de altă parte, se reţine că potrivit art. 431 alin. (2) C. proc. civ., "Oricare dintre părţi poate opune lucrul anterior judecat într-un alt litigiu, dacă are legătură cu soluţionarea acestuia din urmă".

Astfel cum rezultă din textul art. 430 alin. (2) C. proc. civ., autoritatea de lucru judecat este prevăzută în mod expres ca ataşându-se şi considerentelor hotărârii, nu doar a celor decisive, care susţin dispozitivul, ci şi considerentelor decizorii.

În acest mod legiuitorul a consacrat în mod explicit, in terminis, pe plan normativ şi efectul pozitiv al lucrului judecat prin care o chestiune litigioasă, dedusă judecăţii în mod incidental şi dezlegată în cadrul unui proces, a cărei rezolvare nu se va regăsi în dispozitivul hotărârii, este înzestrată cu autoritate de lucru judecat, ceea ce înseamnă că nu va putea fi nesocotită, contrazisă într-un litigiu ulterior, întrucât ceea ce s-a judecat este presupus a exprima adevărul raporturilor juridice dintre părţi (res iudicata pro veritate habetur).

Într-o astfel de situaţie, efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat presupune existenţa unui proces în desfăşurare, în cadrul căruia se impun ca un "dat" dezlegările anterioare ale instanţei, spre deosebire de efectul negativ, reglementat de art. 431 alin. (1) C. proc. civ., care opreşte o nouă judecată în fond (bis de eadem re ne sit actio), doar dacă există tripla identitate de elemente (părţi, obiect, cauză).

Prin urmare, în cazul efectului pozitiv al autorităţii de lucru judecat, ce valorifică aspecte dezlegate anterior de instanţă, ce doar au legătură cu ceea ce se deduce ulterior judecăţii, nu se cere în mod necesar existenţa unei triple identităţi de acţiune (obiect, cauză, părţi).

Contrar susţinerilor recurenţilor-pârâţi, şi dacă s-ar reţine neîndeplinirea cumulativă a cerinţelor prevăzute de art. 431 alin. (1) C. proc. civ. referitoare la efectul negativ al lucrului judecat şi s-ar constata că obiectul (reziliere judiciară - în dosarul nr. x/2013, respectiv reziliere de drept - prezenta cauză) şi cauza juridică (temeiul rezilierii judiciare în procesul anterior a fost determinat de nerespectarea obligaţiilor locatorului, în timp ce pentru prezentul litigiu cauza juridică este reprezentată de nerespectarea obligaţiei de plată a chiriei de către locator) din cele două litigii sunt diferite, dând eficienţă efectului pozitiv al autorităţii de lucru judecat consacrat de art. 431 alin. (2) C. proc. civ., se ajunge la aceeaşi concluzie, reţinută în mod legal de instanţa de apel: Autoritatea de lucru judecat, sub ambele aspecte (cel pozitiv fiind cunoscut sub vechea reglementare ca putere de lucru judecat), se impune cu forţă obligatorie faţă de părţile procesului în legătură cu care se produce, acestea neputând reitera, iar instanţa neputând contrazice cele statuate anterior cu privire la dreptul pretins.

Se constată, aşadar, că instanţa de apel a făcut o corectă aplicare a dispoziţiilor art. 431 C. proc. civ. referitoare la autoritatea de lucru judecat, reţinând că în speţă, utilizând aceleaşi argumente precum cele susţinute în cererea de reziliere a contractului (definitiv respinsă prin decizia civilă nr. 107/2018 a Curţii de Apel Alba Iulia), pârâţii solicită respingerea acţiunii reconvenţionale, opunând excepţia de neexecutare a contractului - aspecte cea au fost deja analizate prin hotărârea anterioară definitivă.

În ceea ce priveşte critica referitoare la faptul că instanţa de apel nu a aplicat corect dispoziţiile art. 478 alin. (2) C. proc. civ. menţinând sentinţa apelată, se constată că recurenţii-pârâţi nu dezvoltă suficient în ce ar consta greşeala în aplicarea acestui text de lege ce dispune asupra limitelor efectului devolutiv determinate de ceea ce s-a supus judecăţii la prima instanţă - părţile nu se vor putea folosi înaintea instanţei de apel de alte motive, mijloace de apărare şi dovezi decât cele invocate la prima instanţă sau arătate în motivarea apelului ori în întâmpinare. Instanţa de apel poate încuviinţa şi administrarea probelor a căror necesitate rezultă din dezbateri. Validând raţionamentul primei instanţe, Curtea a arătat că susţinerea apelanţilor potrivit căreia instanţa de fond ar fi interpretat greşit prevederile de drept material ce reglementează instituţia rezilierii nu pot fi primite.

Nu se poate reţine aplicarea greşită a normelor de drept material prevăzute de dispoziţiile art. 1549-1550 C. civ., în sensul că instanţa ar fi trebuit să ia act de intervenţia rezilierii de drept a contractului în baza pactului comisoriu expres inclus în contract.

Faţă de aceste critici, Înalta Curte constată că instanţa de apel în mod legal a reţinut că rezilierea contractului de închiriere ca urmare a neplăţii chiriei reglementată la art. 5 din contract este un beneficiu al proprietarului-locator (creditor), care are opţiunea de a invoca sau nu rezoluţiunea, în funcţie de propriile interese, fiind exclusă operarea de drept a clauzei de desfacere a convenţiei, astfel cum rezultă din interpretarea dispoziţiilor art. 1550 alin. (2) C. civ., rezilierea fiind o sancţiune prevăzută în favoarea părţii care şi-a respectat obligaţiile contractuale, iar nu invers. Este contrară dispoziţiilor art. 1549-1550 C. civ. interpretarea dată de recurenţii-pârâţi, în sensul că printr-o corectă aplicare a acestor norme, instanţa de apel era ţinută să analizeze şi să admită excepţia rezilierii de plin drept a contractului de închiriere.

Pentru considerentele expuse, reţinând că sunt nefondate criticile recurenţilor-pârâţi circumscrise motivelor de nelegalitate prevăzute de art. 488 pct. 5, pct. 6 şi pct. 8 C. proc. civ., în conformitate cu dispoziţiile art. 496 C. proc. civ., Înalta Curte urmează a respinge recursul ca nefondat.

În absenţa dovezilor referitoare la cheltuielile de judecată suportate de intimata-reclamantă Comuna Poiana Sibiului în etapa procesuală a recursului (chitanţă justificativă), având în vedere că la dosar a fost depusă doar factură - înscris ce nu atestă plata onorariului avocaţial, solicitarea cu acest obiect urmează a fi respinsă, conform art. 452 C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâţii B. şi A. împotriva deciziei civile nr. 204 din 27 februarie 2020 pronunţată de Curtea de Apel Alba Iulia, secţia I civilă.

Respinge cererea de acordare a cheltuielilor de judecată formulată de intimata-reclamantă Comuna Poiana Sibiului.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 20 ianuarie 2022.