Police funding claims rejected: State and inspectorate liable for post-restitution occupation compensation

Şedinţa publică din data de 20 ianuarie 2022

Asupra cauzei, constată următoarele:

I. Circumstanţele litigiului:

1. Obiectul cauzei:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la 11 octombrie 2018 pe rolul Judecătoriei Oradea, fiind ulterior declinată competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bihor, reclamanţii A., B., C. şi D. au solicitat obligarea, în solidar, a pârâţilor Ministerul Afacerilor Interne şi Inspectoratul de Poliţie Judeţean Bihor la plata unei despăgubiri echitabile (chirii lunare) în cuantum de 4.300 euro lunar, calculată pe perioada 11 octombrie 2015 - 11 octombrie 2017, despăgubire aferentă lipsei de folosinţă a imobilului situat în Oradea, judeţul Bihor.

2. Decizia pronunţată de Tribunalul Bihor:

Prin sentinţa civilă nr. 170/C din 20 noiembrie 2019 pronunţată de Tribunalul Bihor, s-a admis cererea formulată de reclamanţii A., B., C. şi D., în contradictoriu cu pârâţii Ministerul Afacerilor Interne şi Inspectoratul de Poliţie al Judeţului Bihor. Au fost obligaţi pârâţii, în solidar, la plata către reclamanţi a unei despăgubiri în cuantum de 19.521 RON lunar, calculată pe perioada 11 octombrie 2015 - 11 octombrie 2017, despăgubire aferentă lipsei de folosinţă a imobilului situat în Oradea, judeţul Bihor.

3. Decizia pronunţată de Curtea de Apel Oradea:

Prin decizia civilă nr. 259 R din 4 iunie 2020 pronunţată de Curtea de Apel Oradea, secţia I civilă au fost respinse, ca nefondate, apelurile civile declarate de apelanţii-pârâţi Ministerul Afacerilor Interne şi Inspectoratul de Poliţie Judeţean Bihor, în contradictoriu cu intimaţii-reclamanţi A., B., C., D. împotriva încheierii de şedinţă din 2 octombrie 2019 şi a sentinţei civile nr. 170/C din 20 noiembrie 2019, pronunţate de Tribunalul Bihor.

4. Calea de atac exercitată în cauză:

Împotriva deciziei nr. 259 R din 4 iunie 2020 pronunţată de Curtea de Apel Oradea, secţia I civilă, pârâţii Ministerul Afacerilor Interne şi Inspectoratul de Poliţie al Judeţului Bihor au declarat recurs.

Recurentul-pârât Ministerul Afacerilor Interne a formulat următoarele critici:

Primul motiv de nelegalitate, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., se referă la soluţia pronunţată asupra excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a Ministerului Afacerilor Interne şi vizează lipsa motivării soluţiei şi lipsa unui răspuns al instanţei cu privire la criticile prezentate în cuprinsul cererii de apel.

Partea a arătat că hotărârea pronunţată de instanţa de apel nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau cuprinde motive străine de natura cauzei, raportat la temeiul de drept pe care s-a întemeiat acţiunea reclamanţilor - art. 1349 şi următoarele din C. civ. şi art. 50 alin. (1) din Legea nr. 10/2001.

În soluţionarea excepţiei, instanţa de apel trebuia să se limiteze la stabilirea subiectelor raportului juridic astfel cum a fost dedus judecăţii, litigiul vizând în concret persoana care a folosit imobilul fără drept şi proprietarii imobilului.

Recurentul-pârât arată că hotărârea pronunţată de instanţa de apel conţine motive străine de natura cauzei faţă de argumentul că Ministerul Afacerilor Interne a fost parte în dosarul nr. x/2010 în care s-a dispus restituirea imobilului, astfel încât, în mod automat, are calitate procesuală pasivă şi în prezenta cauză.

Acţiunea în evacuare promovată de reclamanţi s-a îndreptat împotriva Inspectoratului de Poliţie Judeţean Bihor - unitate cu personalitate juridică ce ocupă fără drept imobilul solicitat - din acest aspect rezultând stabilirea eronată a cadrului procesual.

Analiza instanţei de apel trebuia să se raporteze la temeiul de drept invocat de reclamanţi în susţinerea pretenţiilor, respectiv normele care reglementează răspunderea civilă delictuală, fapta ilicită constând în folosirea fără drept a imobilului, iar prejudiciul - lipsirea intimaţilor-reclamanţi de exerciţiul concret al dreptului de folosinţă asupra imobilului în litigiu şi nevalorificarea tuturor beneficiilor materiale pe care folosinţa unui bun le poate asigura titularilor dreptului.

Apreciază că hotărârea recurată nu respectă exigenţele art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. Pentru a reţine că Ministerul Afacerilor Interne are calitate procesuală pasivă în cauză, trebuia dovedit faptul că, fie partea a beneficiat de utilizarea imobilului în litigiu, fie a refuzat să execute obligaţia de a-l preda.

În motivarea soluţiei asupra excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a Ministerului Afacerilor Interne au fost expuse considerente ambigue, iar instanţa nu a prezentat care au fost obligaţiile ce nu au fost executate de către pârât sau elementele care converg spre ideea că instituţia se află în culpă faţă de reclamanţi şi poate fi trasă la răspundere. Aceste aspecte nu au fost lămurite în faţa primei instanţe, iar răspunsul instanţei de apel cu privire la criticile aduse nu este lămuritor, ci dimpotrivă, este vag, prin utilizarea unor termeni generali, fără ca instanţa să facă aplicarea normelor de drept la situaţia de fapt concretă dedusă judecăţii.

Cel de-al doilea motiv de recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., vizează încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material, respectiv a dispoziţiilor art. 1357 C. civ.

În strânsă legătură cu excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Ministerului Afacerilor Interne, apreciază că nu a fost dovedită îndeplinirea condiţiilor legale pentru atragerea răspunderii civile delictuale.

Dacă în privinţa prejudiciului se poate concluziona că acesta constă în lipsa de folosinţă a imobilului aflat în litigiu, în ceea ce priveşte fapta ilicită, vinovăţia şi legătura de cauzalitate, instanţa de apel nu a argumentat îndeplinirea acestor condiţii ale atragerii răspunderii civile delictuale.

Pentru a face o aplicare corectă a dispoziţiilor art. 1357 C. civ., hotărârea judecătorească trebuia să arate, în concret, care dintre atribuţiile specifice fiecărui pârât au fost încălcate, în funcţie şi de calitatea prevăzută pentru fiecare parte în Legea nr. 10/2001.

Instanţa de apel nu a arătat care este, în concret, fapta imputabilă Ministerului Afacerilor Interne, în condiţiile în care această instituţie a soluţionat notificarea formulată în temeiul Legii nr. 10/2001, iar obiectul prezentului dosar nu este obligarea la punerea în executare a hotărârilor judecătoreşti din dosarul nr. x/2010.

Folosind un raţionament eronat şi făcând aplicarea greşită a normelor de drept material, atât a celor prevăzute de Legea nr. 10/2001 (art. 25 alin. (5) şi art. 40 din această lege), cât şi a celor ce reglementează organizarea şi funcţionarea Ministerului Afacerilor Interne (O.U.G. nr. 30/2007 şi Legea nr. 218/2002), instanţa de apel a ajuns la o concluzie greşită că "Ministerul Afacerilor Interne a contribuit la temporizarea punerii efective în executare a dispoziţiilor sentinţei civile nr. 266/07.04.2012 a Tribunalului Bucureşti".

Recurentul-pârât a arătat că nu se justifică acordarea în favoarea reclamanţilor a despăgubirilor pentru lipsa de folosinţă pentru perioada 11.10.2015 - 11.10.2017 sau, cel puţin, pentru perioada anterioară datei de 29.08.2016, în condiţiile în care dispoziţiile art. 25 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 stabilesc în mod expres că obligaţia legală de preluare a imobilului revenea noilor proprietari, astfel încât iniţiativa încheierii protocolului de predare-preluare trebuia să le aparţină acestora. În cauză, se poate reţine pasivitatea reclamanţilor în perioada 27.02.2015 - data la care li s-a transmis că titlul executoriu a fost transmis IPJ Bihor - şi până la 29.08.2016 - data înregistrării ofertei ferme a reclamanţilor de eliberare a imobilului. Pentru aceste considerente, recurentul-pârât Ministerul Afacerilor Interne apreciază că nu a fost stabilită în mod corect situaţia de fapt, soluţia instanţei de apel fiind dată cu nerespectarea art. 22 C. proc. civ. privind rolul activ al judecătorului.

Având în vedere motivele de nelegalitate prezentate, solicită admiterea recursului, casarea hotărârii instanţei de apel, iar în rejudecare, respingerea acţiunii faţă de Ministerul Afacerilor Interne, fie pe cale de excepţie, fie pe fond. În subsidiar, solicită trimiterea cauzei instanţei de apel spre rejudecare, în special cu privire la stabilirea despăgubirilor pentru perioada 29.08.2016 - 11.10.2017, respectiv perioada anterioară datei de 29.08.2016.

În drept, recursul a fost întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi pct. 8 C. proc. civ.

Recursul declarat de recurentul-pârât Inspectoratul de Poliţie al Judeţului Bihor a fost întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., partea arătând că instanţa de apel nu a ţinut cont de prevederile art. 25 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, reţinând, în mod eronat, că Inspectoratul de Poliţie al Judeţului Bihor ar fi în culpă pentru nepredarea în termen a imobilului reclamanţilor, deşi din probele depuse la dosar rezultă foarte clar că reclamanţii nu şi-au îndeplinit atribuţiile ce le reveneau, deşi s-a încercat în repetate rânduri contactarea reprezentanţilor reclamanţilor proprietari de drept ai imobilului.

Apreciază că din culpa exclusivă a reclamanţilor nu a fost posibilă încheierea niciunui contract de închiriere, iar instanţa de apel "nu a fost obiectivă în aprecieri şi în judecată, ignorând prevederile legale privind procedura evacuării, prevederi care menţionează foarte clar obligativitatea formulării unei notificări prealabile introducerii acţiunii în evacuare". Solicită ca instanţa de recurs să constate buna sa credinţă şi faptul că nu i se poate imputa pasivitatea şi lipsa de interes în condiţiile art. 1371 C. civ.

Nu sunt îndeplinite condiţiile privind răspunderea civilă delictuală pentru ca Inspectoratul de Poliţie al Judeţului Bihor să fie obligat la plata unei despăgubiri constând în lipsa de folosinţă, atâta timp cât din modalitatea în care au evoluat negocierile se poate constata faptul că din culpa exclusivă a reclamanţilor nu s-a încheiat contract de închiriere a imobilului.

În finalul memoriului de recurs, recurentul-pârât critică modul în care instanţa de fond şi instanţa de apel au reţinut şi au stabilit cuantumul chiriei, prin raportare la anumite prevederi legale fără a ţine seama de speţa concretă, de gradul de degradare al imobilului şi fără efectuarea unei analize comparative cu imobile din zonă, aflate în aceeaşi stare materială/fizică.

Având în vedere că obligaţia încheierii protocolului de predare-primire a imobilului revenea reclamanţilor, iar lipsa de interes nu poate fi imputată pârâţilor, recurentul-pârât solicită instanţei de recurs să stabilească momentul just de la care ar trebui calculate despăgubirile datorate, moment care, în aprecierea părţii, ar fi data de 29.08.2016.

În drept, au fost indicate dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

5. Înregistrarea recursului la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi apărările formulate:

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curţi la 20 august 2020 şi a fost repartizat aleatoriu completului de filtru nr. 5.

La 20 octombrie 2020 intimaţii-reclamanţi A., B., C. şi D. au depus întâmpinare, comunicată, solicitând respingerea recursurilor ca nefondate, cu obligarea recurenţilor la plata cheltuielilor de judecată, fără a preciza cuantumul acestora şi fără a depune înscrisuri justificative.

La 9 noiembrie 2020 recurentul-pârât Ministerul Afacerilor Interne a transmis prin e-mail răspuns la întâmpinarea formulată de intimaţii-reclamanţi, solicitând respingerea apărărilor prezentate în cuprinsul întâmpinării şi admiterea recursului astfel cum a fost formulat.

Raportul întocmit în cauză, în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) C. proc. civ., a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părţilor.

Prin încheierea din 28 octombrie 2021, recursul a fost admis în principiu şi s-a stabilit termen la 20 ianuarie 2022, cu citarea părţilor, în şedinţă publică, în vederea soluţionării căii de atac.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie:

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la actele şi lucrările dosarului şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursurile declarate sunt nefondate, pentru considerentele ce urmează să fie expuse:

Cu titlu preliminar, se reţine că demersul judiciar al reclamanţilor urmăreşte obligarea pârâţilor Ministerul Afacerilor Interne şi Inspectoratul de Poliţie Judeţean Bihor, în solidar, la plata unei despăgubiri echitabile aferentă lipsei de folosinţă a imobilului ce a fost restituit reclamanţilor în temeiul dispoziţiilor Legii nr. 10/2001, prin sentinţa civilă nr. 266 din 7 februarie 2012 pronunţată de Tribunalul Bucureşti în dosarul nr. x/2010, irevocabilă prin decizia civilă nr. 979R din 23 aprilie 2013 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti - hotărâre prin care a fost respins recursul declarat de pârâtul Ministerul Administraţiei şi Internelor, constatându-se că reclamanţii din cauză sunt îndreptăţiţi la restituirea în natură a imobilului.

1. Recursul declarat de recurentul-pârât Ministerul Afacerilor Interne:

În ceea ce priveşte criticile din recurs, subsumate dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., cu referire la faptul că hotărârea instanţei de apel nu cuprinde motivele pe care se întemeiază soluţia pronunţată asupra excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a Ministerului Afacerilor Interne, se constată că acestea sunt nefondate.

Dispoziţiile art. 425 C. proc. civ. reglementează obligativitatea motivării hotărârii judecătoreşti, ce trebuie realizată într-o manieră clară şi coerentă, fiind indispensabilă pentru controlul exercitat de jurisdicţia ierarhic superioară şi constituind, printre altele, o garanţie împotriva arbitrariului pentru părţile litigante, întrucât le furnizează dovada că cererile şi mijloacele lor de apărare au fost analizate.

În speţă, se constată că hotărârea recurată îndeplineşte cerinţele impuse de textul de lege anterior menţionat. Instanţa de apel a expus argumentele ce au determinat formarea convingerii sale şi a arătat care sunt, în concret, considerentele pentru care a înţeles să respingă apelul, validând soluţia pronunţată de prima instanţă.

Astfel, în ceea ce priveşte critica din apel formulată de apelantul-pârât Ministerul Afacerilor Interne ce a vizat faptul că nu ar fi motivată încheierea din 2 octombrie 2019 prin care prima instanţă a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a acestui pârât, Curtea a arătat că:

"Această critică este nefondată, fiind de observat că, în cuprinsul încheierii date în şedinţa publică din 2 octombrie 2019, apare reliefat argumentul în considerarea căruia prima instanţă a respins excepţia privind lipsa calităţii procesuale pasive a pârâtului Ministerul Afacerilor Interne, sens în care s-a argumentat că toate obligaţiile ce decurg din restituirea în natură revin şi în sarcina acestei instituţii, inclusiv cele solicitate prin cererea de faţă."

Nu se poate reţine, aşadar, lipsa unui răspuns al instanţei cu privire la criticile prezentate în cuprinsul cererii de apel cu referire la soluţia pronunţată asupra excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive, astfel cum nu se poate reţine nici faptul că hotărârea instanţei de apel ar conţine argumente străine de natura cauzei faţă de faptul că Ministerul Afacerilor Interne nu ar fi fost parte în dosarul nr. x/2010 în care s-a dispus restituirea imobilului.

Chiar dacă denumirea exactă a instituţiei era alta (Ministerul Administraţiei şi Internelor), nu se poate concluziona că Ministerul Afacerilor Interne (actuala sa denumire), nu ar fi fost parte în dosarul nr. x/2010, soluţionat prin sentinţa nr. 266 din 7 februarie 2012 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, irevocabilă prin decizia civilă nr. 979R din 23 aprilie 2013 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, sentinţă în al cărei dispozitiv se consemnează:

"Admite acţiunea formulată de reclamanţii A., B. şi E. (...) în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Administraţiei şi Internelor (...). Anulează Decizia nr. 221/27.09.2010, emisă de Ministerul Administraţiei şi Internelor. Constată calitatea de persoane îndreptăţite a contestatorilor în conformitate cu art. 4 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 cu privire la imobilul construcţie, înscris în C.F. x Oradea situat în Oradea, judeţul Bihor."

Ministerul Afacerilor Interne s-a înfiinţat prin O.U.G. nr. 96 din 22 decembrie 2012, prin reorganizarea Ministerului Administraţiei şi Internelor, după preluarea activităţii în domeniul administraţiei publice de către Ministerul Dezvoltării Regionale şi Administraţiei Publice.

Concluzionând, se constată că în dosarul nr. x/2010, Ministerul Afacerilor Interne a fost parte (chiar dacă la acel moment avea denumirea de Ministerul Administraţiei şi Internelor), astfel cum în mod corect a reţinut instanţa de apel, ceea ce îi conferă calitate procesuală pasivă în litigiul de faţă, având în vedere obligaţia instituită în sarcina sa prin hotărârea judecătorească irevocabilă prin care s-a constatat calitatea de persoane îndreptăţite a reclamanţilor asupra imobilului în litigiu, în conformitate cu art. 4 alin. (2) din Legea nr. 10/2001.

Contrar susţinerilor recurentului-pârât, instanţa de apel a stabilit în mod corect cadrul procesual, având în vedere temeiul de drept invocat de reclamanţi în susţinerea pretenţiilor, respectiv normele ce reglementează răspunderea civilă delictuală, fapta ilicită constând în folosirea fără drept şi temporizarea reintrării reclamanţilor în posesia imobilului, iar prejudiciul - lipsirea intimaţilor-reclamanţi de exerciţiul concret al dreptului de folosinţă asupra imobilului în litigiu şi nevalorificarea tuturor beneficiilor materiale pe care folosinţa unui bun le poate asigura titularilor dreptului.

Referitor la calitatea procesual pasivă a Ministerului Afacerilor Interne, răspunzând criticii din apel privind unirea excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive cu fondul, Curtea a arătat că "în speţă subzistau suficiente temeiuri pentru a se reţine în sarcina pârâtului Ministerul Afacerilor Interne calitatea procesuală pasivă, chiar dacă imobilul nu s-a aflat în folosinţa acestui pârât atâta vreme cât au fost identificate elemente de natură a configura participarea sa la producerea prejudiciului invocat prin cererea dedusă judecăţii."

Astfel cum argumentat a reţinut instanţa de apel, din moment ce obligaţia de restituire în natură a fost instituită în sarcina sa, faţă de temeiul de drept al acţiunii ce vizează dispoziţiile art. 1349 C. civ. şi având în vedere fapta ilicită imputată (tergiversarea punerii în aplicare a hotărârii judecătoreşti irevocabile), nu se poate reţine că Ministerul Afacerilor Interne nu ar avea calitate procesuală în cauză.

Faptul că a existat o acţiune în evacuare promovată de reclamanţi doar împotriva Inspectoratului de Poliţie Judeţean Bihor, nu poate conduce la concluzia stabilirii eronate a cadrului procesual în actualul litigiu, astfel cum susţine recurentul-pârât, având în vedere că faptele ilicite generatoare de prejudiciu sunt imputate ambilor pârâţi, solicitarea reclamanţilor fiind de obligare a acestora, în solidar, la plata unei despăgubiri echitabile aferente lipsei de folosinţă a imobilului.

Pe cale de consecinţă se constată că susţinerile recurentului-pârât Ministerul Afacerilor Interne subsumate art. 488 pct. 6 C. proc. civ. sunt nefondate. Instanţa de apel a argumentat printr-un raţionament propriu, lămuritor, prezentând considerentele pentru care a apreciat că nu este întemeiată critica vizând greşita admitere a excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive, cu respectarea exigenţelor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ.

Cel de-al doilea motiv de recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., face referire la încălcarea sau aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 1357 C. civ., recurentul-pârât arătând că instanţa de apel nu a argumentat îndeplinirea condiţiilor răspunderii civile delictuale în ceea ce priveşte fapta ilicită, vinovăţia şi legătura de cauzalitate. De asemenea, hotărârea judecătorească nu arată, în concret, care dintre atribuţiile specifice fiecărui pârât au fost încălcate, în funcţie de calitatea prevăzută pentru fiecare parte.

În ceea ce priveşte fapta ilicită, Curtea a reţinut că obligaţia de restituire în natură a imobilului (stabilită prin sentinţa nr. 266 din 7 februarie 2012 a Tribunalului Bucureşti, rămasă definitivă) îi revenea pârâtului Ministerul Afacerilor Interne, dispoziţia din 27 iunie 2016 privind restituirea fiind emisă inclusiv de această instituţie. Obligaţia de restituire a subzistat până la momentul aducerii la îndeplinire prin predarea imobilului proprietarilor.

În privinţa vinovăţiei, instanţa de apel a constatat că prin acţiunile şi inacţiunile sale, Ministerul a contribuit în mod evident la tergiversarea punerii în aplicare a hotărârii judecătoreşti de restituire în natură a imobilului.

Prin criticile formulate, ce tind a determina mai degrabă o analiză a hotărârii recurate din perspectiva pct. 6 al art. 488 C. proc. civ., recurentul-pârât nu reuşeşte să convingă în ce ar consta greşita aplicare a dispoziţiilor art. 1357 C. civ. Instanţa de apel a arătat în mod detaliat care este fapta imputabilă şi care culpa reţinută pentru fiecare dintre cei doi pârâţi. Fără să combată dezlegarea instanţei de apel, recurentul-pârât readuce în faţa instanţei de recurs aceleaşi aspecte ce au făcut obiect al analizei în apel, neargumentând însă caracterul nelegal al statuării jurisdicţionale anterioare.

Critica vizând aspectele faptice ce ţin de succesiunea evenimentelor (faptul că nu a fost stabilită în mod corect situaţia de fapt) nu poate face obiect al analizei în această etapă procesuală, tinzând în realitate la o devoluare a fondului pentru stabilirea altei situaţii de fapt. Un asemenea demers al reclamantului este însă incompatibil cu natura juridică a căii extraordinare de atac exercitate, în cadrul căreia pot fi supuse judecăţii numai aspecte de nelegalitate iar nu împrejurări de fapt sau de evaluare a probatoriului.

2. Recursul declarat de recurentul-pârât Inspectoratul de Poliţie al Judeţului Bihor:

Invocând dispoziţiile art. 488 pct. 8 C. proc. civ. din perspectiva încălcării dispoziţiilor art. 25 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, recurentul-pârât a arătat că în mod eronat instanţa de apel a reţinut că Inspectoratul de Poliţie al Judeţului Bihor ar fi în culpă pentru nepredarea în termen a imobilului reclamanţilor, culpă care, în aprecierea părţii, ar aparţine exclusiv reclamanţilor, întrucât din probele depuse la dosar reiese că aceştia nu şi-au îndeplinit atribuţiile ce le reveneau.

Curtea a reţinut că, deşi pârât Inspectoratul de Poliţie al Judeţului Bihor nu a fost parte în dosarul nr. x/2010 soluţionat prin sentinţa civilă nr. 266 din 7 februarie 2012 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, nu poate fi negată culpa acestuia, având în vedere că a folosit fără drept imobilul după expirarea termenului de afectaţiune şi fără să fi achitat vreo sumă de bani pentru folosinţa imobilului.

Astfel cum au fost formulate criticile, se constată că aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 25 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 este formal invocată de recurentul-pârât, fără a arăta în ce ar consta eroarea instanţei de apel.

În conformitate cu dispoziţiile art. 25 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, proprietarii cărora le-au fost restituite în natură imobilele solicitate vor încheia cu deţinătorii actuali ai acestora un protocol de predare - preluare, în mod obligatoriu, în termen de 30 de zile de la data rămânerii definitive a deciziei/dispoziţiei de restituire, termen după care, dacă protocolul nu a fost semnat, se va încheia în prezenţa executorului judecătoresc un proces-verbal de constatare unilaterală de preluare a imobilului.

După prezentarea succesiunii actelor încheiate între părţi şi a evenimentelor în ordinea desfăşurării lor, Curtea a reţinut că intimaţii au efectuat demersuri repetate în scopul predării imobilului, astfel încât acestora nu li se poate imputa că nu au depus suficiente diligenţe pentru încheierea protocolului de predare-primire. A reţinut, de asemenea, că faptul că nu au dat curs solicitării de a încheia un nou contract de închiriere în perioada iunie 2017 - septembrie 2017, când au fost informaţi că Inspectoratul de Poliţie al Judeţului Bihor va elibera spaţiul până la data de 15.10.2017, nu înseamnă că pârâtul nu datorează despăgubiri, pentru că şi în acel timp acesta a folosit imobilul ce nu îi aparţinea şi pentru care deja exista o hotărâre de evacuare.

Pretinzând greşita statuare a instanţei de apel asupra lipsei a două dintre condiţiile angajării răspunderii civile delictuale, respectiv fapta ilicită şi vinovăţia, recurentul tinde, în cea mai mare parte a criticilor, să susţină stabilirea unei alte situaţii de fapt, prin solicitarea de a se constata buna sa credinţă şi faptul că nu i se poate imputa pasivitatea şi lipsa de interes, ceea ce este inadmisibil în această etapă procesuală.

Înalta Curte constată că nu se poate aprecia că în cauză au fost încălcate dispoziţiile art. 25 din Legea nr. 10/2001. Deşi aceste dispoziţii obligă la încheierea protocolului de predare-primire la solicitarea proprietarului, acest aspect nu poate constitui temei legal de natură a permite deţinătorului o posesie gratuită.

În ceea ce priveşte modul în care instanţele de fond au reţinut şi stabilit cuantumul chiriei, recurentul-pârât a arătat că nu s-a ţinut cont de speţa concretă, de gradul de degradare al imobilului şi nu a fost efectuată o analiză comparativă cu imobile aflate în zonă, aflate în aceeaşi stare materială. Motivat de faptul că intimaţilor-reclamanţi le revenea obligaţia încheierii protocolului de predare-primire a imobilului, recurentul-pârât a solicitat instanţei de recurs să dea eficienţă dispoziţiilor art. 1371 C. civ., pe care le apreciază ca fiind aplicabile cel puţin pentru perioada anterioară datei de 29 august 2016 - momentul în care s-a solicitat de către proprietari predarea efectivă a imobilului.

Astfel cum în mod corect a reţinut instanţa de apel, reclamanţii sunt îndreptăţiţi la acordarea chiriei lunare pentru folosinţa imobilului şi pentru perioada anterioară solicitării de predare, date fiind prevederile art. 16 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 ce dispun că şi pe perioada afectaţiunii deţinătorul imobilului datorează chirie către proprietar. De asemenea, în ceea ce priveşte acordarea despăgubirilor pentru perioada 11 octombrie 2015 - 11 octombrie 2017 s-a reţinut că din materialul probator existent la dosar a rezultat contribuţia pârâţilor la temporizarea reintrării reclamanţilor în posesia imobilului.

Cu privire la aceste aspecte, recurentul-pârât solicită doar să se constate contrariul, argumentând, fără a convinge şi atingând chestiuni ce ţin de stabilirea stării de fapt, că din actele depuse la dosarul cauzei a rezultat dialogul purtat cu intimaţii în legătură cu predarea.

Prin modalitatea de redactare a memoriului de recurs şi de formulare a criticilor, recurentul-pârât nu a demonstrat în ce constă nelegalitatea soluţiei din apel, astfel încât să fie atrasă incidenţa motivului prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ.

Pentru toate considerentele arătate, constatând legalitatea deciziei recurate, reţinând că aspectele de nelegalitate deduse judecăţii pe calea prezentului recurs sunt lipsite de fundament, în temeiul dispoziţiilor art. 496 C. proc. civ., Înalta Curte urmează a respinge recursurile, ca nefondate.

În aplicarea art. 453 alin. (1) C. proc. civ., recurenţii-pârâţi Ministerul Afacerilor Interne şi Inspectoratul de Poliţie Judeţean Bihor vor fi obligaţi la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 5950 RON, cu titlul de cheltuieli de judecată către intimaţii-reclamanţi A., C., D. şi B..

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de pârâţii Ministerul Afacerilor Interne şi Inspectoratul de Poliţie Judeţean Bihor împotriva deciziei nr. 259 R din 4 iunie 2020 pronunţată de Curtea de Apel Oradea, secţia I civilă.

Obligă pe recurenţii-pârâţi Ministerul Afacerilor Interne şi Inspectoratul de Poliţie Judeţean Bihor la plata sumei de 5950 RON către intimaţii-reclamanţi A., C., D. şi B., cu titlul de cheltuieli de judecată.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 20 ianuarie 2022.