Defamation appeal annulled for failure to formulate specific cassation grounds beyond factual re-evaluation

Şedinţa publică din data de 20 ianuarie 2022

Asupra recursului de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei:

1. Obiectul cauzei:

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 6 Bucureşti sub nr. x/2017 la data de 15.11.2017, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâtul B., solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se constate caracterul ilicit al faptelor, constând în încălcarea dreptului la onoare, demnitate, reputaţie si viaţa privată, drepturi nepatrimoniale, prin formularea unor afirmaţii denigratoare, defăimătoare, ironice si batjocoritoare la adresa reclamantului, de către pârât; să fie obligat pârâtul la încetarea săvârşirii faptelor prin care acesta a adus atingere, onoarei, demnităţii şi reputaţiei reclamantului, precum şi să se abţină de a mai săvârşi fapte de aceeaşi natură, indiferent de mijloace, în viitor; obligarea pârâtului la scuze publice si publicarea, pe cheltuială proprie, a hotărârii judecătoreşti într-un cotidian de largă audienţă, la rămânerea irevocabilă; obligarea pârâtului la plata de daune morale către reclamant în sumă de 10.000 euro, în echivalent RON la cursul BNR la data plăţii, obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de acest litigiu.

La data de 07.12.2017, reclamantul şi-a precizat acţiunea introductivă prin care a învederat faptul că înţelege să modifice obiectul acţiunii şi a solicitat să se constate caracterul ilicit al faptelor, constând în încălcarea dreptului la onoare, demnitate şi reputaţie, drepturi nepatrimoniale, prin formularea unor afirmaţii denigratoare, defăimătoare, ironice şi batjocoritoare la adresa reclamantului, de către pârâtul B.; pârâtul să fie obligat la încetarea săvârşirii faptelor prin care acesta a adus atingere, onoarei, demnităţii şi reputaţiei reclamantului, precum şi să se abţină de a mai săvârşi fapte de aceeaşi natură, indiferent de mijloace, în viitor;obligarea pârâtului la scuze publice şi publicarea, pe cheltuială proprie, a hotărârii judecătoreşti într-un cotidian de largă audienţă, la rămânerea irevocabilă; pârâtul să fie obligat la plata de daune morale către reclamant, ca urmare a încălcării dreptului la onoare, demnitate şi reputaţie, în sumă de 10.000 euro, în echivalent RON la cursul BNR la data plăţii, pârâtul să fie obligat la plata către reclamant a cheltuielilor de judecată ocazionate de acest litigiu.

Prin sentinţa civilă nr. 2377 din 27.03.2018, Judecătoria Sectorului 6 Bucureşti a admis excepţia necompetenţei sale teritoriale, invocată de pârât şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei, în favoarea Tribunalului Dolj.

2. Sentinţa pronunţată de Tribunalul Dolj

Prin sentinţa civilă nr. 454 din 10.07.2019, pronunţată de Tribunalul Dolj, în dosar nr. x/2018, a fost admisă, în parte, acţiunea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul B.. A fost obligat pârâtul la plata sumei de 1.000 RON, cu titlul de daune morale, către reclamant. A fost obligat pârâtul către reclamant la plata sumei de 2.000 RON, reprezentând cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei hotărâri au exercitat apel atât reclamantul A., cât şi pârâtul B..

3. Decizia pronunţată de Curtea de Apel Craiova, secţia I civilă

Prin decizia civilă nr. 2249 din 29 septembrie 2020, Curtea de Apel Craiova, secţia I civilă a respins, ca nefondate, apelurile declarate de apelantul-pârât B. şi de apelantul-reclamant A. împotriva sentinţei civile nr. 454 din 10.07.2019 pronunţate de Tribunalul Dolj, în dosar nr. x/2018.

A respins cererea apelantului-reclamant privind cheltuielile de judecată în apel.

4. Calea de atac declarată în cauză:

Împotriva deciziei pronunţate de Curtea de Apel Craiova a declarat recurs pârâtul B..

În dezvoltarea motivelor de recurs, încadrate în drept în ipoteza prevăzută de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., pârâtul a susţinut, în esenţă, că hotărârea recurată este criticabilă pentru existenţa unei contrarietăţi între considerente şi dispozitiv, iar instanţa de apel a pronunţat o hotărâre insuficient motivată.

De asemenea, în mod greşit instanţa de apel a reţinut la pagina 14 din hotărâre că nefiind jurnalist, pârâtul nu avea interesul şi misiunea de a informa cetăţenii, ignorând faptul că pentru a profesa meseria de jurnalist nu sunt cerute în mod expres studii de specialitate.

În continuare, recurentul-pârât reia motivele de apel şi arată că sunt probate, prin documentele depuse la dosarul cauzei şi lipsa răspunsurilor la interogatoriu, reaua credinţă, lipsa de profesionalism şi chiar corupţia reclamantului A., documentele fiind extrem de edificatoare în acest sens, făcând o probă a "verităţii" celor afirmate de pârât.

Consideră că instanţele de fond nici măcar nu au citit probele de la dosar dacă ajung la concluzia că nu s-a dovedit legătura de cauzalitate dintre reclamant şi vinovătia acestuia, cu consecinţe sociale grave, atâta timp cât acesta pur şi simplu a refuzat să îşi îndeplinească sarcinile de serviciu, în mod loial, faţă de interesul public, sens în care pârâtul dezvoltă exhaustiv probele ce dovedesc, în opinia sa, vinovăţia reclamantului sub acest aspect.

Mai arată că instanţa de fond şi de apel au judecat subiectiv şi nu au ţinut cont că pârâtul a probat cu documente încălcările legale respective, respectând "principiul adevărului", fiind de neînţeles şi inexplicabil din punct de vedere juridic, logic sau uman, de ce, deşi a depus documente legate de lipsa profesionalismului reclamantului, instanţa de apel motivează în pagina 14, la primul paragraf că "pretinsul scop urmărit de pârât, respective informarea publicului (...), nu constituie o cauză exoneratoare de răspundere în contextul în care afirmaţiile defăimătoare, injurioase, făcute în spaţiul public au fost îndreptate împotriva reclamantului, iar nu exclusiv împotriva companiei".

Este adevărat că instanţa poate da prevalentă unor probe, dar nu poate ignora cu desăvârşire probele aduse de pârât, dând atenţie în mod excesiv, chiar exclusiv, doar susţinerilor reclamantului, în pofida diverselor motivări de la CEDO ce constituie jurisprudenţă în materie.

În continuare, preluând din motivele de apel, recurentul-pârât redă parţial cuprinsul deciziei CEDO din cauza Monica Macovei versus România, susţinând incidenţa acesteia în speţa de faţă.

În concluzie, a solicitat admiterea cererii de recurs, casarea hotărârii, iar, pe fondul cauzei, respingerea cererii de chemare în judecată.

II. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursului:

Analizând, cu prioritate, în condiţiile art. 248 alin. (1) C. proc. civ. şi art. 499 teza finală C. proc. civ., încadrarea criticilor din recurs în prevederile art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ., Înalta Curte constată următoarele:

Potrivit art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., cererea de recurs va cuprinde motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul şi dezvoltarea lor, sau, după caz, menţiunea că acestea vor fi depuse printr-un memoriu separat, iar alin. (3) al aceluiaşi articol sancţionează cu nulitatea lipsa din cererea de recurs a motivelor de nelegalitate.

Totodată, conform dispoziţiilor art. 489 alin. (1) C. proc. civ., recursul este nul dacă nu a fost motivat în termenul legal, cu excepţia cazului în care se invocă motive de casare de ordine publică, care pot fi ridicate din oficiu de către instanţă, chiar după împlinirea termenului de motivare a recursului.

Aceeaşi sancţiune intervine şi în cazul în care criticile susţinute nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 C. proc. civ., astfel cum rezultă din alin. (2) al art. 489 din acelaşi act normativ.

A motiva recursul înseamnă, pe de o parte, arătarea cazului de nelegalitate prin indicarea unuia dintre motivele prevăzute limitativ de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., iar, pe de altă parte, dezvoltarea acestuia, în sensul formulării unor critici concrete cu privire la judecata realizată de instanţa care a pronunţat hotărârea recurată, din perspectiva motivului de nelegalitate invocat.

Ca atare, nu poate constitui motiv de recurs orice nemulţumire a părţii cu privire la soluţia pronunţată, în sensul că nu pot fi susţinute în mod valabil critici prin care se tinde la schimbarea situaţiei de fapt ori la reaprecierea probelor cauzei sau prin care se solicită realizarea unui control judiciar de temeinicie; în consecinţă, instanţa de recurs nu poate examina decât criticile privitoare la decizia atacată care fac posibilă încadrarea în prevederile art. 488 din C. proc. civ. şi sunt proprii controlului judiciar de legalitate permis instanţei de recurs.

În speţă, din memoriul de recurs nu reies critici care să poată fi încadrate în cazurile de casare prevăzute de art. 488 C. proc. civ., ci în esenţă, se fac susţineri care nu reprezintă veritabile critici de nelegalitate, ci privesc elemente ale situaţiei de fapt contestate de recurent, probele cerute şi încuviinţate în cursul procesului, aprecierea acestora realizată de instanţa de apel şi de instanţa de fond, în sensul interpretării greşite a înscrisurilor, a lipsei răspunsurilor reclamantului la interogatoriu şi declaraţiilor martorilor de la dosarul cauzei, recurentul-reclamant susţinând interpretarea greşită a probatoriului, aspect necenzurabil în recurs.

Criticile astfel invocate constituie motive de netemeinicie a hotărârii atacate care exced cazurilor de nelegalitate prevăzute strict şi limitativ în art. 488 C. proc. civ., în limita cărora să poată fi exercitat controlul judiciar în recurs.

Înalta Curte reţine şi că pentru "a motiva" recursul, pârâtul a procedat la reproducerea criticilor invocate prin motivele de apel şi apărărilor formulate în faţa primei instanţe, deşi trebuia să dezvolte în mod concret motivele de nelegalitate prin raportare la considerentele folosite de către instanţa de apel în fundamentarea soluţiei pronunţate.

În atare situaţie, cererea de recurs nu permite identificarea motivelor de nelegalitate concrete ale recurentului privitoare la considerentele deciziei atacate, respectiv în ce au constat, în mod efectiv greşelile instanţei de apel pentru a putea fi, eventual, încadrate în motivul de nelegalitate prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., invocat prin memoriul de recurs.

Totodată, reproducerea, prin cererea de recurs, a stării de fapt şi a actelor normative care au stat la baza apărărilor din fond, nu se constituie într-o critică de nelegalitate a deciziei, art. 489 alin. (2) C. proc. civ. arătând faptul că recursul este nul în cazul în care motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488 C. proc. civ.

În acest context, în ipoteza în care au fost invocate, prin memoriul de recurs, prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., în oricare dintre tezele descrise în cuprinsul acestui text legal - când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei-, recurentul era dator să argumenteze raţiunea pentru care consideră că, hotărârea atacată nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau care sunt motivele contradictorii sau străine de natura cauzei.

Din lecturarea cererii de recurs, se constată însă că recurentul-pârât a invocat doar formal dispoziţiile legale sus-menţionate, fără a dezvolta critici care să vizeze raţionamentul adoptat de instanţa de apel, susţinând pretinsa lipsă de motivare şi contradictorie a hotărârii recurate din perspectiva interpretării greşite a instanţei de apel asupra situaţiei de fapt, contestate de recurent, a probelor cerute şi încuviinţate în cursul procesului şi a aprecierii acestora realizată de instanţa de apel şi de instanţa de fond.

Or, instanţa de apel a reţinut, în esenţă, că "prin comportamentul pârâtului, s-a depăşit limita impusă de normele de convieţuire socială, fiind afectat dreptul la demnitate al reclamanţului, prin această faptă ilicită provocându-se acestuia o daună morală, un prejudiciu, constând în suferinţa psihică încercată, dar şi impactul asupra relaţiilor sale sociale.

Actele defăimătoare ale pârâtului nu se înscriu în limitele libertăţii de exprimare care îi este recunoscută de art. 10 din Convenţia EDO, astfel cum a fost interpretat prin jurisprudenţa constantă a Curţii de contencios european a drepturilor omului, ci sunt de natură a afecta dreptul la reputaţie al pârâtului ca o componentă a dreptului la viaţă privată recunoscut de art. 8 din aceeaşi convenţie."

În acest context, instanţa de apel a reţinut că "documentele depuse de pârât nu se circumscriu noţiunii de probă a verităţii, întrucât acestea vizează aspecte legate de activitatea companiei, iar nu faptele personale ale reclamantului, imputate de pârât. Împrejurarea că pe drumurile din România mor zilnic oameni nu este o probă a verităţii faptei de omor imputate reclamantului prin utilizarea apelativului "criminal", astfel încât, în mod legal nu au fost valorificate de tribunal.

Pretinsul scop urmărit de pârât, respectiv informarea publicului cu privire la situaţia organizatorică a companiei al cărei angajat este, ori cu privire la modalitatea de utilizare a resuselor financiare de către aceasta, nu constituie o cauză exoneratoare de răspundere în contextul în care afirmaţiile defăimătoare, injurioase, făcute în spaţiul public au fost îndreptate împotriva reclamantului, iar nu exclusiv împotriva companiei."

Aspectele analizate de instanţa de apel nu au fost criticate de recurent prin memoriul de recurs, aceasta reluând criticile din apel referitoare la existenţa vinovăţiei reclamantului pe baza înscrisurilor depuse de pârât în apărare, invocând, astfel, aspecte ce ţin de situaţia de fapt a speţei şi de probele administrate în cauză.

Astfel, pe de o parte, simpla nemulţumire generică a pârâtului faţă de hotărârea recurată, sub aspectul unei pretinse lipse de motivare şi contradictorie din perspectiva interpretării greşite a probatoriului, iar, pe de altă parte, modalitatea de motivare a recursului, prin reluarea conţinutului motivelor de apel şi a apărărilor de la fond, nu sunt suficiente pentru a se tinde la casarea hotărârii recurate.

Prin urmare, în cuprinsul cererii de recurs deduse judecăţii, nu se regăsesc veritabile critici la adresa deciziei pronunţate în apel şi nici nu se arată în ce constă nelegalitatea deciziei atacate, prin raportare la soluţia pronunţată în apel şi la argumentele arătate de instanţă în fundamentarea acesteia, care să permită încadrarea acestora, de către instanţă, potrivit art. 489 alin. (2) C. proc. civ., într-unul din motivele de recurs strict şi limitativ prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ.

Pentru aceste considerente, în aplicarea dispoziţiilor art. 493 alin. (5) C. proc. civ., Înalta Curte va anula recursul declarat de pârâtul B..

În aplicarea dispoziţiilor art. 453 C. proc. civ., obligă pe recurentul-pârât B. la plata sumei de 1.000 RON, reprezentând cheltuieli de judecată, reprezentând onorariul de avocat, către intimatul-reclamant A., reduse, conform art. 451 alin. (2) C. proc. civ., în raport de criteriul de complexitate al cauzei, complexitatea speţei fiind una redusă, iar activitatea desfăşurată de avocat constând doar în redactarea unei întâmpinări prin care a solicitat respingerea recursului, dovada cheltuielilor de judecată, efectuată în conformitate cu prevederile art. 452 C. proc. civ., aflându-se la dosar recurs.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Anulează recursul declarat de pârâtul B. împotriva deciziei civile nr. 2249 din 29 septembrie 2020 a Curţii de Apel Craiova, secţia I civilă.

Obligă pe recurentul-pârât B. la plata sumei de 1.000 RON, reprezentând cheltuieli de judecată, către intimatul-reclamant A., reduse, conform art. 451 alin. (2) C. proc. civ.

Fără cale de atac.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 20 ianuarie 2022.