RCA insurance late payment penalties: accrual starts from final judgment payment deadline, not from missed amicable offer deadline.

Şedinţa publică din data de 18 ianuarie 2022

Asupra recursului de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

I.1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată la data de 29 noiembrie 2018, sub nr. x/2018*, pe rolul Tribunalului Cluj, secţia civilă, reclamantul A., în contradictoriu pârâta B. S.A. şi intervenienta forţată C., a solicitat obligarea pârâtei la:

- plata sumei de 4.000 RON, reprezentând daune materiale (prejudiciu viitor şi cert) ca urmare a prejudiciului patrimonial suferit prin accidentul rutier din data de 6 iulie 2017;

- plata sumei de 100.000 euro (echivalent în RON la cursul BNR din ziua plăţii, reprezentând daune morale, ca urmare a prejudiciului nepatrimonial suferit prin accidentul rutier din data de 06.07.2017;

- plata penalităţilor de întârziere în cuantum de 0,2% pe zi, aplicate la suma acordată cu titlu de daune morale şi materiale, începând din prima zi după expirarea termenului de 30 de zile de la data înregistrării avizării de daună, respectiv 29 aprilie 2018 şi până la plata efectivă a sumei;

- plata dobânzii legale aplicată daunelor morale şi materiale acordate reclamantului, începând cu data de 29 aprilie 2018 şi până la data executării efective a obligaţiei de plată.

I.2. Sentinţa pronunţată de Tribunalul Cluj

Prin sentinţa civilă nr. 61 din 06 februarie 2020, Tribunalul Cluj, secţia civilă a admis, în parte, acţiunea şi, în consecinţă, a obligat pârâta la plata sumei de 20.000 euro, în echivalent în RON la cursul B.N.R. din ziua plăţii, reprezentând daune morale, ca urmare a prejudiciului nepatrimonial suferit în urma accidentul rutier din data de 6 iulie 2017 şi a sumei de 4.000 RON, reprezentând daune materiale (prejudiciu viitor şi cert), ca urmare a prejudiciului patrimonial suferit în urma aceluiaşi accident; a obligat pârâta la plata penalităţilor de întârziere în cuantum de 0,2% pe zi aplicate la suma acordată cu titlu de daune morale şi materiale, începând din prima zi după expirarea termenului de 30 de zile de la data înregistrării avizării de daună, respectiv 29 aprilie 2018 şi până la plata efectivă a sumei; a respins capătul de cerere privind acordarea dobânzilor legale; a obligat pârâta să achite în favoarea Statului Român suma de 5.058,64 RON reprezentând taxa judiciară aferentă pretenţiilor admise pentru care reclamantul a beneficiat de scutire în urma acordării ajutorului public judiciar.

I.3. Decizia pronunţată de Curtea de Apel Cluj

Prin decizia civila nr. 210 A din 15 octombrie 2020, Curtea de Apel Cluj, secţia I civilă a admis apelul declarat de pârâta B. S.A. împotriva sentinţei civile nr. 61 din 06 februarie 2020, pronunţată de Tribunalul Cluj; a schimbat hotărârea apelată în sensul în care a dispus înlăturarea obligaţiei pârâtei de la plata sumei de 4.000 cu titlu de daune materiale, ca urmare a prejudiciului material suferit, precum şi obligaţia pârâtei de a plăti penaliţi de întârziere de 0,2% pe zi, începând cu prima zi după expirarea termenului de 30 de zile de la data înregistrării avizării de daună, respectiv 29 aprilie 2018 şi până la plata efectivă a sumei; a menţinut restul dispoziţiilor sentinţei apelate; a respins excepţia inadmisibilităţii apelului declarat de pârâta B. S.A. împotriva încheierii de camera de consiliu nr. 1/3.01.2019, pronunţată în dosarul nr. x/2018 şi a încheierii de camera de consiliu nr. 61/14.03.2019 pronunţată în dosarul nr. x/2018.1, excepţie invocată din oficiu; a respins apelul declarat de pârâta B. S.A. împotriva încheierii de camera de consiliu nr. 1/3.01.2019, pronunţată în dosarul nr. x/2018 şi a încheierii de camera de consiliu nr. 61/14.03.2019, pronunţată în dosarul nr. x/2018.1; a respins apelul incident declarat de reclamantul A. împotriva aceleaşi sentinţe.

II. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva deciziei civile nr. 210 A din 15 octombrie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia I civilă, a declarat recurs reclamantul A..

Calea de atac a fost înregistrată sub nr. x/2018*, la data de 11 ianuarie 2021, pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, fiind repartizată computerizat aleatoriu completului filtru nr. 2.

II.1 Motivele de recurs

Recurentul-reclamant a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei atacate, cu consecinta trimiterii cauzei, spre o nouă judecată instanţei de apel, invocând incidenţa dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Sub aspectul nelegalităţii deciziei recurate, a susţinut că instanţa de apel a făcut o greşită interpretare şi aplicare a dispoziţiilor art. 20 alin. (5) din O.U.G. nr. 54/2016 privind asigurarea obligatorie pentru prejudicii produse terţelor persoane prin accidente de autovehicule şi tramvaie.

Raportându-se la situaţia de fapt dedusă judecăţii, a arătat că refuzul instanţei de apel de a constata conduita culpabilă a societăţii de asigurare constând în neîndeplinirea obligaţiei de a formula o ofertă de despăgubire/de a notifica respingerea pretenţiilor înăuntrul termenului de 30 de zile reglementat de art. 20 alin. (1) din O.U.G. nr. 54/2016, precum şi de diminuare nejustificată a despăgubirii, cu consecinţa aplicării sancţiunii penalităţilor, reprezintă o încălcare a dispoziţiilor art. 20 alin. (5) din O.U.G. nr. 54/2016.

Astfel, în termenul de 30 de zile, asigurătorul trebuia fie să răspundă cererii părţii solicitante, formulând o ofertă de despăgubire justificată, în cazul în care se dovedeşte răspunderea asiguratului în producerea riscurilor acoperite prin poliţa RCA, iar prejudiciul a fost cuantificat, fie să notifice părţii prejudiciate motivele pentru care nu a aprobat, în totalitate sau în parte, pretenţiile de despăgubire.

Cu toate că recurentul-reclamant a comunicat odată cu cererea de despăgubire toate documentele necesare în vederea stabilirii răspunderii şi cuantificării prejudiciulul suferit, asigurătorul a recepţionat avizarea de daună la data de 28.03.2018, termenul de 30 de zile prevăzut de lege împlinindu-se la data de 28.04.2018.

Luându-se în considerare zilele libere (29.04.2018 - duminică, 30.04.2018 - luni, declarată zi liberă şi 1.05.2018 - marţi, zi liberă), data maximă până la care avea obligaţia de a răspunde cererii formulate de recurent este cel mult data 2.05.2018, având în vedere faptul că data de 30.04.2018 a fost zi liberă doar pentru sectorul bugetar. Or, oferta a fost formulată abia la data de 08.05.2018, cu încălcarea flagrantă a termenului prevăzut de lege.

În concluzie, se impune acordarea penalităţilor de întârziere prevăzute de legislaţia în vigoare la data producerii accidentului de circulaţie (O.U.G. nr. 54/2016 privind asigurarea obligatorie răspundere civilă auto pentru prejudiciile produse terţelor persoane prin accidente de vehicule şi de tramvaie, în vigoare în perioada 19.09.2016 - 11.07.2017), raportat la comportamentul asigurătorului care nu a formulat o ofertă de despăgubire în termenul reglementat de lege şi nici plata despăgubirilor solicitate de recurent prin cererea de despăgubire.

A învederat că probatoriul la care s-a raportat instanţa de apel în evaluarea daunelor morale este reprezentat de actele medicale comunicate societăţii de asigurare odată cu avizarea de daună.

Aşadar, oferta formulată de către pârâtă s-a făcut în considerarea afecţiunilor medicale preexistente ale reclamantului (diabet zaharat de tip I), iar nu prin raportare la sumele oferite de regulă de societăţile de asigurare şi la despăgubiri stabilite de instanţele de judecată persoanelor care au suferit accidente şi au avut vătămări sau un număr de îngrijiri medicale apropiate de cele ale reclamantului, după cum în mod eronat a reţinut instanţa de apel.

Ţinând cont de suma de 20.000 euro (echivalent în RON la cursul B.N.R. din ziua plăţii) stabilită cu titlu de daune morale de instanţa de fond şi menţinută de instanţa de apel, apreciază că suma oferită de societatea de asigurare este una derizorie, fiind incidente dispoziţiile referitoare la diminuarea nejustificată a despăgubirii.

II.2. Apărările formulate în cauză

La data de 09 martie 2021, intimata-intervenientă C. a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, cu obligarea recurentului-reclamant la plata cheltuielilor de judecată generate de judecata recursului.

În susţinerea poziţiei sale procesuale a arătat că normele legale invocate de recurentul-reclamant nu obligă asigurătorul de drept la suportarea unor penalităţi de întârziere în cazul în care nu formulează un răspuns la solicitarea de despăgubiri, în termen de 30 de zile.

Potrivit prevederilor art. 20 alin. (4) din O.U.G. nr. 54/2016, plata despăgubirilor se face în 10 zile de la împlinirea termenului de 30 de zile, fără ca asigurătorul să fi formulat un răspuns, doar sub condiţia ca prin solicitarea formulată să fie depuse documentele necesare stabilirii răspunderii şi cuantificarii prejudiciului.

Or, sumele solicitate cu titlu de daune materiale (4.000 RON) şi daune morale (100.000 euro), nu doar ca nu au fost indicate în acest cuantum prin cererea de despăgubiri, dar nici nu au fost însoţite de documente justificative, reclamantul formulându-şi ulterior pretenţiile pe calea unei cereri de chemare în judecată, context în care dispoziţiile art. 20 din O.U.G. nr. 54/2016 nu pot fi interpretate în sensul obligării acestuia la plata penalităţilor de întârziere de la data expirării termenului de 30 de zile de la înregistrarea solicitării şi până la plata efectivă.

La data de 22 martie 2021, intimata-pârâtă S.C. B. S.A. a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca neîntemeiat, cu consecinţa menţinerii hotărârii atacate ca fiind temeinică şi legală în ceea ce priveşte respingerea cererii privind acordarea penalităţilor de întârziere.

Sub un prim aspect, a apreciat că motivele invocate nu se încadrează în dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. în sensul în care vizează temeinicia şi nu nelegalitatea hotărârii instanţei de apel.

Sub un al doilea aspect, referindu-se la dosarul nr. x/2017 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Cluj Napoca, în care nu a fost parte, a suţinut că a depus toate diligenţe în vederea completării dosarului de daună, a formulat o ofertă de despăgubire reclamantului, chiar în lipsa unui răspuns de la organele de cercetare penală cu privire la furnizarea de date suplimentare ce vizau evenimentul rutier în care a fost implicat reclamantul, iar faptul că acesta nu a fost de acord cu suma ofertată nu poate constitui un motiv de acordare a penalităţilor de întârziere.

A arătat că cererea de despăgubire nu putea fi soluţionată pe cale amiabilă, potrivit art. 22 alin. (5) din Norma ASF 20/2017 atâta timp cât evenimentul rutier a făcut obiectul unui dosar penal la momentul formulării cererii de despăgubire, iar asigurătorul a avut la dispoziţie un termen de 3 luni pentru a răspunde cererii menţionate ce reprezenta avizarea de daună, în raport cu art. 20 din O.U.G. nr. 54/2016.

Cu referire la art. 20 alin. (4) şi (5) din acelaşi act normativ a precizat că penalităţile de întârziere se datorează din a 11-a zi de la data care asigurătorului i-a fost comunicată hotărârea judecătorească definitivă, în măsura în care acesta nu îşi îndeplineşte sau îşi îndeplineşte necorespunzător obligaţia de plată a despăgubirilor stabilite de către instanţa de judecată.

Teza I a alin. (4) a art. 20 este aplicabilă în măsura în care despăgubirea se stabileşte în dosarul de daună, potrivit înţelegerii părţilor şi în măsura completării dosarului de daună cu toate documentele necesare, context în care se acordă penalităţi dacă asigurătorul nu şi-a îndeplinit obligaţia de plată a despăgubirii acceptate de către persoana prejudiciată în termen de 30 de zile de la data acceptării, sub rezerva unui dosar de daună complet.

Teza a II-a alin. (4) a art. 20 este aplicabilă în măsura în care despăgubirea se stabileşte de către instanţa de judecată, cum este cazul în speţă, în măsura în care asigurătorul nu achită despăgubirea în termen de 10 zile de la comunicarea hotărârii judecătoreşti definitive.

Legea nr. 132/2017 prevede că despăgubirea se plăteşte în termen de 10 zile de la data înţelegerii părţilor în etapa amiabilă sau în termen de 10 zile de la data comunicării hotărârii judecătoresti definitive, acelaşi principiu fiind aplicabil şi în O.U.G. nr. 54/2016, însă mai puţin concis.

Având în vedere că temeiul legal pentru acordarea penalităţilor de întârziere indică faptul că acestea se acordă în măsura în care nu se respectă termenul de plată, prevăzut de alin. (4) al art. 20, şi nu termenul de răspuns la cererea de avizare, prevăzut de alin. (1) al art. 20, soluţia instanţei de apel privind respingerea penalităţilor de întârziere este legală şi temeinică.

Mai mult, subliniază că până la momentul pronunţăriii unei hotărâri judecătoresti definitive, care să stabilească un anumit cuantum al daunelor morale, acestea nu au caracter cert, lichid şi exigibil, astfel încât să fie purtătoare de penalităţi de întârziere.

II.3. Procedura de filtru

Raportul întocmit în cauză, în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) din C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părţilor, iar prin încheierea de şedinţă din 16 noiembrie 2021, completul de filtru a admis, în principiu, recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei civile nr. 210 A din 15 octombrie 2020 pronunţate de Curtea de Apel Cluj, secţia I civilă, în doarul nr. 4372/117/2018*, şi a fixat termen de judecată la data de 18 ianuarie 2022, în şedinţă publică, cu citarea părţilor, termen la care reţinând concluziile părţilor, Înalta Curte a rămas în pronunţare asupra recursului.

II.4 Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate de recurentul-reclamant şi prin raportare la actele şi lucrările dosarului şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul este fondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse.

Printr-un prim motiv de recurs ce pune în discuţie incidenţa motivului de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., reclamantul A. a susţinut nelegalitatea deciziei atacate prin prisma interpretării şi aplicării greşite de către instanţa de apel a dispoziţiilor art. 20 alin. (5) din O.U.G. nr. 54/2016 privind asigurarea obligatorie pentru prejudicii produse terţelor persoane prin accidente de autovehicule şi tramvaie, în condiţiile în care asiguratorul nu a formulat o ofertă de despăgubire şi nici plata despăgubirii solicitate de către reclamant în termenul reglementat de lege, deşi odată cu cererea de despăgubire au fost comunicate toate documentele necesare în vederea stabilirii răspunderii şi cuantificării prejudiciului suferit.

În contextul criticii expuse, Înalta Curte constată că instanţa de apel a înlăturat soluţia primei instanţe în sensul obligării pârâtei la plata penalităţilor de întârziere în cuantum de 2/% de zi începând cu prima zi după expirarea termenului de 30 de zile de la data înregistrării avizării de daună, respectiv 29.04.2018, până la plata efectivă a sumei, fără însă a dispune în dispozitivul deciziei recurate o soluţie proprie asupra acestei pretenţii a reclamantului, în contextual admiterii apelului formulat de pârâta B. S.A. şi a schimbării în parte a sentinţei apelate

În cuprinsul considerentelor însă, a reţinut că oferta de despăgubire a fost formulată de către pârâtă în termenul legal, iar diminuarea cuantumului despăgubirilor solicitate de către reclamant nu s-a produs în mod nejustificat, în condiţiile în care la stabilirea acestora au fost avute în vedere sumele oferite de societăţile de asigurare, precum şi cele acordate de instanţele de judecată în situaţii similare.

Cu toate acestea, instanţa de recurs nu este în măsură a decela dacă instanţa de apel a acordat recurentului-reclamant penalităţi de întârziere sau a considerat că nu i se cuvin, întrucât dispozitivul deciziei recurate nu se identifică soluţia asupra acestei pretenţii a reclamantului, ci doar aceea de înlăturare a soluţiei date de tribunal pe acest aspect.

Potrivit art. 430 alin. (2) din C. proc. civ., intră sub autoritate de lucru judecat dispozitivul hotărârii judecătoreşti, precum şi considerentele pe care acesta se sprijină, inclusiv cele prin care s-a rezolvat o chestiune litigoasă.

Din formularea normei, rezultă fără echivoc că în primul rând dispozitivul este cel care dobândeşte autoritate de lucru judecat, în timp ce considerentele decisive sunt cele care îl sprijină şi explicitează. Numai considerentele decizorii (anume, cele prin care se rezolvă o chestiune litigioasă în cuprinsul considerentelor numai) sunt cele care nu au un corespondent într-o dispoziţie din dispozitiv, întrucât prin acestea se dezleagă chestiuni incidentale care sunt de natură a contribui la pregătirea argumentării soluţiei din dispozitiv sau pot constitui etape obligatorii ale raţionamentului logico-juridic redat de instanţă, pentru motivarea soluţiei pronunţate asupra obiectului învestirii sale.

Având în vedere că recurentul-reclamant face susţineri şi pe fondul acestor pretenţii accesorii (penalităţile de întârziere solicitate şi înlăturate de instanţa de apel din ansamblul soluţiei pronunţate, dar evaluate în cuprinsul considerentelor), Înalta Curte va proceda şi la analizarea acestor critici, astfel încât instanţa de apel, în rejudecare, se va raporta şi la aceste dezlegări.

Potrivit dispoziţiilor art. 20 alin. (1) din O.U.G. nr. 54/2016:

"În termen de 30 de zile de la data înaintării cererii de despăgubire de către asigurat ori de către partea prejudiciată, dar nu mai târziu de 3 luni de la data avizării daunei, asiguratorul RCA este obligat:

a) fie să răspundă cererii părţii solicitante, formulând în scris o ofertă de despăgubire justificată, transmisă cu confirmare de primire, în cazul în care se dovedeşte răspunderea asiguratului în producerea riscurilor acoperite prin asigurarea RCA, iar prejudiciul a fost cuantificat;

b) fie să notifice părţii prejudiciate în scris, cu confirmare de primire, motivele pentru care nu a aprobat, în totalitate sau parţial, pretenţiile de despagubire. "

Din analiza dispoziţiilor art. 20 alin. (1) din O.U.G. nr. 54/2016 reiese că legiuitorul a obligat pe asigurător la o conduită comisivă, fiind posibilă una dintre cele două ipoteze legale: formularea în scris a unei oferte de despăgubire justificate - lit. a) sau notificarea părţii prejudiciate în scris, cu confirmare de primire, a motivelor pentru care nu a aprobat, în totalitate sau parţial, pretenţiile de despăgubire - lit. b).

Aşadar, obligaţia asigurătorului este una alternativă, iar nu cumulativă, putând opta fie pentru plata despăgubirilor, fie pentru respingerea justificată a pretenţiilor, în tot sau în parte, şi având şi sarcina încunoştinţării persoanei păgubite cu privire la soluţia adoptată (prin corespondenţă transmisă cu confirmare de primire), în funcţie de circumstanţele cazului în care s-a procedat la avizarea de daună şi, în egală măsură, de îndeplinirea sau nu a cerinţelor legale prevăzute de cele două ipoteze din articolul de lege menţionat.

Pentru fiecare dintre conduitele posibile ale asigurătorului (formularea unei oferte de despăgubire, respingerea motivată a pretenţiilor de despăgubire şi neefectuarea notificării respingerii solicitării de despăgubire) legea a prevăzut momente diferite de la care încep să curgă penalităţile de întârziere, prin dispoziţiile de la art. 20 alin. (5), corespunzătoare scadenţei obligaţiei de plată a despăgubirilor pentru fiecare dintre ipotezele legale.

Dispoziţiile art. 20 alin. (4) şi (5) din O.U.G. nr. 54/2016 prevăd că:

"(4) Despăgubirea se plăteşte de către asiguratorul RCA în maximum 10 zile de la împlinirea termenului de 30 de zile prevăzut la alin. (1) sub condiţia depunerii documentelor necesare stabilirii răspunderii şi cuantificării prejudiciului sau de la data la care asiguratorul RCA a primit o hotărâre judecătorească definitivă sau acordul entităţii de soluţionare a litigiului cu privire la suma de despăgubire pe care este obligat să o plătească; documentele care stau la baza cererii de despagubire sunt stabilite prin reglementari ale A.S.F. (5) Dacă asigurătorul RCA nu îşi îndeplineşte integral obligaţiile în termenul prevazut la alin. (4) sau dacă diminuează nejustificat despăgubirea ori întârzie achitarea despăgubirii, acesta este obligat la plata unor penalităţi de 0,2% pe zi de întârziere calculate la nivelul sumei de despagubire cuvenită sau la diferenţa de suma neachitată. Plata penalităţilor se face odată cu plata despăgubirii."

Alineatul 4 al articolului menţionat stabileşte în mod previzibil scadenţa obligaţiei de plată a despăgubirilor pentru fiecare dintre cele două ipoteze alternative în care asigurătorul acţionează: momentul împlinirii unui termen de 10 zile de la data acceptării ofertei de despăgubire prevăzută la alin. (1) lit. a) sau de la data la care asigurătorul RCA a primit o hotărâre judecătorească definitivă cu privire la suma de despăgubire pe care este obligat să o plătească.

Sub aspectul regimului juridic, penalităţile de întârziere de 0,2% pe zi de întârziere, astfel cum acesta decurge din dispoziţiile alin. (5) al art. 20 din O.U.G. nr. 54/2016, au un pronunţat caracter sancţionator aferent neîndeplinirii obligaţiilor stipulate în mod expres în sarcina asigurătorului RCA, însă sancţiunea plăţii unor penalităţi de întârziere nu poate fi aplicată decât dacă există o culpă în întârzierea plăţii despăgubirilor pentru un prejudiciu devenit cert, lichid şi exigibil.

Or, în circumstanţele factuale ale speţei, prezintă relevanţă maniera în care asigurătorul a înţeles să acţioneze cu privire la cererea de despăgubire formulată de reclamant, conform distincţiilor anterior expuse, disputa judiciară între părţi ivindu-se atât în legătură cu întinderea daunelor morale, cât şi a daunelor materiale pretinse prin cererea de chemare în judecată.

Astfel, pornind de la situaţia de fapt stabilită de instanţele de fond, se observă, în primul rând, că cererea de despăgubire a fost formulată de către reclamant la data de 23 martie 2018, fiind primită de pârâtă la data de 28 martie 2018, astfel cum rezultă din confirmarea de primire anexată cererii de chemare în judecată, recurentul-reclamant procedând la avizarea daunei asigurătorului RCA, conform art. 19 alin. (1) din O.U.G. nr. 54/2016, cu acordarea unei despăgubiri în cuantum de 200.000 RON (daune morale).

Ca urmare a demersului iniţiat de reclamant, societatea de asigurări a formulat o ofertă de plată la data de 08 mai 2018, doar în privinţa daunelor morale, în cuantum de 52.140 RON, stabilită ca urmare a analizării înscrisurilor depuse de reclamant, a legislaţiei, precum şi a jurisprudenţei în materie, ţinând cont de prevederile art. 22 din Norma ASF nr. 39/2016; în ceea ce priveşte daunele materiale, a reţinut că acestea nu pot fi acordate, întrucât nu au fost depuse documente care să se circumscrie prevederilor art. 22 lit. a) din acelaşi act normativ.

În al doilea rând, plata nu a fost finalizată de către pârâtă, deoarece nu s-a ajuns la o înţelegere amiabilă asupra cuantumului despăgubirii, fapt ce a determinat demararea procedurii judiciare de către reclamant.

Or, în condiţiile în care societatea de asigurare a probat că a făcut o ofertă sub aspectul daunelor morale justificată în raport cu înscrisurile depuse de reclamant şi jurisprudenţa în materie, în interiorul termenului prevăzut de art. 20 alin. (1) din O.U.G. nr. 54/2016 (cel mult 3 luni de la avizarea daunei), aceasta nu echivalează cu neîndeplinirea obligaţiilor instituite în sarcina asigurătorului de către legiuitor, şi, de aici, rezultă că nu este posibilă sancţionarea sa cu aplicarea penalităţilor de întârziere în prima ipoteză prevăzută de art. 20 alin. (5) din O.U.G. nr. 54/2016, cum în mod nefondat susţine recurentul-reclamant, scopul normei legale fiind acela de a sancţiona pasivitatea asigurătorului.

Chiar dacă oferta de despăgubire nu răspunde pe deplin aşteptărilor persoanei păgubite, simpla deschidere a dosarului de daune la asigurător nu îl obligă pe acesta din urmă la acceptarea întocmai a cererii de despăgubire, ci de a răspunde formal la cererea de despăgubire printr-o notificare prin care să îi comunice persoanei păgubite oferta de despăgubire justificată sau refuzul de a o despăgubi, pentru a evita plata penalităţilor de întârziere.

În plus, trebuie subliniat că în situaţia în care între societatea de asigurare şi persoanele vătămate, nu se încheie o tranzacţie prin care părţile să stabilească, de comun acord, o sumă certă, cu titlu de despăgubiri, în vederea acoperirii prejudiciului material şi/sau moral produse, nu se poate considera că asigurătorul RCA nu şi-a îndeplinit obligaţia de a plăti despăgubirile cuvenite persoanelor vătămate.

În atare situaţie, cuantificarea prejudiciului, în special a celui moral, va fi realizată de către instanţa de judecată, prin pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti.

Aşadar, până la momentul pronunţării unei hotărâri judecătoreşti definitive, care să stabilească un anumit cuantum al daunelor materiale şi/sau morale, acestea nu au caracter cert, lichid şi exigibil, astfel încât să fie purtătoare de penalităţi de întârziere.

Cum despăgubirea cuvenită reclamantului cu titlu de daune morale, ca efect al producerii riscului acoperit prin asigurarea obligatorie RCA, a fost stabilită în sarcina pârâtei în calitate de asigurător RCA, în cadrul procedurii jurisdicţionale pendinte, în urma probatoriului administrat, penalităţile de întârziere reglementate de prima ipoteză a art. 20 alin. (5) din O.U.G. nr. 54/2016 nu pot fi acordate decât de la împlinirea termenului de 10 zile prevăzut de alin. (4) al aceluiaşi articol ce curge de la data comunicării hotărârii judecătoreşti definitive de stabilire a despăgubirilor.

În consecinţă, Înalta Curte apreciază ca fiind fondată critica în ceea ce priveşte interpretarea şi aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 20 alin. (5) din O.U.G. nr. 54/2016 de către instanţa de apel, însă, nu în forma invocată de către recurentul-reclamant, ci pentru ipoteza normativă prevăzută de alin. (4) al aceluiaşi articol, după cum s-a arătat în cele ce preced.

În ceea ce priveşte critica relativ la incidenţa dispoziţiilor art. 20 alin. (5) din O.U.G. nr. 54/2016 referitoare la plata penalităţilor de întârziere în cea de-a doua ipoteză - diminuarea nejustificată a cuantumului despăgubirilor, raportat la suma de 20.000 euro (echivalent în RON la cursul B.N.R. din ziua plăţii), acordată cu titlu de daune morale de către instanţă, şi suma oferită de societatea de asigurare, Înalta Curte reţine că prin argumentele de ordin probator (actele medicale depuse odată cu avizarea de daună), recurentul-reclamant tinde la stabilirea unei alte situaţii de fapt decât cea reţinută de instanţele de fond care să atragă o modificare a despăgubirilor de ordin nepatrimonial, aspect ce excede limitelor controlului judiciar exercitat în calea de atac a recursului, cale de atac ce atrage analiza legalităţii deciziei recurate, iar nu a temeiniciei acesteia.

Este de menţionat că cererea depusă la asigurător pentru acordarea de despăgubiri de către titularul dreptului, în cuantumul liber apreciat de acesta, nu poate să oblige pe asigurător să se conformeze unei asemenea cereri, deoarece însăşi titularul dreptului are libertatea de a fixa obiectul pecuniar al daunelor morale, tot astfel asigurătorul este îndreptăţit să nu fie de acord cu un astfel de obiect sau cel puţin cuantumul solicitat de către titular, deoarece evaluarea, cât şi acordarea acestor daune morale, sunt guvernate de criterii subiective, distincte de la caz la caz, astfel că ele se pot concretiza diferit în procesul de cerere şi cel de acordare a lor.

De altfel, suma validată cu titlu de daune morale (20.000 euro), în urma soluţionării litigiului, în primă instanţă şi în apel, a fost în mod semnificativ diminuată în comparaţie cu pretenţiile reclamantului adresate societăţii de asigurare (200.000 RON) şi cele solicitate prin cererea de chemare în judecată (100.000 euro), o atare poziţie oscilantă nereflectând cuantificarea exactă de reclamantul însuşi a sumei pretinse de reclamant, astfel încât să i se poată reproşa pârâtei că nu a făcut o ofertă justificată în privinţa daunelor morale, în condiţiile art. 20 alin. (4) din O.U.G. nr. 54/2016.

Potrivit art. 497 teza I din C. proc. civ., în forma anterioară modificării prin Legea nr. 310/2018, formă care rămâne aplicabilă prezentului litigiu, faţă de dispoziţiile art. 24 şi art. 25 alin. (1) din C. proc. civ.:

"Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în caz de casare, trimite cauza spre o nouă judecată instanţei de apel care a pronunţat hotărârea casată (...)".

Din interpretarea sistematică a prevederilor legale evocate, rezultă că, potrivit noilor dispoziţii procesuale civile incidente în cauză, singura soluţie pe care Înalta Curte o mai poate pronunţa în caz de admitere a recursului, este aceea de casare cu trimitere spre rejudecare, legiuitorul român eliminând soluţia de modificare a hotărârilor judecătoreşti de către instanţa de recurs.

Pentru considerentele expuse, reţinând incidenţa motivului de nelegalitate invocat, încadrat în dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., în temeiul art. 496 alin. (2) din acelaşi act normativ, Înalta Curte va admite recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei civile nr. 210 A din 15 octombrie 2020 pronunţate de Curtea de Apel Cluj, secţia I civilă, va casa decizia recurată şi va trimite cauza spre rejudecare la aceeaşi curte de apel, în limitele arătate anterior, cu respectarea dispoziţiilor art. 501 din C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei civile nr. 210 A din 15 octombrie 2020 pronunţate de Curtea de Apel Cluj, secţia I civilă.

Casează decizia recurată şi trimite cauza spre rejudecare la aceeaşi curte de apel.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 18 ianuarie 2022.