Jurisdiction for animal-health service contract disputes fixed with Oradea District Court.

Şedinţa publică din data de 20 ianuarie 2022

asupra conflictului de faţă constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei:

1. Obiectul cauzei:

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Oradea sub nr. x/23.07.2020, reclamanţii au chemat în judecată pârâţii Direcţia Sanitară Veterinară şi pentru Siguranţa Alimentelor Bihor, Autoritatea Naţională Sanitară Veterinară şi pentru Siguranţa Alimentelor şi Guvernul României solicitând anularea adreselor nr. x/11.12.2020 şi nr. y/15.12.2020, emise de Autoritatea Naţională Sanitară Veterinară şi pentru Siguranţa Alimentelor (în continuare A.N.S.V.S.A.), respectiv, de Direcţia Sanitară Veterinară şi pentru Siguranţa Alimentelor Bihor (în continuare D.S.V.S.A.) ca răspuns la plângerile prealabile ale acestora, în principal cu următoarele consecinţe: a) a constatării refuzului nejustificat al A.N.S.V.S.A. şi D.S.V.S.A. Bihor de a dispune admiterea cererilor de plată, în baza art. 8 alin. (1) rap. la art. 2 alin. (2) lit. i) din Legea nr. 554/2004; b) a obligării pârâtei D.S.V.S.A. la plata sumei de 10.000 RON/lună reprezentând contravaloarea indemnizaţiei prevăzute de art. IV din Legea nr. 236/2019, începând cu data intrării în vigoare a legii şi până la data plăţii efective (suma de 90.000 RON la data introducerii cererii), în favoarea fiecărui reclamant şi a pârâtei A.N.S.V.S.A. la alocarea şi virarea din bugetul său către D.S.V.S.A. Bihor a sumelor necesare plăţii respectivelor indemnizaţii, în temeiul art. IV din Legea nr. 236/2019 rap. la art. 15 din O.G. nr. 42/2004; c) a constatării faptului că pârâtele nu au procedat la soluţionarea cererilor reclamanţilor în termenul legal şi a obligării acestora la soluţionarea deconturilor justificative aferente lunilor august- septembrie 2020, cu consecinţa plăţii către reclamanţi a sumei de 10.000 RON, în temeiul art. 8 alin. (1) teza a II-a rap. la art. 2 alin. (1) lit. h) din Legea nr. 554/2004.

În subsidiar, reclamanţii au solicitat, în temeiul art. 18 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, obligarea pârâtelor la plata sumei de 45.000 RON pentru fiecare dintre aceştia, cu titlu de daune-materiale, ca urmare a refuzului nejustificat de a permite valorificarea drepturilor lor stabilite prin art. IV din Legea nr. 236/2019, în raport de nerespectarea obligaţiei prev. de art. V din Legea nr. 236/2019 de a adopta normele metodologice la O.G. nr. 42/2004 până la 16.03.2020.

De asemenea, aceştia au solicitat obligarea pârâtelor la suportarea cheltuielilor de judecată, în cuantumul şi specificaţia pe care le vor menţiona până la finalul cercetării judecătoreşti.

Pârâţii Autoritatea Naţională Sanitară Veterinară şi Pentru Siguranţa Alimentelor şi Guvernul României, prin întâmpinările formulate au invocat excepţia de necompetenţă materială a Curţii de Apel Oradea.

2. Hotărârile care au generat conflictul negativ de competenţă

2.1. Prin sentinţa civilă nr. 118/CA din 07.10.2021, Curtea de Apel Oradea, secţia contencios administrativ şi fiscal a admis excepţia necompetenţei materiale şi a declinat în favoarea Judecătoria Oradea, secţia civilă, competenţa de soluţionare a acţiunii.

Pentru a pronunţa această hotărâre, Curtea de Apel Oradea a reţinut că sumele pretinse în temeiul art. 15 alin. (2) din O.G. nr. 42/2004, astfel cum a fost modificată prin art. IV din Legea nr. 236/2019, sunt prevăzute în executarea unor contracte administrative de concesiune sau prestări servicii asimilate contractelor adminstrative, că art. 8 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 a stabilit competenţa de soluţionare a unor astfel de litigii în favoarea instanţei civile de drept comun, iar valoarea pretenţiei este de 90.000 RON, pentru fiecare reclamant, fiind astfel incidente dispoziţiile art. 94 pct. 1 lit. k) C. proc. civ., prin raportare la dispoziţiile art. 100 alin. (1) din acelaşi cod.

2.2. Învestită cu soluţionarea cauzei după declinare, Judecătoria Oradea, secţia civilă a pronunţat sentinţa civilă nr. 5571 din 15.11.2021, prin care a admis excepţia necompetenţei sale materiale şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Curţii de Apel Oradea, secţia contencios administrativ şi fiscal. A constatat ivit conflictul negativ de competenţă şi a înaintat dosarul la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie pentru a-l soluţiona.

În motivare, s-a reţinut, în esenţă, că în speţă nu se pune în discuţie executarea unor contracte administrative, ci existenţa unui refuz nejustificat din partea unei autorităţi publice, asimilat actelor administrative, iar ANSVSA este o autoritate publică centrală ce atrage competenţa curţii de apel, conform art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004.

II. Considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie cu privire la prezentul conflict negativ de competenţă:

Cu privire la conflictul negativ de competenţă cu a cărui judecată a fost legal sesizată în condiţiile art. 135 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte reţine următoarele:

Problema de drept care a generat conflictul negativ de competenţă priveşte natura juridică a litigiului din speţă, cu înrâurire asupra competenţei materiale şi funcţionale de soluţionare a cauzei.

În speţă, reclamanţii, în calitate de prestatori, pe de o parte, şi Direcţia Sanitar Veterinară şi pentru Siguranţa Animalelor Bihor, în calitate de achizitor, pe de altă parte, a fost încheiat Acordul cadru de servicii care are ca obiect achiziţia de servicii de supraveghere, prevenire, control şi eradicare a bolilor la animale, a celor transmisibile la om, protecţia animalelor şi protecţia mediului, de identificare şi înregistrare a bovinelor, suinelor, ovinelor, caprinelor şi ecvideelor.

Prin acţiunea care face obiectul prezentei cauze, reclamanţii solicită obligarea pârâtei Autoritatea Naţională Sanitară Veterinară şi pentru Siguranţa Alimentelor la alocarea bugetului necesar efectuării plătii sumelor cuvenite reclamanţilor potrivit dispoziţiilor art. 15 alin. (2) din O.G. nr. 42/2004, astfel cum a fost modificată prin art. IV din Legea nr. 236/2019, sume aferente Acordului cadru de servicii şi obligarea pârâtei Direcţia Sanitară Veterinară şi pentru Siguranţa Alimentelor Bihor la plata în beneficiul reclamanţilor a drepturilor băneşti, în sumă de 10.000 RON lunar, începând cu data intrării în vigoare a legii şi până la data plăţii efective - suma de 90.000 RON la data introducerii cererii, pentru fiecare reclamant.

Potrivit art. IV din Legea nr. 236/2019: "Beneficiarii contractelor de concesiune şi/sau de prestări servicii încheiate anterior datei intrării în vigoare a prezentei legi pentru realizarea activităţilor prevăzute la alin. (2) al art. 15 din Ordonanţa Guvernului nr. 42/2004 privind organizarea activităţii sanitar-veterinare şi pentru siguranţa alimentelor, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 215/2004, cu modificările şi completările ulterioare, precum şi cu modificările şi completările aduse prin prezenta lege, primesc lunar, pentru fiecare contract, suma de 10.000 RON din bugetul Autorităţii Naţionale Sanitar Veterinare şi pentru Siguranţa Alimentelor, până la finalizarea acestora."

Conform art. 8 alin. (2) teza a II-a din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ:

"Litigiile care decurg din executarea contractelor administrative sunt în competenţa de soluţionare a instanţelor civile de drept comun."

Din interpretarea acestei dispoziţii legale rezultă că legiuitorul a instituit o regulă de competenţă specială, derogatorie de la regulile instituite de art. 10 din acelaşi act normativ, astfel că, ori de câte ori este incidentă ipoteza prevăzută la art. 8 alin. (2) teza a II-a din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ, criteriile valoric şi cel privind rangul autorităţii emitente pe care le consacră art. 10 din acelaşi act normativ nu îşi mai găsesc aplicabilitatea pentru stabilirea instanţei competente.

Plecând de la această premisă, Înalta Curte constată că în speţă este incidentă ipoteza prevăzută de la art. 8 alin. (2) teza a II-a din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ, având în vedere că raporturile contractuale dintre părţi se circumscriu noţiunii de contract de concesiune de servicii publice.

Or, contractele de concesiune prin care se asigură prestarea unui serviciu public, în speţă, serviciul de supraveghere, prevenire şi control a bolilor la animale, a celor transmisibile de la animale la om, protecţia animalelor şi protecţia mediului, de identificare şi înregistrare a bovinelor, suinelor, ovinelor, caprinelor şi ecvideelor, sunt definite de art. 2 alin. (1) lit. c) indice 1 ca fiind contracte administrative.

În plus, chiar dacă temeiul juridic al pretinsei obligaţii de plată, care formează obiectul contractului şi actului adiţional încheiat între părţi, îl constituie o prevedere legală, acest fapt nu este de natură a determina concluzia că litigiul dintre părţi nu ar fi unul privind executarea contractului administrativ, de vreme ce atât temeiul juridic invocat în susţinerea acţiunii, cât şi legea în sine are ca premisă conferirea unui drept în favoarea titularului contractului de concesiune.

Prin urmare, litigiul dintre părţi este unul care priveşte executarea unui contract administrativ, astfel că pentru stabilirea competenţei materiale trebuie avute în vedere exclusiv prevederile art. 8 alin. (2) teza a II-a din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ, nu şi cele ale art. 10 din acelaşi act normativ, consecinţa fiind aceea că le revine instanţelor civile de drept comun competenţa materială de soluţionare a prezentei cauze.

Sub acest aspect, Înalta Curte constată că finalitatea acţiunii o reprezintă stabilirea obligaţiei de plată a unei sume de bani lunare în temeiul unor prevederi legale apărute în timpul derulării raporturilor contractuale dintre părţi.

În ceea ce priveşte instanţa competentă să soluţioneze cauza, dintre instanţele civile la care face trimitere art. 8 alin. (2) teza a II-a din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ, aplicabile şi cu privire la pretenţiile derivate din Contractul de concesiune şi actul adiţional, Înalta Curte constată că reclamanţii au solicitat obligarea pârâtelor la plata în beneficiul lor a drepturilor băneşti, în sumă de 10.000 RON lunar, începând cu data intrării în vigoare a legii şi până la data plăţii efective - suma de 90.000 RON la data introducerii cererii, pentru fiecare reclamant.

În aceste condiţii, nu se depăşeşte plafonul de 200.000 RON instituit de legiuitor la art. 94 pct. 1 lit. k) C. proc. civ., care delimitează competenţa judecătoriilor şi a tribunalelor, ca instanţe civile, la suma de 200.000 RON, prin raportare şi la dispoziţiile art. 100 alin. (1) din acelaşi cod, în condiţiile în care fiecare reclamant în parte formulează pretenţii proprii împotriva aceluiaşi pârât şi invocă raporturi juridice distincte şi neaflate într-o legătură care să facă necesară judecarea lor împreună.

Chiar dacă s-ar considera că temeiul juridic al pretenţiilor reclamanţilor nu îl constituie contractul de concesiune încheiat între părţi, ci direct dispoziţiile art. 15 din O.G. nr. 42/2004, astfel cum au fost modificate prin Legea nr. 236/2019, nu sunt incidente dispoziţiile Legii nr. 554/2004.

Instanţa de contencios administrativ nu soluţionează cereri în pretenţii decât în măsura în care cererea este accesorie cererii principale care are ca obiect anularea în tot sau în parte a actului/obligarea autorităţii pârâte la emiterea unui act administrativ, eliberarea unui alt înscris sau efectuarea unei anumite operaţiuni administrative, sau dacă se constituie într-o cerere principală formulată în temeiul art. 19, ulterior anulării actului administrativ (când persoana vătămată a cerut anularea actului administrativ, fără a cere în acelaşi timp şi despăgubiri).

Refuzul de a efectua o plată asumată în baza unui contract, chiar şi administrativ, nu reprezintă un refuz nejustificat în sensul Legii nr. 554/2004, iar în urma admiterii cererii, instanţa de judecată nu ar putea obliga pârâtul autoritate publică la executarea obligaţiei contractuale, întrucât executarea obligaţiei (în cazul de faţă obligaţia de a da o sumă de bani) nu poate fi echivalată cu emiterea unui act administrativ, eliberarea unui alt înscris sau efectuarea unei anumite operaţiuni administrative. A primi o astfel de susţinere ar însemna a transforma orice litigiu legat de executarea contractului administrativ într-un litigiu administrativ, prin formularea unei cereri de executare urmată de tăcerea administraţiei sau refuzul explicit de executare, în contra dispoziţiilor art. 8 alin. (2) teza finală din Legea nr. 554/2004.

Ca atare, în situaţia de speţă, conflictul judiciar dedus spre soluţionare nu îşi are izvorul într-un act administrativ - tipic sau asimilat, emis de autoritatea pârâtă (neexistând un refuz al acesteia), prin urmare, nu sunt incidente dispoziţiile art. 10 din Legea nr. 554/2004, întrucât nu este supus cenzurii instanţei de contencios administrativ un act emis sau încheiat de autoritatea publică, iar litigiul nu se referă la taxe şi impozite, contribuţii, datorii vamale, precum şi accesorii ale acestora.

Competenţa instanţei de contencios administrativ nu este una intuitu personae, respectiv calitatea de instituţie/autoritate publică a uneia din părţi nu atrage automat aplicarea jurisdicţiei contenciosului administrativ - care în accepţiunea art. 2 lit. f) din Legea nr. 554/2004, semnifică:

"activitatea de soluţionare de către instanţele de contencios administrativ competente potrivit legii organice a litigiilor în care cel puţin una dintre părţi este o autoritate publică, iar conflictul s-a născut fie din emiterea sau încheierea, după caz, a unui act administrativ, în sensul prezentei legi, fie din nesoluţionarea în termenul legal ori din refuzul nejustificat de a rezolva o cerere referitoare la un drept sau la un interes legitim".

Deoarece competenţa instanţei de contencios administrativ este una specială, derogatorie de la dreptul comun şi care intervine doar în cazurile şi condiţiile expres şi limitativ prevăzute de legiuitor, simpla calitate de autoritate publică a părţilor implicate nu atrage automat competenţa instanţei de contencios administrativ.

Astfel fiind, instanţa de drept comun, competentă să soluţioneze prezenta cauză, din punct de vedere al criteriului valoric, este Judecătoria Oradea, fiind astfel incidente dispoziţiile art. 94 pct. l lit. k) C. proc. civ., prin raportare la art. 100 alin. (1) din acelaşi cod, sens în care Înalta Curte urmează a stabili competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea acestei instanţe.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabileşte competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei Oradea.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 20 ianuarie 2022.