Contractual liability for breach of mandate in real estate development: obligatio to liquidate investment contingent on property sale

Şedinţa publică din data de 18 martie 2021

După deliberare, asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cauzei

Prin cererea de chemare în judecată, înregistrată la data de 17 mai 2017, pe rolul Tribunalului Constanţa, secţia I civilă, sub nr. x/2017, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâţii C. şi D., obligarea pârâţilor la plata contravalorii investiţiei efectuate de reclamant la imobilul din Amara, judeţul Ialomiţa, proprietatea pârâţilor, în procent de 80% din preţul total al acesteia, precum şi la plata dobânzii legale, calculate de la data pronunţării hotărârii şi până la data plăţii efective, cu cheltuieli de judecată.

În drept, cererea a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 1270, 1271, 1350, 1530, 1531, 1528, 1385 C. civ., O.G. nr. 13/20111, Legea nr. 72/2013.

2. Sentinţa Tribunalului Constanţa, secţia I civilă

Prin sentinţa civilă nr. 1532 din 14 iunie 2018, Tribunalul Constanţa, secţia I civilă a admis acţiunea civilă formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâţii C. şi D., a obligat pârâţii la plata către reclamant a sumei de 472.836,80 RON, reprezentând contravaloarea investiţiei efectuate de reclamant la imobilul din Amara, judeţul Ialomiţa, precum şi la plata contravalorii dobânzii legale, aferente debitului principal, calculată de la data pronunţării prezentei hotărâri şi până la data plăţii efective, a stabilit în sarcina reclamantului obligaţia de plată a sumei de 1220 RON, reprezentând onorariu expert, în contul Biroului local de expertize Constanţa, pentru expert E., a obligat pârâţii la plata cheltuielilor de judecată în sumă totală de 17.103,36 RON, reprezentând taxă judiciară de timbru, onorariu expert şi onorariu avocat, redus conform art. 451 alin. (2) C. proc. civ.

3. Decizia Curţii de Apel Constanţa, secţia I civilă

Prin decizia civilă nr. 153/C din 28 noiembrie 2019, Curtea de Apel Constanţa, secţia I civilă a admis apelul formulat de apelanţii pârâţi C. şi D., în contradictoriu cu intimatul reclamant A., împotriva sentinţei civile nr. 1532 din 14 iunie 2018 pronunţate de Tribunalul Constanţa, secţia I civilă, a schimbat, în tot, sentinţa apelată, în sensul că a respins acţiunea formulată de reclamant, ca nefondată, şi a obligat intimatul reclamant la plata către apelanţii pârâţi a sumei de 7.667 RON, reprezentând cheltuieli de judecată în apel constând în taxă de timbru, onorariu de expertiză şi onorariu avocat ales.

4. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva deciziei pronunţate de Curtea de Apel Constanţa, secţia I civilă, reclamantul A. a declarat recurs.

Dosarul a fost înregistrat la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie la 15 iunie 2020 şi a fost repartizat aleatoriu Completului de filtru nr. 8.

Prin cererea de recurs, recurentul a formulat următoarele critici, întemeiate pe dispoziţiile art. 488 pct. 8 C. proc. civ.:

1. Cererea de chemare în judecată a avut ca obiect "pretenţii", nicidecum partaj sau stabilirea unui drept de coproprietate, astfel cum au susţinut în apel intimaţii că trebuie calificată acţiunea. Or, potrivit art. 9 alin. (2) C. proc. civ., obiectul şi limitele procesului sunt stabilite prin cererile şi apărările părţilor, şi, în acelaşi context, conform art. 22 alin. (6) C. proc. civ., judecătorul trebuie să se pronunţe asupra a tot ceea ce s-a cerut, fără a depăşi limitele învestirii, în afara de cazurile în care legea ar dispune altfel. Ca atare, instanţa judecătorească este obligată să statueze asupra celor solicitate de părţi, fără a putea depăşi cadrul procesual trasat de către acestea în exercitarea acţiunii civile, atât sub forma cererilor în justiţie, cât şi a apărărilor. Pe de altă parte, dreptul instanţei de a califica o cerere nu este echivalent cu dreptul său de a pune în discuţie posibilitatea modificării acesteia. A califica înseamnă a da denumirea legală din punct de vedere procedural unei cereri fundamentate corect în raport cu situaţia de fapt, chiar dacă textele legale sunt eronat indicate, instanţa având acest drept independent de poziţia procesuală a părţilor. A pune în discuţie modificarea acţiunii înseamnă a refundamenta o cerere întemeiată greşit, aspect ce nu poate fi realizat decât cu concursul părţii.

În cauză, instanţa de apel nu era îndreptăţită să recalifice, din oficiu, obiectului cererii de chemare în judecată din pretenţii în partaj, întrucât astfel a încălcat principiul contradictorialităţii prevăzut de art. 14 alin. (1) şi (5) C. proc. civ., cu atât mai mult cu cât pârâţii nu au susţinut în cursul judecăţii de fond o astfel de cerere. De altfel, principiul menţionat reprezintă o garanţie a unui proces echitabil prin prisma exigenţelor cerute de art. 6 paragraf 1 din Convenţia Europeană.

Cu privire la determinarea limitelor cererii de chemare în judecată sau a cadrului procesual, recurentul a învederat că titularul este decidentul principal. De regulă, reclamantul este cel care precizează cu cine doreşte să se judece, fără ca instanţa să poată impune chemarea în judecată a unei anumite persoane. Tot reclamantul arată în cerere ce anume doreşte să obţină, iar instanţa de judecată nu poate judeca altceva, să dea ceva ce nu a cerut reclamantul sau mai mult decât a cerut. De asemenea, în materia probelor, instanţa nu poate impune administrarea altor probe decât cele solicitate, excepţii făcând situaţiile reclamate de principiul aflării adevărului aşa cum este formulat de legiuitor în art. 22 alin. (2) C. proc. civ.. În consecinţă, dreptul de dispoziţie este al reclamantului şi acesta nu poate fi schimbat, nici de către instanţa de judecată, nici de către pârâţi.

În situaţia de faţă, la judecata în fond pârâţii au fost citaţi în mod legal, au primit cererea de chemare în judecată, nu au formulat întâmpinare, nu au propus probe, nu s-au opus cererii de chemare în judecată, nu s-au prezentat la proba cu interogatoriu, instanţa făcând aplicarea dispoziţiilor art. 358 C. proc. civ., socotind aceste împrejurări ca o mărturisire deplină ori numai ca un început de dovadă în folosul aceluia care a propus interogatoriul, nu s-au opus probei cu expertiză, fiind prezenţi la efectuarea expertizei şi prezentând expertului înscrisuri cu privire la dreptul de proprietate al imobilului, nu au făcut obiecţiuni la expertiză, achiesând la aceasta şi niciodată nu au solicitat respingerea cererii de chemare în judecată.

În ceea ce priveşte invocarea excepţiei de necompetenţă teritorială, pe care instanţa ar fi trebuit să o aibă în vedere conform susţinerilor din apel în raport de aşa zisul obiect al cauzei, de litigiu privind dreptul de proprietate sau de partaj, recurentul a arătat că se impunea respingerea acestei excepţii dat fiind că, la primul termen de judecată, în fond, s-a pus în discuţia contradictorie a părţilor competenţa generală, materială şi teritorială, iar pârâţii nu s-au apărat în acest sens. Prin urmare, instanţa nu putea să invoce din oficiu excepţia necompetenţei teritoriale, întrucât, potrivit art. 129 alin. (3) C. proc. civ., necompetenţa în această situaţie este de ordine privată; nici reclamantul nu putea formula o astfel de solicitare, deoarece art. 130 alin. (4) C. proc. civ. prevede că partea care a făcut cererea la instanţa necompetentă nu va putea cere declararea necompetenţei.

2. Cu privire la cel de-al doilea motiv de apel, conform căruia instanţa de fond a apreciat în mod eronat asupra probelor din dosar, motivat de faptul că, reclamantul avea dreptul de a încasa suma de bani reprezentând cota de 80% din contribuţia sa la edificarea construcţiei doar în urma vinderii imobilului, recurentul a solicitat respingerea acestuia.

După expunerea situaţiei de fapt, făcând trimitere şi la dispoziţiile art. 1270, 1271, 1350, 1385, 1530, 1531, 1535 C. civ., a susţinut că a făcut dovada existenţei convenţiei încheiate între părţi, prin care s-a stabilit edificarea în comun a unei construcţii, cu menţiunea ca, în cazul vânzării, acestuia să-i revină un procent de 80% din preţ, iar intimaţilor un procent de 20%, precum şi faptul că intimaţii nu şi-au îndeplinit obligaţiile de intabulare a construcţiilor edificate fără autorizaţie, motiv pentru care, la acest moment, recurentul este în imposibilitate să-şi valorifice dreptul de creanţă din construcţia edificată.

A învederat că, în virtutea contractului şi-a asumat o obligaţie de a face, pe care a respectat-o, contribuind cu sumele de bani necesare edificării construcţiei, iar intimaţii nu şi-au îndeplinit obligaţiile acestora de a efectua demersurile necesare în vederea intabulării construcţiei, în scopul valorificării acesteia, caz în care se verifică în speţă condiţiile răspunderii civile contractuale: fapta ilicită există, intimaţii nerespectând obligările de intabulare şi de întocmire a schiţelor cadastrale, pe care şi le-au asumat; prin neîndeplinirea obligaţiilor de către pârâţi, în patrimoniul reclamantului s-a produs un prejudiciu; este îndeplinită şi condiţia existenţei legăturii de cauzalitate dintre fapta ilicită şi prejudiciu. Or, creditorul, ca urmare a neexecutării de către debitor a obligaţiei asumate, are dreptul la repararea integrală a prejudiciului în raport de dispoziţiile art. 1516 C. civ.

Recurentul a mai precizat că, în cauză, nu a solicitat un drept de coproprietate asupra construcţiei, aceasta fiind edificată pe numele celor doi intimaţi, astfel cum rezultă din autorizaţia de construire şi încheierea de intabulare, acesta având doar un drept de creanţă asupra imobilului, în proporţie de 80% din valoarea clădirii, valoare stabilită prin raportul de expertiză efectuat şi necontestat de părţi. De altfel, atât în faţă instanţei de fond, cât şi în apel, pârâţii au recunoscut, la momentul efectuării celor două expertize, că datorează suma ce reprezintă contravaloarea unui procent de 80% din valoarea construcţiei.

A învederat că, în speţă, curtea a aplicat o normă de drept care nu este incidentă şi a dat o interpretare greşită textului de lege corespunzător situaţiei de fapt, hotărârea conţinând dispoziţii contradictorii şi străine de natura cauzei.

Astfel, recurentul a arătat că instanţa de apel a dat o interpretarea eronată izvorului obligaţional dintre părţi. În situaţia pendinte, instanţa de fond a fost sesizată cu o acţiune în pretenţii, izvorul fiind o convenţie încheiată de părţi, motivul apelării la forţa coercitivă a statului fiind nerespectarea obligaţiilor asumate de părţi. Contractul de mandat a fost încheiat ulterior pentru a se realiza obiectivul scontat în convenţie.

Or, se poate observa că instanţa de apel a considerat că singurul izvor obligaţional este contractul de mandat, nefăcând nicio referire la convenţia încheiată între părţi, care era de fapt esenţa ce a condus la încheierea procurii de vânzare şi care reprezenta, în fapt, o convenţie extinsă, prin acordul pârâţilor. Aşadar, contractul de mandat trebuia să fie analizat în subsidiar, nu în principal.

Recurentul a mai susţinut că instanţa de apel a interpretat greşit clauzele cuprinse în contractul de mandat sub aspectul obligaţiilor mandatarului, cu referire expresă la obligaţia potrivit căreia mandatarul va fi în drept să solicite şi să ia în primire de la vânzător titluri de proprietate, documente şi orice alte acte.

Or, mandanţii se obligau să-i transmită mandatarului toate documentele necesare operaţiunilor pentru perfectarea vânzării imobilului, iar refuzul acestora de a obţine autorizaţie de construire l-a pus pe recurentul mandatar în imposibilitate de a-şi îndeplini obligaţiile asumate prin mandat, instanţa de apel dispunând astfel, cu încălcarea normelor de drept material incidente şi interpretând superficial clauzele stabilite în contractul de mandat.

În speţă au fost încălcate obiectul şi scopul C. proc. civ., prevăzut de art. 2 alin. (2) din acest act normativ, în condiţiile în care curtea nu a avut în vedere că autorizaţia de construire şi procesul-verbal de recepţie a lucrărilor sunt acte necesare intabulării imobilului, stabilind, în mod greşit, culpa recurentului mandatar în îndeplinirea obligaţiilor, deşi obţinerea documentaţiei necesare intabulării era în sarcina intimaţilor mandanţi.

Totodată, nu a fost respectat principiul bunei credinţe, prevăzut de art. 14 C. civ., nefiind analizate demersurile efectuate de recurent în vederea intabulării imobilului, greşit reţinându-se în decizia recurată că "cel ce nu şi-a executat obligaţiile asumate prin contractul de mandat este reclamantul care avea obligaţia să facă tot ceea ce este necesar pentru a intabula dreptul de proprietate, inclusiv demersurilor pentru obţinerea autorizaţiei de construcţie pentru extinderea efectuată fără autorizaţie", contractul de mandat neimpunând asemenea obligaţii.

Recurentul a invocat şi dispoziţiile art. 1270 alin. (1) C. civ., coroborate cu ale art. 1268 din acelaşi act normativ, şi a arătat că în contractul de mandat este specificată o clauză prin care mandantul se obligă, dacă i-a fost solicitat de mandatar, să îi pună la dispoziţie înscrisurile necesare pentru a-şi îndeplini obligaţiile, însă, în speţă, această obligaţie nu a fost respectată de intimaţi. Or, contractul de mandat este un act bilateral, cu obligaţii interdependente şi reciproce, în sensul că o parte nu-şi poate îndeplinii obligaţiile fără respectarea obligaţiilor de către cealaltă parte. Ca atare, dispoziţiile din decizia ce face obiectul recursului, prin care se impută obligaţii doar mandatarului este dată cu încălcarea normelor de drept substanţial.

În concluzie, recurentul a învederat că prin hotărârea atacată nu au fost analizate obligaţiile stabilite în convenţia încheiată între părţi ce reprezintă izvorul obligaţional principal şi a precizat că, în speţă, sunt îndeplinite condiţiile răspunderii civile contractuale, subliniind că inacţiunile nejustificate ale intimaţilor conturează nerespectarea obligaţiilor contractuale asumate de aceştia, contrar celor reţinute în apel, şi care, de altfel, au fost recunoscute. În decizia civilă atacată, instanţa de apel a omis vădit şi abuziv să facă menţiuni în privinţa cererii de recunoaştere a obligaţiei de plată făcută de intimaţi.

Cu privire la acordarea daunelor interese moratorii ca urmare a neexecutării obligaţiilor asumate de debitori, recurentul a arătat că sunt întrunite condiţiile art. 1535 C. civ.

5. Apărările formulate în cauză:

Prin întâmpinare, intimaţii au solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

În esenţă, au arătat că obiectul judecăţii îl formează pretenţia reclamantului de a i se achita o sumă de bani reprezentând valoarea investiţiei efectuate la imobilul proprietatea lor.

Împotriva hotărârii instanţei de fond pârâţii au declarat apel, invocând convenţia încheiată cu reclamantul, respectiv contractul de mandat, materializat în procura specială, prin care reclamantul a fost mandatat să vândă imobilul, să se ocupe de toate formalităţile necesare vânzării, iar odată obţinut preţul, să reţină 80% din acest preţ, suma ce i s-ar cuveni în contul finanţării lucrărilor de executare a construcţiei. Aşadar, pârâţii au susţinut răspunderea contractuală prin raportare la convenţia pe care au încheiat-o cu reclamantul, nearătând că obiectul judecăţii ar fi partajul acestui imobil, iar discuţiile legate de competenţa teritorială s-au referit la calificarea corectă a acţiunii.

Or, din această perspectivă nu se poate aduce vreun reproş deciziei pronunţate de Curtea de Apel Constanta, care a reţinut în mod corect obiectul judecăţii, şi anume pretenţii izvorâte din răspunderea contractuală, precum şi normele aplicabile relative la competenţa teritorială. Mai mult, motivul de apel prin care pârâţii urmăreau anularea hotărârii şi trimiterea cauzei spre competentă soluţionare instanţei de la locul situării imobilului a fost înlăturat, iar reclamantul nu are de ce să invoce critici cu privire la acest aspect, în condiţiile în care cererea de apel a fost soluţionată pe fondul său, iar pârâţii nu au formulat recurs în legătură cu această chestiune.

Cu privire la modul în care instanţa de apel a soluţionat cea de-a doua critică, care viza dreptul reclamantului de a încasa 80% "din contribuţia sa la edificarea aceşti construcţii, doar în urma vinderii imobilului" se poate observa că este vorba de o preluare eronată a motivului de apel invocat, care s-a referit la încasarea de către mandatarul A. a unei cote părţi de 80% din preţul pe care îl va obţine după vânzarea imobilului.

În speţă, pretenţiile reclamantului nu pot fi raportate în relaţia cu pârâţii decât la acea convenţie în care B. sunt părţi şi numai în legătură cu obligaţiile asumate prin acea convenţie, intitulată procură specială. Aceste precizări sunt necesare în raport de susţinerile recurentului, în sensul că nu procura constituie izvorul obligaţiei, ci convenţia încheiată între foştii F., la care B. nu au fost parte, şi care a fost executată de G..

În cauză nu sunt îndeplinite condiţiile răspunderii civile contractuale, în sensul că intimaţii nu ar fi respectat obligaţia de intabulare a construcţiilor realizate fără autorizaţie, construcţii care existau în momentul întocmirii mandatului, recurentul având obligaţia de a se ocupa de intrarea în legalitate cu privire la aceste extinderi. În cazul de faţă, operează excepţia de neexecutare a contractului, întrucât recurentul, din culpă, nu şi-a îndeplinit obligaţiile asumate prin convenţia de mandat, astfel încât să fie posibilă executarea obligaţiilor ce incumbă intimaţilor. Mai mult, recurentul nu poate solicita schimbarea soluţiei şi valorificarea expertizei de la instanţa de fond, în condiţiile în care expertul desemnat nu este expert evaluator, ci expert tehnic imobiliar, specialist în construcţii civile.

Recurentul a depus răspuns la întâmpinare, reiterând motivele de recurs.

6. Procedura de filtru:

Raportul întocmit în cauză, în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părţilor, iar prin încheierea din 4 februarie 2021, completul de filtru a admis în principiu recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei civile nr. 153/C din 28 noiembrie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Constanţa, secţia I civilă şi a fixat termen de judecată la 18 martie 2021, în şedinţă publică.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse.

Cu titlu prealabil, Înalta Curte constată că, în cauza de faţă, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâţii C. şi D., solicitând instanţei să îi oblige la plata contravalorii investiţiei efectuate de reclamant la imobilul situat în Amara, judeţul Ialomiţa, în procent de 80% din preţul total al acesteia, la plata dobânzii legale, calculată de la data pronunţării prezentei hotărâri şi până la data plăţii efective, cu cheltuieli de judecată.

În motivarea cererii, a arătat că între reclamant şi fosta sa soţie, fiica pârâţilor, a fost încheiată la notar, la data de 06.03.2015, convenţia autentificată sub nr. x, prin care aceasta recunoaşte că în timpul căsătoriei reclamantul a suportat financiar în procent de 80% cheltuielile făcute cu edificarea construcţiei locuinţă individuală/pensiune turistică pe terenul deţinut în concesiune de C., în baza contractului de concesiune nr. x/24.07.2000. Prin această convenţie, soţia reclamantului s-a obligat ca, până la 27.03.2015, să obţină consimţământul părinţilor săi de a-i ceda acestuia o cotă parte de 4/5 din dreptul de proprietate asupra construcţiei ori procentul de 80% din suma încasată ca preţ, în cazul vânzării imobilului. Ulterior, reclamantul a convenit cu pârâţii să vândă imobilul, cu condiţia ca 80% din preţ să îi revină, în acest sens fiind încheiată procura autentică nr. 1603/16.10.2015, prin care acesta a fost împuternicit să vândă.

A mai susţinut că din anul 2015 pârâţii refuză să intre în legalitate, nefiind respectată autorizaţia eliberată pârâtului C. la data edificării construcţiei, expertul cadastral fiind în imposibilitate de a realiza operaţiunile de intabulare, astfel că imobilul nu poate fi vândut.

Reclamantul a apreciat că sunt îndeplinite condiţiile răspunderii civile contractuale, în drept invocând dispoziţiile art. 1270, 1271, 1350, 1530, 1531, 1528, 1385 C. civ.

Instanţa de fond a reţinut că, la 06.03.2015, între reclamant şi G. a fost încheiată convenţia autentificată sub nr. x la H., prin care aceasta a recunoscut că în timpul căsătoriei reclamantul a suportat financiar, în cotă de 80%, cheltuielile făcute cu edificarea construcţiei locuinţă individuală/pensiune turistică, pe terenul deţinut în concesiune de C., în baza contractului de concesiune nr. x/24.07.2000. G. se obliga, prin convenţie, ca până la data de 27.03.2015 să obţină consimţământul părinţilor săi, pârâţii din prezenta cauză, de a-i ceda reclamantului o cotă parte de 4/5 din dreptul de proprietate asupra construcţiei ori procentul de 80% din suma încasată ca preţ, în cazul vânzării imobilului.

Ulterior, între părţile din prezenta cauză a fost încheiată o procură specială de vânzare, autentificată sub nr. x/16.10.2015, prin care pârâţii îl împuternicesc pe reclamant ca, în numele lor, să vândă în condiţiile pe care le va considera ca fiind mai avantajoase, construcţia amplasată pe terenul în suprafaţă de 800 mp situat în Amara, judeţul Ialomiţa. Conform acestui act, se stabileşte ca mandatarul A. să încaseze preţul vânzării, care va fi plătit astfel: 80% în contul mandatarului şi 20% în contul vânzătorilor mandanţi C. şi D.. La aceeaşi dată părţile au încheiat şi o altă procură specială, autentificată sub nr. x/16.10.2015, prin care pârâţii îl împuternicesc pe reclamant ca, în numele lor, să cumpere de la oraşul Amara terenul aferent acestei construcţii.

În urma analizării probelor administrate, prima instanţa a considerat că cererea reclamantului, fondată pe dispoziţiile art. 1350 C. civ., care reglementează răspunderea contractuală, este întemeiată, fiind întrunite cumulativ în speţă cele patru condiţii impuse de norma de drept indicată. În cauză, reclamantul a făcut dovada că părţile au fost de acord cu înstrăinarea acestei construcţii şi împărţirea preţului ce urma să fie obţinut de către reclamant, în calitatea sa de împuternicit de către pârâţi, precum şi că operaţiunea de vânzare nu a putut fi realizată ca urmare a conduitei pârâţilor, care nu au intabulat construcţia, imposibilitatea de intabulare datorându-se faptului că aceştia au extins construcţia edificată iniţial în baza autorizaţiei de construire nr. x/24.09.2007 fără a obţine o autorizaţie pentru extindere. Ca atare, răspunderea pârâţilor, care nu şi-au îndeplinit obligaţia rezultată din convenţia părţilor, este antrenată indiferent dacă vina în neexecutarea lato sensu a obligaţiei a avut la bază intenţia sau o simplă culpă.

Instanţa de fond a reţinut, totodată, că, potrivit concluziilor raportului de expertiză imobiliară, întocmit în cauză, valoarea totală a lucrărilor executate este de 591.046 RON, iar suma ce reprezintă investiţia efectuată de reclamant la imobilul din litigiu, în procent de 80% din valoarea imobilului, este de 472.836,80 RON.

Printr-o primă critică formulată în calea de atac exercitată împotriva sentinţei primei instanţe, pârâţii au arătat că tribunalul a reţinut greşit natura juridică a raporturilor dintre părţile în litigiu ca fiind una specifică pretenţiilor civile propriu-zise, în situaţia în care însuşi reclamantul a afirmat, în acţiune, că a făcut dovada convenţiei prin care părţile au stabilit edificarea în comun a unei construcţii, sens în care ar fi vorba de un raport juridic ce derivă dintr-un drept de coproprietate asupra imobilului în litigiu. Cum la data formulării cererii de chemare în judecată pârâţii nu erau proprietarii imobilului, avându-se în vedere acest aspect instanţa de fond era obligată să clarifice temeiul juridic al acţiunii, respectiv să dea acesteia calificarea juridică exactă, iar, din această perspectivă, să pună în discuţie din oficiu (şi să admită) şi excepţia necompetentei teritoriale.

În al doilea rând, pârâţii au susţinut că instanţa de fond a apreciat în mod vădit eronat asupra probelor din dosar. Astfel, cererea reclamantului trebuia respinsă, întrucât, aşa cum afirmă şi probează, dreptul acestuia de a încasa suma de bani reprezentând cota de 80% din contribuţia sa la edificarea construcţiei urma a se naşte doar în urma vinderii imobilului în discuţie. Cum acesta nu s-a vândut, pârâţii nu pot fi obligaţi să-i achite reclamantului nicio sumă de bani. De altfel, susţinerile reclamantului că nu a putut vinde imobilul din culpa pârâţilor nu sunt îndreptăţite, cu atât mai mult cu cât din documentele depuse de acesta la dosarul cauzei reiese că ştia foarte bine că două 2 încăperi excedează autorizaţiei iniţiale de construcţie, iar pârâţii îl mandataseră să efectueze tot ceea ce este necesar pentru îndeplinirea mandatului - respectiv vânzarea imobilului - chiar daca nu se menţionează în mod expres.

Au mai arătat că reclamantul a fost de rea credinţă pentru că putea uza de calitatea conferită de contractul de mandat pentru a vinde imobilul şi a încasa 80% din suma obţinută drept preţ, însă acesta cunoaşte că preţul pieţei este semnificativ mai mic decât cel stabilit prin raportul de expertiză efectuat în cauză şi, evident, profită de aceasta situaţie injustă pentru pârâţi.

Or, invocându-se dispoziţiile art. 1270 - 1271 C. civ., precum şi cele ale art. 1350 C. civ., instanţa de fond ar fi trebuit să stabilească conţinutul obligaţiilor izvorâte din contractul de mandat, ce constituie temei al acţiunii formulate. Potrivit procurii autentificată sub nr. x/16.10.2015, reclamantul a fost mandatat de către pârâţi, foştii săi socri, să se ocupe în mod exclusiv de achiziţionarea terenului concesionat, precum şi de a-i reprezenta în faţa oricăror persoane fizice sau instituţii implicate în realizarea mandatului, la deschiderea cărţii funciare, respectiv intabularea dreptului de proprietate asupra construcţiei. Mai mult, mandatul cuprinde împuternicirea reclamantului să efectueze tot ceea ce este necesar pentru îndeplinirea mandatului chiar dacă nu se menţionează în mod expres. Ca atare, cel care nu şi-a executat obligaţiile asumate prin contractul de mandat este reclamantul, care avea obligaţia să facă tot ceea ce este necesar pentru a intabula dreptul de proprietate, inclusiv demersurile pentru obţinerea autorizaţiei de construcţie pentru extinderea efectuată fără autorizaţie.

1. Prin primul motiv de recurs, recurentul invocă încălcarea principiului disponibilităţii şi pe cel al contradictorialităţii, respectiv a dispoziţiilor art. 9 alin. (2), (14) alin. (1) şi (5) şi 22 alin. (6) C. proc. civ., împrejurare în raport de care Înalta Curte va analiza criticile formulate din perspectiva art. 488 pct. 5 C. proc. civ., care prevede casarea unei hotărâri pentru motive de nelegalitate "când, prin hotărârea dată, instanţa a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii", iar nu cum a arătat recurentul cu trimitere la prevederile art. 488 pct. 8 din acelaşi act normativ.

Potrivit art. 9 alin. (2) C. proc. civ., "Obiectul şi limitele procesului sunt stabilite prin cererile şi apărările părţilor", iar, conform art. 22 alin. (6) C. proc. civ., "Judecătorul trebuie să se pronunţe asupra a tot ceea ce s-a cerut, fără însă a depăşi limitele învestirii, în afară de cazurile în care legea ar dispune altfel".

Conform art. 14 C. proc. civ., "(1) Instanţa nu poate hotărî asupra unei cereri decât după citarea sau înfăţişarea părţilor, dacă legea nu prevede altfel . . . . . . . . . .(5) Instanţa este obligată, în orice proces, să supună discuţiei părţilor toate cererile, excepţiile şi împrejurările de fapt sau de drept invocate".

Înalta Curte reţine, astfel, că unul dintre principiile fundamentale care guvernează procesul civil este principiul disponibilităţii, potrivit căruia reclamantul este cel care dispune de proces, fiind cel care stabileşte obiectul şi limitele litigiului prin cererea formulată, judecătorul trebuind să se pronunţe doar asupra a ceea ce s-a cerut, fără a depăşi limitele învestirii, în afară de cazurile în care legea ar dispune altfel.

Obligaţia judecătorului de a respecta limitele învestirii este prevăzută şi de dispoziţiile art. 397 C. proc. civ., care, în alin. (1), statuează că "Instanţa este obligată să se pronunţe asupra tuturor cererilor deduse judecăţii. Ea nu poate acorda mai mult sau altceva decât s-a cerut, dacă legea nu prevede altfel". Textul citat face aplicarea principiului disponibilităţii în procesul civil, coroborat fiind cu prevederile art. 22 alin. (6) C. proc. civ.

Pe de altă parte, articolul în materia contradictorialităţii din C. proc. civ. - art. 14, prevede un set de garanţii juridice elementare ce însoţesc desfăşurarea întregului proces civil. Astfel, sunt reglementate drepturi ale părţilor - dreptul de a discuta şi argumenta orice chestiune de fapt sau de drept (alin. (4), precum şi îndatoriri ale acestora - obligaţia de a-şi face cunoscute, reciproc şi în timp util, motivele de fapt şi de drept, precum şi mijloacele de probă (alin. (2), obligaţia de corectitudine în redarea situaţiei de fapt la care se referă pretenţiile şi apărările lor, fără a denatura sau omite faptele care le sunt cunoscute (alin. (3) teza I), obligaţia relatării propriei percepţii relative la aserţiunile adversarului şi la registrul factual (alin. (3) teza finală), dar şi îndatoriri ale instanţei - obligaţia de a nu dispune vreo măsură anterior citării, ori, după caz, înfăţişării părţilor (alin. (1), obligaţia de a supune dezbaterii părţilor toate cererile, excepţiile şi împrejurările de fapt sau de drept (alin. (5), obligaţia de a-şi întemeia hotărârea numai pe aspecte supuse dezbaterii contradictorii prealabile (alin. (6), obligaţia de a respecta ea însăşi principiul contradictorialităţii (îndatorire dedusă din dispoziţiile mai generale ale art. 20 C. proc. civ. vizând respectarea principiilor fundamentale).

În speţă, instanţa de judecată a fost învestită cu o acţiune în pretenţii rezultate din neexecutarea unei convenţii, întemeiată pe răspunderea civilă contractuală guvernată de dispoziţiile art. 1350 şi următoarele C. civ., respectiv pe prevederile art. 1270 C. civ. ce vizează efectele contractului.

Instanţa de apel a reţinut că reclamantul a solicitat antrenarea răspunderii contractuale a pârâţilor, în considerentele acţiunii menţionând că a încheiat o convenţie cu aceştia în temeiul căreia s-a obligat să asigure finanţarea la edificarea construcţiei în proporţie de 80%, aceleaşi părţi convenind şi asupra vânzării imobilului, iar din preţul obţinut din vânzare reclamantului să îi revină 80% şi pârâţilor 20%.

A mai constatat că, invocând neîndeplinirea de către pârâţi a obligaţiilor asumate, respectiv de a obţine autorizaţie de construcţie pentru extinderea neautorizată a construcţiei, reclamantul a dezvoltat considerentele pentru care a apreciat că există o faptă ilicită care constă în nerespectarea unei obligaţii contractuale, respectiv obligaţia de intabulare şi de întocmire a schiţelor cadastrale, că există un prejudiciu produs reclamantului, un raport de cauzalitate între faptă şi prejudiciu şi vinovăţia pârâţilor.

Având în vedere această descriere a faptelor, cât şi scopul urmărit prin promovarea acţiunii, respectiv restituirea de către pârâţi a cotei de 80% stabilită prin convenţie, instanţa de apel a apreciat că atât reclamantul, cât şi instanţa au dat o calificare corectă cererii, ca acţiune personală patrimonială, respectiv o acţiune în pretenţii, având o valoare mai mare de 200.000 RON, calificare în raport de care, în conformitate cu dispoziţiile art. 98 alin. (1) şi art. 95 pct. 1 C. proc. civ., a stabilit că aparţine Tribunalului Constanţa competenţa materială de soluţionare a litigiului. Instanţa a considerat că litigiul nu priveşte un drept real imobiliar, ci un drept de creanţă, situaţie în care nu poate fi reţinută incidenţa art. 117 alin. (1) C. proc. civ., dar şi faptul că necompetenţa teritorială pe temeiul art. 107 alin. (1) C. proc. civ., excepţie de ordine privată, nu putea fi verificată de instanţă câtă vreme pârâţii nu au înţeles să o invoce în condiţiile art. 130 alin. (3) C. proc. civ., prin întâmpinare sau cel mai târziu la primul termen de judecată la care părţile au fost legal citate.

Recurentul a criticat raţionamentul judiciar al instanţei de apel expus anterior, susţinând, în esenţă, că în mod greşit curtea a procedat, din oficiu, la recalificarea obiectului acţiunii cu încălcarea principiilor de drept anterior menţionate şi considerând că prin acţiunea formulată s-ar fi urmărit valorificarea unui drept de coproprietate.

Critica este nefondată. Înalta Curte constată că în mod corect instanţa de apel a coroborat argumentele de fapt şi temeiul juridic invocat în motivarea în drept a acţiunii, stabilind că reclamantul a pretins despăgubiri pentru conduita culpabilă a pârâţilor, care nu şi-au respectat obligaţiile asumate prin convenţia încheiată de părţi, pe care a apreciat-o ca fiind abuzivă şi discreţionară, deci intrând în sfera ilicitului civil.

În acest context, nu se poate reţine că au fost depăşite limitele deduse judecăţii ori că judecătorul nu s-a pronunţat asupra a tot ceea ce s-a cerut în apel, în limitele devoluţiunii legale, părţile fiind legal citate şi având posibilitatea să formuleze concluzii asupra chestiunilor supuse discuţiei de către instanţa de apel, respectiv asupra tuturor cererilor, excepţiilor şi împrejurărilor de fapt sau de drept invocate prin motivele de apel şi întâmpinare.

De altfel, în apel pârâţii au invocat convenţia încheiată cu reclamantul, respectiv contractul de mandat, materializat în procura specială, prin care reclamantul a fost mandatat să vândă imobilul, să se ocupe de toate formalităţile necesare vânzării, iar odată obţinut preţul, să reţină 80% din acest preţ, suma ce i s-ar cuveni în contul finanţării lucrărilor de executare a construcţiei, învederând că doar acest contract le poate fi opus.

Chiar dacă pârâţii au susţinut necompetenţa instanţei de fond în soluţionarea acţiunii pendinte cu referire la o calificare corectă a obiectului acţiunii, se constată că instanţa de apel a înlăturat aceste critici şi a reţinut obiectul judecăţii ca fiind pretenţii izvorâte din răspunderea contractuală, precum şi normele aplicabile relative la competenţa teritorială.

Prin urmare, cererea de apel fiind soluţionată pe fondul său, doar pârâţii ar fi avut interes să conteste modul de soluţionare a excepţiei de necompetenţă teritorială raportat la calificarea obiectului supus judecăţii, însă aceştia nu au formulat recurs în legătură cu această chestiune.

2. Prin cea de-a doua critică formulată, întemeiată pe dispoziţiile art. 488 pct. 8 C. proc. civ., recurentul a susţinut că în mod greşit instanţa de apel a validat cel de-al doilea motiv de apel, în sensul de a se reţine că reclamantul avea dreptul de a încasa suma de bani reprezentând cota de 80% din contribuţia sa la edificarea construcţiei doar în urma vinderii imobilului.

Astfel, în opinia recurentului, instanţa de apel a dat o interpretarea eronată izvorului obligaţional dintre părţi, în situaţia pendinte, instanţa fiind sesizată cu o acţiune în pretenţii, izvorul fiind o convenţie încheiată de părţi, motivul apelării la forţa coercitivă a statului fiind nerespectarea obligaţiilor asumate de acestea. Contractul de mandat a fost încheiat ulterior pentru a se realiza obiectivul scontat în convenţie. Se poate observa că instanţa de apel a considerat că singurul izvor obligaţional este contractul de mandat, nefăcând nicio referire la convenţia încheiată între părţi, care era de fapt esenţa ce a condus la încheierea procurii de vânzare şi care reprezenta, în fapt, o convenţie extinsă, prin acordul pârâţilor. Aşadar, contractul de mandat trebuia să fie analizat în subsidiar, nu în principal.

Recurentul a mai susţinut că instanţa de apel a interpretat greşit clauzele cuprinse în contractul de mandat sub aspectul obligaţiilor mandatarului, cu referire expresă la obligaţia potrivit căreia mandatarul va fi în drept să solicite şi să ia în primire de la vânzător titluri de proprietate, documente şi orice alte acte, întrucât mandanţii se obligau să-i transmită mandatarului toate documentele necesare operaţiunilor pentru perfectarea vânzării imobilului, iar refuzul acestora de a obţine autorizaţie de construire l-a pus pe recurentul mandatar în imposibilitate de a-şi îndeplini obligaţiile asumate prin mandat, instanţa de apel dispunând astfel, cu încălcarea normelor de drept material incidente şi interpretând superficial clauzele stabilite în contractul de mandat.

Înalta Curte constată că, în speţă, pretenţiile recurentului nu pot fi raportate în relaţia cu intimaţii decât la acea convenţie în care B. sunt părţi şi numai în legătură cu obligaţiile asumate prin acea convenţie, intitulată procură specială. Aceste precizări sunt necesare în raport de susţinerile recurentului, în sensul că nu procura constituie izvorul obligaţiei, ci convenţia încheiată între foştii F., în care intimaţii nu au fost parte.

În fapt, instanţa de apel a reţinut că părţile litigiului nu au contestat că între reclamant, fosta sa soţie, fiica pârâţilor, şi pârâţi a existat o convenţie, nescrisă, în puterea căreia reclamantul a asigurat finanţarea, în procent de 80%, pentru edificarea unei construcţii în Amara, judeţul Ialomiţa, pe terenul deţinut cu contract de concesiune nr. x/24.07.2000 de către pârâtul C..

Ulterior desfacerii căsătoriei dintre reclamant şi fiica pârâţilor, prin convenţia autentificată sub nr. x/06.03.2015 la H., G. s-a obligat faţă de reclamant să obţină, până la 27.03.2015, consimţământul părinţilor săi, C. şi D., să îi cedeze acestuia fie cota parte de 4/5 din dreptul de proprietate asupra construcţiei locuinţă individuală/pensiune turistică, fie ca, în cazul vânzării construcţiei, un procent de 80% din preţul vânzării să îi revină reclamantului.

La 16 octombrie 2015, prin actul autentificat sub nr. x la H., pârâţii au împuternicit pe reclamant ca în numele lor şi pentru ei să vândă cui va crede de cuviinţă, în condiţiile şi la preţul ce le va considera ca fiind cele mai avantajoase, construcţia în litigiu. În conţinutul acestei convenţii s-a stabilit că, în executarea acestei procuri, mandatarul va face, oriunde este necesar, dovada calităţii mandanţilor de proprietari, îi va reprezenta în faţa oricărei persoane fizice sau juridice, precum şi în faţa oricărei instituţii, va face demersurile pentru obţinerea actelor necesare perfectării vânzării, va putea solicita şi ridica de la Primăria competentă certificatul de atestare fiscală pentru imobil, va face orice cereri şi declaraţii, va achita orice taxe, va semna contractul de vânzare cumpărare în formă autentică, va îndeplini orice procedură pentru intrarea în posesia documentelor necesare transferului proprietăţii imobilului, se va adresa biroului notarial lăsat la libera sa apreciere, unde va formula orice cerere şi va îndeplini orice formalităţi pentru autentificarea contractului de vânzare cumpărare, cât şi a altor formalităţi pentru autentificarea contractului de vânzare cumpărare, cât şi a altor acte ce vor fi necesare. Mandatarul încasa preţul vânzării, iar plata preţului de vânzare urma să se facă astfel: 80% în contul mandatarului, 20% în contul vânzătorilor, stipulându-se că odată cu încasarea preţului se vor finaliza şi orice operaţiuni de desocotire între mandanţi şi mandatar. De asemenea, mandatarul reprezenta mandanţii în faţa oricăror persoane fizice sau instituţii implicate în realizarea mandatului, depunând cereri şi efectuând orice declaraţii, solicitând şi ridicând orice document necesar realizării tranzacţiei. În fine, contractul a prevăzut că "În general mandatarul este împuternicit să efectueze tot ceea ce este necesar pentru îndeplinirea mandatului de mai sus, chiar dacă nu se menţionează în mod expres", precum şi faptul că mandatul este cu titlu gratuit şi netransmisibil, urmând a se stinge la îndeplinire, durată ce poate depăşi termenul prevăzut de art. 2015 C. civ.

La aceeaşi dată, 16 octombrie 2015, prin actul autentic nr. 1602 la H., C. şi D. au împuternicit pe A. ca în numele lor şi pentru ei să cumpere de la Oraşul Amara terenul situat în oraşul Amara, judeţul Ialomiţa, teren proprietate privată a Consiliului Local Amara, mandatarul fiind împuternicit pentru executarea mandatului să îndeplinească toate formalităţile legale, să semneze contractul de vânzare cumpărare, să facă orice cereri şi declaraţii, să achite vânzătorului preţul bunului imobil cumpărat.

În acest context factual, raportat la clauzele din convenţiile sus menţionate, instanţa de apel a concluzionat că reclamantul şi pârâţii au convenit ca procentul de 80 % cuvenit reclamantului pentru contribuţia sa la edificarea construcţiei proprietatea pârâţilor să se aplice la preţul de vânzare al imobilului, sens în care reclamantului i-au fost acordate puteri depline pentru vânzarea imobilului, mandatul special dat pentru vânzarea construcţiei conţinând, în acelaşi timp, şi un mandat general potrivit art. 2016 C. civ.

Conform art. 1270 alin. (1) C. civ., "Contractul valabil încheiat are putere de lege între părţile contractante".

În cazul de faţă îşi găseşte aplicabilitatea acest principiu care guvernează contractul civil, consacrat într-o formulare expresă de textul citat, respectiv principiul forţei obligatorii a contractului, potrivit căruia, contractul are putere de lege între părţile contractante, acestea fiind ţinute să-l respecte şi să execute întocmai prestaţiile la care s-au îndatorat prin contract, potrivit adagiului latin pacta sunt servanda.

Înalta Curte reţine că, pornind de la convenţiile încheiate de reclamant, în mod corect instanţa de apel a stabilit care dintre acestea reprezintă izvorul obligaţiilor asumate de pârâţi, doar actul autentificat sub nr. x la H. fiind semnat de aceştia, nu şi cel autentificat sub nr. x/06.03.2015 la H., asumat de fiica intimaţilor.

Doar acordul de voinţă consemnat în această procură obligă părţile întocmai ca şi legea, fiind întrunite cerinţele impuse de art. 1270 alin. (1) C. civ., în raport de clauzele din cuprinsul convenţiei urmând a se verifica, în cadrul procesual pendinte, stabilit la momentul învestirii instanţei cu cererea dedusă judecăţii de către reclamant formulată exclusiv în contradictoriu cu mandanţii, dacă sunt îndeplinite condiţiile răspunderii civile contractuale astfel cum sunt invocate de recurent prin prisma art. 1350 şi următoarele C. civ.

Or, astfel cum a statuat şi instanţa de apel, verificarea existenţei elementelor constitutive ale răspunderii contractuale presupune determinarea unei fapte ilicite săvârşită de către debitor constând în aceea că, fără justificare, nu a executat integral sau doar parţial ori nu a executat în mod corespunzător obligaţiile asumate printr-un contract valabil încheiat, existenţa unui prejudiciu în patrimoniul creditorului şi legătura de cauzalitate între faptă şi prejudiciu, ceea ce implică stabilirea situaţiei de fapt şi a raporturilor juridice încheiate între părţi, pentru a se observa dacă pârâţii şi-au asumat contractual o obligaţie pe care nu au îndeplinit-o, producând prin aceasta un prejudiciu în patrimoniul reclamantului.

Înalta Curte constată că, în ceea ce priveşte fapta ilicită săvârşită de către pârâţi, reclamantul a susţinut că aceştia au adus modificări neautorizate construcţiei şi că vânzarea imobilului nu s-a putut realiza în lipsa autorizaţiei de construcţie pentru extindere, pârâţii neîndeplinindu-şi obligaţia de a obţine o autorizaţie de construcţie în acest sens şi de a intabula construcţia.

Această susţinere a fost considerată de instanţa de apel ca neputând fi primită, în condiţiile în care nu a fost inserată în convenţie o atare obligaţie în sarcina mandanţilor, pe care aceştia să şi-o fi asumat în raport cu mandatarul într-un termen de la expirarea căruia să se nască dreptul reclamantului de a obţine executarea obligaţiei prin apelul la forţa de constrângere a statului. În plus, puterile conferite prin mandatul dat reclamantului de către pârâţi includ şi pe cele privind autorizarea construcţiei realizată cu depăşirea primei autorizaţii de construcţie pentru că, potrivit contractului, "mandatarul ne va reprezenta în faţa oricăror persoane fizice sau instituţii implicate în realizarea prezentului mandat, depunând cereri şi efectuând orice declaraţii, va solicita şi va ridica orice document necesar realizării tranzacţiei", mandatarul fiind împuternicit "să efectueze tot ceea ce este necesar pentru îndeplinirea mandatului de mai sus, chiar dacă nu se menţionează în mod expres".

Înalta Curte reţine, raportat la conţinutul convenţiei părţilor, cum în mod corect a apreciat şi instanţa de apel, că neîndeplinirea clauzelor asumate este imputabilă recurentului, iar nu intimaţilor, această parte având obligaţia de a face demersuri pentru obţinerea autorizaţiei de construcţie pentru extinderea efectuată fără autorizaţie, în vederea reglementării situaţiei juridice a imobilului şi pentru intabularea dreptului de proprietate, condiţie prealabilă îndeplinirii obligaţiei asumate de mandatari, de a-i permite acestuia să reţină 80% din preţul de vânzare.

Recurentul a invocat şi încălcarea art. 1268 C. civ. (care se referă la interpretarea clauzelor îndoielnice) şi a arătat că în contractul de mandat este specificată o clauză prin care mandanţii se obligă, dacă le-a fost solicitat de mandatar, să îi pună la dispoziţie înscrisurile necesare pentru a-şi îndeplini obligaţiile, însă, în speţă, această obligaţie nu a fost respectată de intimaţi.

O astfel de critică poate fi însă cenzurată de instanţa de recurs numai în raport de elementele de fapt ale cauzei deduse judecăţii dată fiind structura căii de atac a recursului, deschisă restrictiv şi exclusiv pentru motive de nelegalitate, iar în cuprinsul deciziei recurate nu se regăsesc considerente care să confirme că recurentul s-a adresat intimaţilor pentru a-i fi comunicate înscrisurile necesare pentru intabulare şi a fost refuzat de aceştia.

În plus, recurentul nu a indicat în concret care ar fi clauza susceptibilă de mai multe înţelesuri pentru a face aplicarea dispoziţiilor art. 1268 şi 1270 alin. (1) C. civ.

Pe de altă parte, susţinerile recurentului în sensul că nu au fost analizate demersurile efectuate de acesta în vederea intabulării imobilului, implicit că nu a fost respectat principiul bunei credinţe, prevăzut de art. 14 C. civ., vizează, în opinia Înaltei Curţi, aspecte legate de netemeinicia hotărârii atacate, ce nu pot fi cenzurate în recurs.

Înalta Curte constată, de asemenea, că, până la vânzare, nu poate fi determinat prejudiciul, ca element al răspunderii civile contractuale, dreptul recurentului de a obţine procentul de 80% din preţ născându-se numai la data înstrăinării imobilului. Aşa cum a constatat şi instanţa de apel, anterior acestui moment nicio convenţie încheiată între părţi nu stabileşte dreptul reclamantului de a obţine 80% din valoarea de circulaţie a imobilului şi, corelativ, obligaţia pârâţilor de a plăti către reclamant această valoare.

Or, pentru a obţine o despăgubire justă, integrală şi echitabilă, creditorul trebuie să facă dovada prejudiciului suferit şi că acesta este consecinţa săvârşirii cu vinovăţie a unei faptei ilicite de către debitor, ceea ce în situaţia de faţă nu s-a probat, nefiind astfel întrunite cerinţele prevăzute de art. 1350 şi următoarele C. civ.

S-a invocat şi încălcarea prevederilor art. 2 alin. (2) C. proc. civ., text de lege ce vizează dispoziţii referitoare la domeniul de reglementare al acestui act normativ şi care nu au făcut obiectul analizei instanţei de apel.

Cu privire la acordarea daunelor interese moratorii ca urmare a neexecutării obligaţiilor asumate de debitori, recurentul a arătat că sunt întrunite condiţiile art. 1535 C. civ.

Această critică nu va fi însă analizată de instanţa de recurs, în speţă nefiind admise pretenţiile recurentului cât priveşte îndeplinirea condiţiilor răspunderii civile contractuale.

În acest context, Înalta Curte constată că nu sunt aplicabile în cauză dispoziţiile art. 488 pct. 8 C. proc. civ.

Pentru toate aceste considerente, văzând prevederile art. 496 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei nr. 153 din 28 noiembrie 2019, pronunţate de Curtea de Apel Constanţa, secţia I civilă.

Cu referire la solicitarea de acordare a cheltuielilor de judecată în recurs, reţinând culpa procesuală a părţii căzute în pretenţii, Înalta Curte, în raport de dispoziţiile art. 453 alin. (1) din C. proc. civ., va obliga pe recurent la plata sumei de 6.550 RON, cheltuieli de judecată către intimaţi, reprezentând onorariu avocat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei nr. 153 din 28 noiembrie 2019, pronunţate de Curtea de Apel Constanţa, secţia I civilă.

Obligă pe recurentul-reclamant la plata către intimaţii-pârâţi C. şi D. a sumei de 6.550 RON, reprezentând cheltuieli de judecată.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 18 martie 2021.