Validity of real estate investment bank loan despite subsequent annulment of the financed property sale: no false or missing cause in loan contract

Şedinţa publică din data de 18 martie 2021

După deliberare, asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

1. Obiectul cererii de chemare în judecată:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 29.06.2016 pe rolul Tribunalului Iaşi, secţia II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, sub nr. x/2016, reclamanta A., în contradictoriu cu pârâţii B., C. şi intervenienţii forţaţi D. şi E., a solicitat instanţei să dispună: constatarea nulităţii absolute a contractului de credit bancar pentru investiţii imobiliare nr. x/12.03.2008 cu actele adiţionale ulterioare; obligarea pârâtului C. la restituirea către pârâta B. a sumei de 70.700 euro, reprezentând creditul ce a fost acordat reclamantei; obligarea pârâtei B. la restituirea ratelor de credit, comisioanelor, dobânzilor şi penalităţilor achitate; obligarea pârâţilor, în solidar, la plata daunelor morale de 100.000 euro, precum şi la plata cheltuielilor de judecată.

Pe calea cererii reconvenţionale, pârâtul C. a solicitat obligarea reclamantei la radierea ipotecii de gradul I instituită asupra terenului menţionat în contractul de vânzare cumpărare anulat, precum şi restituirea de către reclamantă şi intervenientul D., în solidar, a bunului imobil sau, prin echivalent, la restituirea preţului bunului în momentul încheierii actului şi compensarea celor două datorii reprezentând prestaţii reciproce.

2. Hotărârile pronunţate în primă instanţă de Tribunal:

Prin încheierea de şedinţă din 19 aprilie 2017, instanţa de contencios administrativ a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea secţiei I civile a Tribunalului Iaşi.

Prin sentinţa civilă nr. 1067 din 21 iunie 2018, pronunţată în dosarul nr. x/2016, Tribunalul Iaşi, secţia I civilă a admis, în parte, acţiunea formulată de reclamanta-pârâtă A. în contradictoriu cu pârâta B., pârâtul-reclamant C. şi intervenienţii D. şi E.. A admis excepţia lipsei de interes a reclamantei-pârâte privind constatarea nulităţii clauzelor menţionate la pct. 6, 7, 8 c) din contractul de credit nr. x/12.03.2008. A obligat pe pârâtul-reclamant C. la plata către reclamanta-pârâtă a sumei de 10.000 euro cu titlu de daune morale. A respins capetele de cerere având ca obiect: constatarea nulităţii contractului de credit nr. x/12.03.2008 încheiat cu pârâta B. şi a actelor adiţionale ulterioare; obligarea pârâtului-reclamant C. la restituirea sumei de 70.700 euro; obligarea pârâtei B. la restituirea ratelor de credit, dobânzi, comisioane, penalităţi şi daune morale. A respins cererea reconvenţională formulată de pârâtul-reclamant C. în contradictoriu cu reclamanta-pârâtă A.. A obligat pârâtul-reclamant la plata către reclamanta-pârâtă a sumei de 2.003 RON, reprezentând cheltuieli de judecată (taxă judiciară de timbru).

3. Decizia pronunţată în apel de Curtea de Apel Iaşi:

Prin decizia civilă nr. 566 din 16 octombrie 2019, Curtea de Apel Iaşi, secţia I civilă a respins apelul formulat de reclamanta-pârâtă A. împotriva sentinţei civile nr. 1067 din 21 iunie 2018, pronunţată de Tribunalul Iaşi, secţia I civilă. A admis apelul formulat de pârâtul-reclamant împotriva aceleiaşi sentinţe, pe care a anulat-o, în parte. Rejudecând capătul de cerere având ca obiect obligarea pârâtului-reclamant la plata daunelor morale, a respins, ca neîntemeiate, pretenţiile reclamantei-pârâtă. A înlăturat din dispozitivul sentinţei apelate menţiunea vizând obligarea pârâtului-reclamant C. la plata cheltuielilor de judecată în primă instanţă. A păstrat celelalte dispoziţii ale sentinţei apelate.

4. Calea de atac exercitată în cauză:

Împotriva deciziei pronunţate de Curtea de Apel Iaşi, secţia I a civilă, reclamanta-pârâtă A. a declarat recurs, criticând decizia pentru nelegalitate prin raportare la dispoziţiile art. 488 pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie la data de 21 mai 2020 şi a fost repartizat aleatoriu Completului de filtru nr. 8.

După expunerea situaţiei de fapt, recurenta a arătat, cu privire la modalitatea de soluţionare a capătului de cerere ce vizează constatarea nulităţii absolute a contractului de credit bancar pentru investiţii imobiliare nr. x/12.03.2008 şi a actelor adiţionale ulterioare, că instanţa de apel, dacă ar fi analizat obiectul contractului de vânzare-cumpărare şi cel din contractul de ipotecă, dar şi prevederile pct. 9 din actul adiţional la contractul de credit, unde este individualizat bunul ce urma să fie cumpărat şi constituit garanţie ipotecară în favoarea băncii, precum şi pct. 1 din acelaşi act adiţional, care modifică valoarea creditului acordat diminuându-l faţă de cel prevăzut în contractul de credit iniţial, tocmai pentru că trebuia corelată valoarea creditării cu valoare rezultată din evaluarea expertului BCR, ar fi constatat evidenţa identităţii de bunuri şi nu ar mai fi motivat atât de străin obiectului pricinii.

A apreciat ca fiind contrară şi străină cauzei şi probatorului administrat motivarea instanţei de apel în sensul că nu există un antecontract încheiat între recurentă şi C. din cuprinsul căruia să rezulte că bunul ce se va achiziţiona este acest terenul din actul de vânzare-cumpărare anulat, astfel încât să se poată proba indubitabil că împrumutul acordat de BCR a fost utilizat pentru achiziţionarea bunului ce formează obiectul antecontractului, în condiţiile în care acest antecontract există şi era obligatoriu a fi depus potrivit pct. 23 din contractul de credit. În opinia recurentei, motivarea hotărârii este incompletă şi străină naturii juridice a contractului de credit când se reţine că nemenţionarea antecontractului în actul adiţional dovedeşte lipsa cauzei investiţiei, deşi aceasta rezultă implicit din prevederile contractuale şi din identificarea terenului de la pct. 9 din actul adiţional.

Recurenta a susţinut, totodată, că instanţa de apel a dat o interpretare greşită clauzelor contractuale prevăzute la pct. 1 şi 3 din Condiţiile generale de creditare, coroborate cu pct. 1 din contractul de credit în discuţie, când a reţinut că suma rezultată din contractul de împrumut poate fi utilizată exclusiv în vederea cumpărării unui bun imobil şi nu a altui obiect, cum ar fi bunuri mobile. În acest fel, curtea a adăugat la prevederile contractuale apreciind astfel, în mod eronat, că se poate cumpăra cu banii obţinuţi din contractul de credit orice imobil şi nu un anumit imobil pe care împrumutatul îl doreşte ca investiţie şi care trebuie să îndeplinească condiţiile verificate şi acceptate de bancă.

Cu referire la natura specială a creditului de investiţii imobiliare acordat, recurenta a arătat că, în speţă, dacă avea neclarităţi sub acest aspect, instanţa de apel avea posibilitatea să verifice prevederile art. 1 din Legea nr. 190/1999, modificată prin Legea nr. 34/2006 şi nu să facă interpretări străine de obiectul dedus judecăţii.

A învederat că banca nu a impus ce imobil poate cumpăra împrumutatul, ci a condiţionat limitele creditării de bunul achiziţionat prin credit şi pentru care împrumutatul a făcut opţiunea, sens în care hotărârea recurată cuprinde o motivare străină de cauza/scopul determinat al contractului de credit pentru investiţii imobiliare. Cauza dorită, pentru care şi-a dat acordul în contractul de credit, nu s-a realizat, a fost fictivă în privinţa investiţiei obţinute prin creditare, o investiţie mult mai mică, supraevaluată, pentru care s-a împovărat cu un credit mult prea mare. Altfel spus, împrumutul nu a servit investiţiei imobiliare pe care şi-a dorit-o împrumutatul şi pentru care împrumutătorul şi-a dat acordul, ci s-a obţinut o altă investiţie imobiliară, de o valoare mult mai mică, pe care recurenta nu a dorit-o şi pe care banca a considerat-o că satisface condiţiile de valoare care acoperă 100 % din credit şi 75% din preţ, în mod greşit evaluând alt teren decât cel care a fost cumpărat în mod real şi trecut în acte.

Aşadar, concluzia la care trebuia să ajungă în mod logic curtea era aceea că nerealizarea cauzei pentru care s-a încheiat contractul de credit trebuie sancţionată cu nulitatea acestui contract, conform dispoziţiilor art. 966 C. civ.

Cu privire la criticile referitoare la cauza falsă, ilicită şi imorală, recurenta a învederat că instanţa de apel a motivat în mod global toate aspectele invocate, limitându-se însă la cauza ilicită şi imorală, conchizând că BCR nu a avut cunoştinţă de inducerea în eroare cât priveşte cumpărarea terenului şi că nu i s-ar putea imputa nimic de moment ce a acordat un credit, iar împrumutatul avea deplină libertate să-şi aleagă terenul şi să-l identifice, fiind obligat faţă de bancă doar să constituie o ipotecă asupra imobilului achiziţionat din credit. Or, astfel, curtea nu motivează apărările legate de cauza falsă/fictivă pe care recurenta le-a dezvoltat în apel.

De altfel, simplificarea raţionamentului juridic al instanţei, rezumându-se că prin evaluarea greşită s-ar afecta doar contractul de ipotecă şi că instanţa de fond ar fi reţinut în mod judicios că acest contract de credit s-a încheiat în scopul general de a achiziţiona un imobil, fără a-l identifica, nu poate fi primită, căci este fundamental greşită şi împotriva dovezilor.

Recurenta a mai precizat că există contradicţie în motivarea hotărârii, căci deşi instanţa de apel reţine că falsa prezentare a terenului către evaluatorul băncii a avut drept scop şi a constata îndeplinite condiţiile de creditare, imediat conchide în aceeaşi propoziţie a hotărârii că aceasta nu constituie motiv de nulitate a contractului de credit. Sigur că nu se poate prezuma o înţelegere între reprezentanţii vânzătorului şi expertul evaluator pentru identificarea unui alt teren care să asigure condiţiile de creditare şi de garantare, dar rezultă fără îndoială că o lipsă de diligentă a expertului evaluator a existat, coroborată cu o procedură deficitară a băncii care nu i-a asigurat acestuia şi un suport topocadastral printr-un eventual alt colaborator al băncii.

A mai arătat că instanţa de apel nu a reţinut incidenţa dispoziţiilor art. 966 C. civ., respectiv nulitatea contractului de credit pentru nerealizarea cauzei pentru care s-a încheiat contractul de credit, precum şi cele ale art. 1235 din noul C. civ.. Ambele instanţe nu au făcut aplicarea acestor dispoziţii legale de drept material, deoarece au înfrânt interpretarea ce trebuia dată atât dispoziţiilor contractuale, cât şi situaţiei de fapt rezultată din probe, rezumându-se să ducă raţionamentul juridic până la jumătate, oprindu-se la o motivare contradictorie şi incompletă, depărtându-se de sensul şi esenţa unui astfel de contract de credit pentru investiţie imobiliară.

Recurenta a menţionat că nu a solicitat prin cererea sa să se constate vicierea consimţământului la încheierea contractului de credit, ci lipsa cauzei sau cauza fictivă la acel moment. Sigur că la perfectarea contractului de vânzare-cumpărare a fost vorba despre consimţământ, dar nu o viciere de consimţământ, ci chiar o lipsă de consimţământ, aşa cum a statuat doctrina şi jurisprudenţa în mod unanim, datorită erorii obstacol asupra bunului. La încheierea contractului de credit pentru investiţie imobiliară, şi în mod esenţial a actului adiţional la contract, s-a identificat un bun care nu constituia investiţia imobiliară dorită de recurentă şi care nu satisfăcea condiţiile de creditare impuse chiar de bancă, fiind vorba despre o altă investiţie în materialitatea ei.

Or, instanţa de apel pierde din vedere faptul că, prin efectul sentinţei care a constatat nulitatea absolută a vânzării, deci considerarea ca inexistentă a acesteia, nu mai poate fi menţinută nici identificarea bunului în pct. 9 din actul adiţional la contractul de credit, care se referă la investiţia imobiliară creditată. Prin urmare, nulitatea actului de vânzare-cumpărare trebuie să se răsfrângă în mod necesar şi asupra contractului de credit pentru investiţii imobiliare, investiţia finanţată reprezentând altceva decât ceea ce era dorit de părţi şi contrar condiţiilor de creditare, adică chiar obiectul investiţiei care a fost anulat definitiv şi retroactiv. Ca atare, cauza contractului de credit este fictivă în mod evident şi acest lucru este imputabil şi băncii, iar sancţiunea nu poate fi decât nulitatea contractului.

În speţă, instanţa de apel a reţinut, în mod greşit, că motivele de nulitate ale contractului vizând încălcarea condiţiilor generale de creditare au fost evocate pentru prima oară direct în apel, făcând trimitere la dispoziţiile art. 478 C. proc. civ.. În acest sens, recurenta a susţinut că aceste motive de nulitate (cu referire la lipsa asigurării bunului ce a constituit investiţia imobiliară creditată şi cesionarea asigurării în favoarea băncii prevăzute în mod obligatoriu în pct. 3.1 lit. h) din condiţiile generale de creditare cu trimitere la dispoziţiile pct. 17 şi 18 din contractul de credit) au fost invocate atât în concluziile orale, cât şi în concluziile scrise la instanţa de fond, iar hotărârea acestei instanţe nu face vreo referire din care să rezulte că ar fi analizat şi aceste motive, ceea ce a determinat criticarea sentinţei şi sub acest aspect. Or, dacă instanţa de fond considera că este o modificare de acţiune cu schimbarea cadrului procesual prin aceste motive invocate în concluziile scrise, după repunerea pe rol ar fi pus în discuţia părţilor respectiva motivare.

Prin urmare, susţinerile instanţei de apel sunt eronate cu privire la schimbarea cadrului procesual şi efectul devolutiv al apelului, curtea având obligaţia să analizeze şi aceste motive de apel aduse sentinţei de fond.

În legătură cu cererea privind obligarea BCR la restituirea sumelor încasate, recurenta a învederat că instanţa de apel a aplicat greşit dispoziţiile de drept material motivat de faptul că nu există niciun motiv de nulitate a contractului de credit şi, în consecinţă, repunerea părţilor în situaţia anterioară nu ar avea temei. Însă, nulitatea contractului de vânzare cumpărare, deci a investiţiei creditate, are drept finalitate nulitatea contractului de credit pentru acea investiţie având în vedere că respectiva investiţie nu a mai existat, lipsind astfel creditarea pentru care a fost solicitată, iar, odată cu constatarea nulităţii contractului de credit, trebuia dispusă şi obligarea BCR la restituirea sumelor încasate de la recurentă, în cuantumul precizat prin acţiune.

Cu referire la soluţia asupra petitului din acţiune legat de acordarea daunelor morale, recurenta a arătat că motivele de apel au fost formulate în considerarea faptului că trebuia obligată şi intimata BCR la plata acestora, nu doar intimatul C., dar şi a faptului că este o compensaţie materială insuficientă raportat la consecinţele dramatice prin care aceasta a trecut şi se află în continuare din culpa celor doi intimaţi.

În ce priveşte primul aspect, recurenta a precizat că, printr-o motivare sumară, curtea de apel reţine că nu există dovezi privind implicarea BCR în producerea prejudiciului moral pretins. Or, faptele demonstrează abuzul în serviciu şi atitudinea culpabilă a intimatei BCR şi atrag aplicarea dispoziţiilor art. 998-999 C. civ. privind răspunderea civilă delictuală. Astfel, nerespectarea normelor de creditare pentru investiţii imobiliare, prin identificarea şi evaluarea greşită a terenului pentru achiziţionarea căruia solicitase creditul, a determinat-o pe recurentă să semneze actul adiţional la contractul de credit prin care a fost precizată incorect valoarea împrumutului efectiv. De asemenea, constituirea unei garanţii imobiliare ipotecare sub valoarea creditului acordat a supus-o pe recurentă unor riscuri majore care i-au afectat veniturile proprii şi sănătatea.

În opinia recurentei, constituie aspecte de natură a o prejudicia şi faptul că BCR nu a dorit să valorifice ipoteca constituită în favoarea sa tocmai pentru că a realizat că nu acoperea decât foarte puţin din valoarea creditului, eludând astfel procedurile bancare de recuperare a creditului, prevăzute de art. 20-23' din Legea nr. 190/1999, precum şi faptul că banca, ulterior constatării prin hotărâri definitive, a cinci clauze abuzive din contractul de credit, nu a corectat soldul creditului, deşi îi incumba obligaţia de a scădea dobânzile şi comisioanele considerate nelegale.

Toate faptele arătate, pornind de la procedura de acordare a creditului pentru investiţii imobiliare şi până la momentul prezent, nu sunt altceva decât culpe civile ale BCR, care au cauzat prejudicierea recurentei, materială şi morală.

În legătură cu cel de-al doilea aspect, recurenta a arătat că nu va insista asupra acestuia deoarece soluţia instanţei de recurs nu implică rejudecarea fondului cauzei, ci va duce, în opinia sa, la o casare cu trimitere spre rejudecare la instanţa de apel, care va proceda la o reanaliză în fond, fiind vorba de o cale devolutivă de atac.

Recurenta a considerat, de asemenea, că hotărârea atacată este nelegală şi sub aspectul admiterii apelului formulat de intimatul C. în ceea ce priveşte obligarea acestuia la plata daunelor morale. Astfel, instanţa de apel a reţinut greşit încălcarea principiului disponibilităţii şi nelegal a făcut abstracţie de temeiul juridic al petitului privind daunele morale (care nu este accesoriu capătului principal privind nulitatea contractului de credit, ci de sine stătător), şi anume dispoziţiile art. 998 - 999 C. civ.

În opinia recurentei, instanţa de fond în motivarea hotărârii sale a valorificat ca probatoriu atât sentinţa civilă nr. 2148/12.02.2014, prin care s-a anulat contractul de vânzare-cumpărare, cât şi sentinţa penală nr. 555/2011, care a confirmat situaţia de fapt expusă în acţiunea pendinte, tocmai pentru a sublinia că vânzătorul ştia de lipsa identităţii celor două terenuri atunci când s-a făcut vânzarea, fără însă să mai accentueze că acest fapt a generat şi o evaluare greşită a terenului de către colaboratorul băncii şi, prin lipsa sa de diligentă, o culpă delictuală.

5. Apărările formulate în cauză:

Prin întâmpinarea formulată, intimata B. S.A. a invocat, în principal, excepţia nulităţii recursului pentru neîncadrare în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., iar, în subsidiar, a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Prin răspunsul la întâmpinare, recurenta a solicitat respingerea excepţiei nulităţii recursului, precum şi înlăturarea tuturor apărărilor formulate de intimata B. S.A..

6. Procedura de filtru:

Raportul întocmit în cauză, în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părţilor, iar prin încheierea din 4 februarie 2021, completul de filtru a admis în principiu recursul declarat de reclamanta A. împotriva deciziei civile nr. 566 din 16 octombrie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Iaşi, secţia civilă, şi a fixat termen de judecată la data de 18 martie 2021.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor invocate şi prin raportare la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse.

Printr-o primă critică formulată, recurenta a arătat că în mod greşit instanţa de apel nu a constatat identitatea cu privire la imobilul prevăzut în cele trei contracte, de vânzare-cumpărare (anulat), de credit şi de ipotecă, caz în care ar fi dezvoltat în considerentele deciziei recurate argumente străine de obiectul pricinii, cu consecinţa menţinerii soluţiei de respingere a cererii de constatare a nulităţii absolute a contractului de credit bancar pentru investiţii imobiliare nr. x/12.03.2008 şi a actelor adiţionale ulterioare.

Potrivit art. 488 pct. 6 C. proc. civ., casarea unei hotărâri se poate cere când aceasta "nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei".

Pentru a fi incidentă această normă de drept în situaţia de faţă, Înalta Curte apreciază că era necesar a se proba existenţa unor motive străine de natura pricinii, de obiectul dedus judecăţii, iar nu cât priveşte identificarea elementului material comun al actelor juridice invocate de recurentă în susţinerea cererii de constatare a nulităţii absolute, în considerarea imobilului achiziţionat în urma obţinerii împrumutului.

Or, în speţă recurenta trebuia să dovedească legătura de cauzalitate între raportul juridic derivat din contractul de împrumut încheiat cu intimata BCR şi raportul juridic dintre aceeaşi recurentă şi intimatul C. ce rezultă din contractul de vânzare-cumpărare anulat în condiţiile în care a invocat drept cauză de nulitate absolută a contractului de credit bancar pentru investiţii imobiliare constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/11.04.2008 şi, implicit, lipsa cauzei ori existenţa unei cauze false, ilicite ori imorale la încheierea contractului de împrumut.

Înalta Curte reţine, conform situaţiei de fapt stabilite de instanţa de apel, că prin contractul de credit nr. x/12.03.2008 intimata BCR a acordat recurentei un credit în cuantum de 73.170,73 euro pentru cumpărarea unui imobil, în convenţie stipulându-se expres faptul că împrumutul este destinat pentru achiziţionarea unui imobil, fără a fi identificat, în concret, bunul care urma a se cumpăra. La pct. 9 din contract s-a prevăzut obligaţia constituirii unei garanţii ipotecare de rang I asupra imobilului "care va fi achiziţionat prin credit", iar la art. 10 faptul că valoarea garanţiilor nu va fi mai mică de 100% din valoarea creditului, banca fiind singura în măsură să stabilească valoarea acestora fără niciun drept de opoziţie din partea împrumutatului. Conform pct. 23 c, în termen de 10 zile de la comunicarea acceptării garanţiei creditului se va încheia un act adiţional la contract, în care se vor preciza obiectul creditului, bunurile aduse în garanţie, suma creditului, în situaţia în care se impune diminuarea acesteia urmare a faptului că valoarea creditului de la pct. 1 reprezintă mai mult de 75% din valoarea imobilului din antecontractul de vânzare-cumpărare.

La data de 09.04.2008, s-a perfectat actul adiţional nr. x, în care s-a menţionat că intimata BCR va acorda recurentei un credit pentru cumpărarea unui imobil în cuantum de 70.700 euro, de asemenea fără a se individualiza bunul ce urma a se cumpăra. Prin acest act adiţional, prevederile pct. 9 din contractul de credit iniţial au fost modificate, făcându-se precizarea că împrumutatul se obligă să garanteze creditul şi cheltuielile aferente acestuia cu ipoteca de rang I constituită asupra imobilului proprietatea lui A. şi D..

Contractul de ipotecă nr. x a fost autentificat la data de 11.04.2008, împrumutatul arătând că este proprietarul imobilului asupra căruia s-a instituit garanţia potrivit contractului de vânzare-cumpărare nr. x/11.04.2008.

Înalta Curte constată că recurenta, în calitate de împrumutat, s-a obligat să garanteze creditul obţinut, dobânzile şi comisioanele prin constituirea unei ipoteci de rang I în favoarea băncii asupra imobilului care va fi achiziţionat prin credit, însă obligaţia principală din contractul de împrumut, asumată de aceasta, este cea de restituire a sumei împrumutate. Aşadar, obiectul contractului este reprezentat de o sumă de bani pe care împrumutătorul a acordat-o împrumutatului, acesta având obligaţia de restituire, garanţia fiind instituită în subsidiar.

Dispoziţiile art. 1 din Condiţiile generale de creditare prevăd că "creditul se va utiliza conform destinaţiei prevăzute la pct. 1 din contractul de credit pentru investiţii imobiliare şi numai după îndeplinirea condiţiilor prevăzute la pct. 3 din prezentele condiţii generale de creditare", ceea ce înseamnă că suma obţinută urma a fi utilizată exclusiv în vederea cumpărării unui bun imobil, împrejurare reţinută în mod corect şi de instanţa de apel.

Rezultă astfel că intimata BCR nu a impus prin contractul de credit recurentei achiziţionarea unui anumit imobil, ci doar a condiţionat limitele creditării de valoarea bunului ce urma a fi achiziţionat cu banii obţinuţi din credit şi pentru care împrumutatul a făcut opţiunea.

În speţă, faptul că instanţa de apel a considerat că nu există nicio menţiune în contract din care să rezulte expres că terenul situat în extravilanul comunei Aroneanu, judeţul Iaşi cu privire la care se va constitui o ipotecă de rang I reprezintă terenul care urma a se cumpăra cu suma de bani obţinută prin contractul de împrumut, că în cauză nu există un antecontract încheiat între A. şi C. din cuprinsul căruia să rezulte că bunul ce se va achiziţiona este acest teren ori că suma rezultată din contractul de împrumut poate fi utilizată exclusiv în vederea cumpărării unui bun imobil, şi nu a altui obiect, cum ar fi, de exemplu, bunuri mobile, toate aceste considerente reţinute de instanţa de apel în analiza criticilor formulate în legătură cu primul petit al acţiunii, nu conduc, în opinia instanţei de recurs, la concluzia existenţei unei motivări străine de cauza dedusă judecăţii din perspectiva art. 488 pct. 6 C. proc. civ., ci constituie argumente care susţin solutia de respingere a solicitarii privind constatarea existenţei unei erori obstacol la încheierea contractului de credit asupra substanţei acestuia.

Pe de altă parte, cum recurenta a sustinut constatarea nulităţii unui contract de credit pentru lipsa cauzei, cauză falsă, ilicită ori imorală, Înalta Curte are a examina în concret criticile de nelegalitate invocate în raport de fiecare cauză de nulitate, iar nu aspectele de netemeinicie a hotărârii recurate, generate de interpretarea probatoriului administrat.

În opinia recurentei, împrumutul nu a servit investiţiei imobiliare pe care şi-a dorit-o împrumutatul şi pentru care împrumutătorul şi-a dat acordul, ci s-a obţinut o altă investiţie imobiliară, de o valoare mult mai mică, pe care recurenta nu a dorit-o şi pe care banca a considerat-o că satisface condiţiile de valoare care acoperă 100 % din credit şi 75% din preţ, în mod greşit evaluând alt teren decât cel care a fost cumpărat în mod real şi trecut în acte; cauza dorită, pentru care şi-a dat acordul în contractul de credit, nu s-a realizat, a fost fictivă în privinţa investiţiei obţinute prin creditare, o investiţie mult mai mică, pentru care recurenta s-a împovărat cu un credit mult prea mare, iar această concluzie, la care trebuia să ajungă curtea, care vizează nerealizarea cauzei pentru care s-a încheiat contractul de credit, trebuia sancţionată cu nulitatea, conform dispoziţiilor art. 966 C. civ.

În privinţa acestui motiv de nulitate, instanţa de apel a reţinut că destinaţia sumei de bani împrumutate a fost stabilită de recurentă, care a decis achiziţionarea imobilului la data de 11.04.2008 de la intimatul C., sens în care s-a încheiat contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/11.04.2008. A înlăturat susţinerea potrivit cu care cele două contracte, respectiv cel de vânzare-cumpărare imobil şi cel de împrumut ar avea o cauză comună, ceea ce ar face ca, nulitatea contractului de vânzare-cumpărare constatată prin sentinţa civilă nr. 2148/12.02.2014 să reprezinte un motiv de nulitate a contractului de împrumut. A concluzionat în sensul că această cauză de nulitate a actului de vânzare nu se poate răsfrânge asupra contractului de împrumut, neavând nicio legătură cu acest act.

Înalta Curte reţine că, potrivit art. 966 C. civ., obligaţia fără cauză nu poate avea niciun efect. În rezolvarea problemei lipsei cauzei trebuie să se facă distincţie între scopul mediat şi scopul imediat, şi, de asemenea, trebuie deosebite "cauzele lipsei cauzei".

În speţă, scopul actului juridic, respectiv motivul determinant al încheierii contractului de credit bancar pentru investiţii imobiliare nr. x/12.03.2008 a fost cel al obţinerii unui împrumut în vederea achiziţionării unui imobil, ceea ce s-a şi realizat ulterior, prin încheierea contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/11.04.2008. Scopul obligaţiei constă, în cauză, în prefigurarea contraprestaţiei, recurenta cunoscând faptul că urma a restitui suma de bani împrumutată cu scopul de a dobândi un imobil, pe care urma a-l valorifica ulterior, conform susţinerilor acestei părţi.

Or, faptul că, prin sentinţa civilă nr. 2148/12.02.2014 pronunţată de Judecătoria Iaşi s-a constatat nulitatea contractului de vânzare-cumpărare şi s-a dispus repunerea părţilor în situaţia anterioară, astfel cum rezultă şi din încheierea pronunţată la 12.10.2016 referitoare la lămurirea dispozitivului sentinţei, nu constituie un element de natură a înlătura lipsa cauzei la încheierea contractului de credit, condiţie care trebuie verificată la data perfectării convenţiei contestate, iar nu la un moment ulterior.

Cauza contractului de vânzare-cumpărare a constat în transmiterea dreptului de proprietate asupra imobilului, ea fiind diferită de cauza contractului de credit, respectiv cea de furnizare de către instituţia de credit persoanei fizice împrumutătoare a unei sume de bani, ce urma a fi restituită într-o anumită perioadă de timp, cu plata corespunzătoare a unor dobânzi şi care, în speţa de faţă, şi-a dovedit existenţa la data întocmirii contractului a cărui nulitate se solicită.

Ca atare, Înalta Curte apreciază că motivul de nulitate constând în lipsa cauzei a fost în mod corect înlăturat de instanţele de fond, astfel că nu sunt incidente, cu referire la art. 966 C. civ., dispoziţiile art. 488 pct. 8 C. proc. civ.

Cât priveşte celelalte cauze de nulitate invocate, recurenta a susţinut că instanţa de apel a motivat în mod global toate aspectele referitoare la cauza falsă, ilicită şi imorală, limitându-se însă la cauza ilicită şi imorală, fără a răspunde argumentelor legate de cauza falsă/fictivă, pe care aceasta le-a dezvoltat în apel.

Această critică nu este fondată şi urmează a fi respinsă prin raportare la dispoziţiile art. 488 pct. 6 C. proc. civ.

Înalta Curte constată, astfel, că instanţa de apel a reţinut în considerente că este falsă cauza atunci când nu este reală, când debitorul s-a obligat în credinţa greşită a existenţei cauzei (de o eroare asupra existenţei cauzei). De asemenea, cauza este falsă când există eroare asupra motivului determinant (scopul mediat). Această condiţie a cauzei evidenţiază strânsa legătură dintre eroarea-viciu de consimţământ (error in substantiam ori error in personam) şi admisibilitatea motivului determinat ca scop mediat. A apreciat că aceste argumente nu au legătură cu modalitatea de încheiere a contractului de împrumut, în cauză neprobându-se participarea intimatei BCR la inducerea în eroare a împrumutatului.

Recurenta a precizat, în acest context, că simplificarea raţionamentului juridic al instanţei de apel, în sensul că prin evaluarea greşită a imobilului de către evaluatorul intimatei BCR ar fi afectat doar contractul de ipotecă şi că în mod judicios s-a constatat că acest contract de credit s-a încheiat în scopul general de a achiziţiona un imobil, fără a-l identifica, este greşită, fiind împotriva dovezilor administrate.

Înalta Curte observă că, din această perspectivă, recurenta este nemulţumită atât de concluzia instanţei de apel cât priveşte efectele unei evaluări greşite a imobilului de către intimata BCR, cât şi de interpretarea probelor, sub acest ultim aspect nefiind legal învestită instanţa de recurs în configurarea actuală a dispoziţiilor art. 488 C. proc. civ., ce reglementează limitativ motivele de nelegalitate ce pot fi invocate în recurs.

În aplicarea art. 966 şi 968 C. civ., curtea a apreciat că prezentarea unui alt teren decât cel ce urma a fi achiziţionat evaluatorului băncii în scopul de a stabili o valoare mai mare decât cea reală pentru a întocmi contractul de ipotecă şi a de constata îndeplinite condiţiile de creditare, după cum nici stabilirea ulterioară a unei valori inferioare a imobilului nu constituie un motiv de nulitate a contractului de credit sau al contractului de ipotecă.

Nu există, în acest sens, cum susţine recurenta, nici o contradicţie în termeni care ar justifica existenţa cauzei fictive la încheierea contractului de credit, pentru a face aplicabile dispoziţiile art. 488 pct. 6 C. proc. civ.

În speţă, recurenta a invocat faptul că la încheierea contractului de vânzare-cumpărare a fost vorba chiar de o lipsă de consimţământ, datorită erorii obstacol asupra bunului, întrucât s-a identificat un bun care nu constituia investiţia imobiliară dorită de parte şi care nu satisfăcea condiţiile de creditare impuse chiar de bancă, fiind vorba despre o altă investiţie în materialitatea ei. Or, conform acestei susţineri, nulitatea actului de vânzare-cumpărare trebuie să se răsfrângă în mod necesar şi asupra contractului de credit pentru investiţii imobiliare, investiţia finanţată reprezentând altceva decât ceea ce era dorit de părţi şi contrar condiţiilor de creditare, adică chiar obiectul investiţiei care a fost anulat definitiv şi retroactiv, sancţiunea neputând fi decât nulitatea contractului.

Înalta Curte reţine că, prin cererea de chemare în judecată, recurenta a învederat că a fost înşelată asupra substanţei contractului de vânzare-cumpărare", cumpărând un alt teren decât cel pe care îl văzuse la vizionare ori cel ipotecat în favoarea băncii, şi, prin urmare, i-a fost viciat consimţământul la cumpărare prin eroare, ceea ce, implicit, conduce la lipsa cauzei contractului de credit.

În speţă, se constată că potrivit art. 966 C. civ., obligaţia fondată pe o cauză falsă nu poate avea niciun efect. Rezultă că este falsă cauza atunci când există eroare asupra scopului actului juridic, respectiv asupra motivului determinant pe care părţile l-au urmărit la data încheierii convenţiei.

În situaţia contractului de împrumut, în discuţie nu poate fi decât obţinerea unei sume de bani, iar nu a unui teren, chiar identificat prin actul adiţional la contractul de credit, în sensul arătat de recurentă. Prin urmare, eroarea trebuie să vizeze chiar împrumutul şi persoana împrumutată în raport de obiectul convenţiei, iar nu ceea ce se poate obţine cu suma de bani asupra căreia părţile au convenit în sensul clauzelor din contract.

Faptul că s-a constatat vicierea consimţământului recurentei la data încheierii contractului autentificat sub nr. x/11.04.2008, nu are nicio relevanţă în speţă, cât timp cauza contractului de credit este diferită de cea a contractului de vânzare-cumpărare.

Pe de altă parte, Înalta Curte constată că această condiţie de valabilitate a actului juridic este un mijloc de exprimare juridică a unui interes al părţii ori părţilor actului juridic, fiind prezumată până la proba contrarie (cauza nu trebuie dovedită, existenţa ei fiind prezumată de lege). Astfel, cel care invocă lipsa ori nevalabilitatea cauzei actului juridic trebuie să şi dovedească aceasta, să răstoarne prezumţia.

În cauză, o asemenea dovadă nu a fost produsă, în sensul participării intimatei BCR la inducerea în eroare a recurentei pentru obţinerea unui anumit teren, obiectul contractului fiind, aşa cum s-a arătat deja, acordarea unui împrumut pentru achiziţionarea unui imobil dorit de către partea reclamantă.

Ca atare, constatarea nulităţii contractului de vânzare-cumpărare nu poate justifica falsitatea cauzei în ceea ce priveşte încheierea contractului de credit.

Recurenta a criticat şi aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 478 C. proc. civ., în sensul că instanţa de apel eronat a constatat că motivele de nulitate a contractului de credit vizând încălcarea condiţiilor generale de creditare au fost evocate direct în apel (cu referire la lipsa asigurării bunului ce a constituit investiţia imobiliară creditată şi cesionarea asigurării în favoarea băncii).

Critica nu este fondată, în cauză nefiind încălcate prevederile art. 478 C. proc. civ.

Înalta Curte reţine că, prin decizia recurată, instanţa de apel a considerat că introducerea unor temeiuri noi pentru constatarea nulităţii contractului de credit direct în calea de atac a apelului este prohibită de alin. (3) al art. 478 C. proc. civ.

Astfel, Înalta Curte observă că prin cererea de apel recurenta de faţă nu a formulat critici în sensul nepronunţării instanţei de fond asupra unor motive de nulitate a contractului de credit formulate prin cererea de chemare în judecată, aşadar cu privire la neanalizarea pricinii pe fond sub toate aspectele, ci a susţinut că nulitatea contractului de împrumut mai poate fi dispusă ca sancţiune şi pentru alte motive, respectiv pentru lipsa contractului de asigurare imobiliară pentru bunul achiziţionat din credit şi tragerea creditului înainte de a se fi născut acest drept.

În acest context, era firesc ca instanţa de apel să analizeze motivele de apel în limitele devoluţiunii, determinate de ceea ce s-a supus judecăţii la prima instanţă şi de ceea ce s-a apelat.

Cum procesul civil este guvernat de principiul disponibilităţii, instanţa de apel nu putea proceda la o nouă judecată de fond decât în limitele stabilite expres sau implicit de apelanta A. prin cererea de chemare în judecată.

Însă, în cauză, recurenta a înfăţişat pentru prima data în apel existenţa unor alte cauze de nulitate a contractului de credit şi a susţinut că instanţa de fond, în cazul în care nu ar fi constatat nulitatea actului juridic contestat pe motive legate de cauza contractului, ar fi avut posibilitatea subsidiară să constate că acest contract de împrumut este desfiinţat de drept.

În ceea ce priveşte cererea de obligare a intimatei BCR la restituirea sumelor încasate în temeiul contractului de credit, Înalta Curte notează că în apel s-a susţinut de către partea reclamantă că acest petit trebuia admis ca o consecinţă a admiterii cererii de nulitate a contractului de împrumut.

Or, instanţa de apel în mod corect reţine că acest capăt de cerere este unul subsecvent, a cărui admisibilitate este condiţionată de admiterea primului petit al acţiunii, ceea ce nu s-a întâmplat.

Prin motivele de recurs, recurenta invocă o aplicare greşită în cauză a normelor de drept material, datorită unor considerente străine şi contradictorii naturii cauzei.

Înalta Curte constată că aceste critici sunt invocate în mod formal, fără o dezvoltare care să poată face posibil un control al deciziei recurate, sub aspectul legalităţii, de către instanţa de recurs.

Recurenta a considerat că nici petitul din acţiune privind acordarea daunelor morale nu a fost examinat în mod corect de către instanţa de apel, în condiţiile în care cererea de apel a vizat, pe de o parte, obligarea în solidar a celor doi pârâţi chemaţi în judecată, iar pe de altă parte, valoarea sumei acordate cu acest titlu de către instanţa de fond.

Prin cererea de recurs, recurenta a invocat, sub primul aspect, o motivare sumară a hotărârii recurate, învederând că faptele prezentate în dovedirea culpei intimatei BCR atrag aplicarea dispoziţiilor art. 998 - 999 C. civ.

Înalta Curte reţine că instanţa de apel, respectând dispoziţiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., a argumentat soluţia pronunţată, concluzionând că nu există dovezi privind implicarea acestei intimate în producerea prejudiciului moral pretins de către recurentă, caz în care nu sunt incidente dispoziţiile art. 488 pct. 6 C. proc. civ.

Pe de altă parte, făcând trimitere la încălcarea normelor de drept material, în realitate recurenta se referă la situaţia de fapt, care, în opinia acesteia, nu face decât să certifice culpa intimatei BCR în ceea ce priveşte prejudicierea sa, or toate argumentele dezvoltate din această perspectivă nu pot fi analizate de instanţa de recurs în prezenta cale de atac, reprezentând chestiuni legate de netemeinicia hotărârii atacate, iar nu de nelegalitate.

Sub cel de-al doilea motiv invocat, raportat la cuantumul prejudiciului, recurenta a arătat că nu va insista în soluţionarea sa la acest moment procedural, instanţa de control judiciar fiind ţinută doar de examinarea unor chestiuni de drept, ce nu implică rejudecarea fondului cauzei.

Recurenta a apreciat, de asemenea, că hotărârea instanţei de apel este nelegală şi sub aspectul admiterii apelului declarat de C.. A învederat că s-a reţinut greşit încălcarea principiului disponibilităţii şi că s-a făcut abstracţie de temeiul juridic invocat, art. 998-999 C. civ., în soluţionarea acestui capăt de cerere, care nu este unul accesoriu, ci de sine stătător.

În raport de criticile formulate, Înalta Curte observă că instanţa de apel a considerat că instanţa de fond a încălcat principiul disponibilităţii reglementat de art. 9 şi art. 22 alin. (6) C. proc. civ., soluţionând cererea cu depăşirea limitelor învestirii.

Analizând conţinutul cererii de chemare în judecată, Înalta Curte reţine că solicitarea de acordare a daunelor morale a fost formulată ca o consecinţă a anulării contractului de credit, iar nu prin raportare la situaţia de fapt expusă în hotărârea ce a constatat nulitatea contractului de vânzare-cumpărare.

Or, în raport de limitele deduse judecăţii de către recurentă, instanţa de fond era ţinută a stabili o obligaţie de plată a unor daune morale în sarcina intimatului C. numai în măsura în care cererea de constatare a nulităţii contractului de credit era admisă şi se constata existenţa unor manopere dolozive la încheierea acestuia.

Procedând în sens contrar, în mod corect instanţa de apel a constatat că prima instanţă a depăşit cadrul procesual trasat de reclamantă şi a nesocotit prevederile ce reglementează principiul disponibilităţii.

În rejudecare, s-a reţinut că cererea privind repararea prejudiciului nepatrimonial, are caracter accesoriu, urmând soarta acţiunii principale, care a fost respinsă, sens în care Înalta Curte consideră că instanţa de apel a făcut o corectă aplicare a principiului accesorium sequitur principale, caz în care nu sunt incidente dispoziţiile art. 488 pct. 5 C. proc. civ.

Pentru toate aceste considerente, Înalta Curte va respinge, conform art. 496 C. proc. civ., ca nefondat, recursul declarat de reclamanta A. împotriva deciziei nr. 566 din 16 octombrie 2019, pronunţate de Curtea de Apel Iaşi, secţia civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta A. împotriva deciziei nr. 566 din 16 octombrie 2019, pronunţate de Curtea de Apel Iaşi, secţia civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 18 martie 2021.