Heirs' nullity claims over sale and mandate fail on proof burden; appeal dismissed, costs reduced.

Şedinţa publică din data de 20 ianuarie 2022

Deliberând asupra recursului civil de faţă şi văzând dispoziţiile art. 499 C. proc. civ., constată următoarele:

1. Obiectul cauzei

Prin cererea înregistrată la 19.10.2015, pe rolul Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti, sub nr. x/2015, reclamanta A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâţii B. şi C., ca prin hotărârea ce se va pronunţa, să se constate nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare autentificat de notarul public Ogrezeanu E. Andra Maria, din cadrul E., sub nr. x/09.09.2014, contract ce nu a fost semnat de reclamantă, în calitate de vânzătoare; să se constate nulitatea absolută a procurii autentificate de acelaşi notar sub nr. x/04.08.2014, pentru fraudă la lege, reclamanta fiind indusă în eroare la semnarea procurorii; să se dispună obligarea pârâtei la restituirea sumei de 22.000 euro şi să se dispună obligarea la remiterea originalelor actelor de proprietate referitoare la apartamentul situat în Bucureşti, Bd. x. În drept, au fost invocate prevederile art. 1247, art. 1207 alin. (2) pct. 1 C. civ., art. 113 alin. (1) pct. 3 şi pct. 9 C. proc. civ.

La termenul din 15.02.2016, reclamanta a depus cerere modificatoare, prin care a arătat că solicită constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare autentificat de notarul public Ogrezeanu E. Andra Maria, din cadrul E., sub nr. x/09.09.2014, pentru lipsa consimţământului la semnarea contractului şi, în subsidiar, pentru neplata preţului. În drept, au fost invocate prevederile art. 1205 şi art. 1724 C. civ.

2. Hotărârile pronunţate în primă instanţă.

Prin sentinţa civilă nr. 2584 din 15.02.2016, Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti a admis excepţia necompetenţei materiale şi a declinat competenţa de soluţionare în favoarea Tribunalului Bucureşti.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă, la data de 29.02.2016, sub nr. x/2016.

Prin sentinţa civilă nr. 2377 din 14 decembrie 2018, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă a respins, ca neîntemeiată, acţiunea, astfel cum a fost precizată, formulată de reclamanta A. în contradictoriu cu pârâţii B. şi C. şi a obligat reclamantă la plata către pârâţi a sumei de 4.500 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei hotărâri a exercitat apel reclamantul F., în calitate de moştenitor al defunctei reclamante A..

3. Decizia pronunţată, în apel, de Curtea de Apel Bucureşti.

Prin decizia civilă nr. 307A din 08 aprilie 2020, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamantul F. împotriva sentinţei civile nr. 2377 din 14 decembrie 2018, Tribunalul Bucureşti, secţia a V- a civilă. Apelantul - reclamant a fost obligat la plata către intimaţii-pârâţi a sumei de 2.000 RON, cheltuieli de judecată, cu aplicarea art. 451 alin. (2) C. proc. civ.

4. Calea de atac exercitată în cauză.

Împotriva deciziei pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti a declarat recurs reclamantul F., fiind invocate motivele de casare reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei, spre rejudecare, instanţei de apel.

În dezvoltarea motivelor de recurs, reclamantul a susţinut, în esenţă, că instanţa de apel a pronunţat o hotărâre cu aplicarea greşită a legii, respectiv a dispoziţiilor art. 1204 şi ale art. 1205 alin. (1) C. civ., prezumând greşit, că semnătura valorează consimţământ la încheierea unui contract de vânzare-cumpărare.

Susţine că instanţa de apel nu a verificat existenţa unor vicii de consimţământ, fiind încălcate, prin omisiune, dispoziţiile art. 1216 C. civ.. Astfel, deşi instanţa nu a fost sesizată şi cu analizarea unor eventuale vicii de consimţământ, din probele administrate în fond a rezultat cu claritate necesitatea analizării modului în care vânzătoarea A. şi-a exprimat consimţământul la vânzare, lucru învederat prin motivele de apel. Consideră că instanţa de apel era obligată, faţă de dezbaterile care au avut loc în fondul cauzei şi faţă de motivele de apel formulate - în care s-a arătat faptul că, în mod premeditat, intimata-pârâtă B. i-a administrat lui A. medicamente de natură să îi anihileze discernământul şi să îi producă o permanentă stare de frică - să verifice dacă în speţă sunt incidente dispoziţiile art. 1216 alin. (4) C. civ.

Decizia recurată este criticată şi sub aspectul că instanţa de apel nu a analizat raporturile juridice dintre părţi create în baza contractului de mandat, încălcând, prin omisiune, normele de drept material înscrise în art. 2012 C. civ.. Sub acest aspect, arată că intimata-pârâtă şi-a depăşit puterea de reprezentare pe care a primit-o prin mandatul acordat de A., în sensul că nu s-a limitat doar la scoaterea de bani din cont pentru cumpărarea de medicamente şi îngrijirea mandantei, ci a "golit", practic, conturile acesteia de sume considerabile de bani. Or, instanţa de apel nu a analizat raporturile mandant-mandatar, respectiv modul în care mandatarul si-a depăşit mandatul acordat, aspect care rezulta cu evidenţă din dosar şi din probele administrate.

Recurentul a susţinut că decizia pronunţată în apel a fost dată şi cu încălcarea regulilor de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii, întrucât instanţa de apel a respins cererea de introducere în cauză a subdobânditorilor apartamentului din litigiu, apreciind că, în speţă, sunt incidente dispoziţiile art. 478 alin. (1) C. proc. civ.. Aceasta motivare se găseşte în considerentele încheierii de şedinţa din 11.03.2020 (atunci când părţile au pus concluzii în fond), dar nu se mai regăseşte şi în dispozitivul aceleiaşi încheieri şi nici în dispozitivul deciziei recurate, apreciind că sunt incidente dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

În concluzie, recurentul-reclamant solicită admiterea recursului, casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei, spre rejudecare, instanţei de apel.

5. Apărările formulate de intimaţi.

Intimaţii pârâţi B. şi C., au formulat întâmpinare, prin care au solicitat respingerea recursului, ca nefondat, cu obligarea recurentului la plata cheltuielilor de judecată.

Recurentul-reclamant a depus răspuns la întâmpinare prin care a solicitat înlăturarea apărărilor intimaţilor-pârâţi şi admiterea recursului.

6. Procedura de filtru

Raportul întocmit în cauză, în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părţilor.

Prin încheierea din 24 iunie 2021 a fost admis în principiu recursul declarat de reclamantul F., reţinându-se că, în speţă, criticile evocate pot fi subsumate, pe anumite aspecte, dispoziţiilor art. 488 alin. (1) C. proc. civ., iar prin încheierea din 28 octombrie 2021, faţă de înscrisurile de la dosar, din care a rezultat decesul recurentului-reclamant F., Înalta Curte a dispus introducerea în cauză a moştenitorilor persoanei decedate, respectiv G. şi H., care au dobândit calitatea de recurente-reclamante.

7. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor susceptibile de încadrare în motivele de recurs înscrise în art. 488, alin. (1), pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ. şi prin raportare la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte va constata că recursul declarat este nefondat pentru considerentele care succed:

Printr-un prim motiv de recurs, încadrat în art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., s-a susţinut că decizia instanţei de apel a fost pronunţată cu aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 1204 şi ale art. 1205 alin. (1) C. civ.. S-a pretins că instanţa de apel a reţinut greşit faptul că semnătura autoarei lor, I., valorează consimţământ la încheierea contractului de vânzare-cumpărare, de vreme ce vânzătoarea nu a exprimat un consimţământ valabil datorită afectării discernământului, ca efect al tratamentului medicamentos aplicat de intimată, care este de profesie asistent medical.

Înalta Curte observă că argumentaţia instanţei de apel referitoare la exprimarea consimţământul valabil al autoarei recurentelor cu privire la transferului bunului imobil, în temeiul contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/09.09.2014, s-a axat pe materialul probator administrat în dosarul de fond din examinarea căruia, la fel ca şi prima instanţă, curtea de apel nu a putut desprinde concluzia lipsei consimţământului vânzătoarei la perfectarea actului juridic contestat.

Potrivit C. civ., un contract poate fi încheiat numai între persoane fizice/juridice care au capacitatea de a contracta. Astfel, art. 1180 C. civ. consacra regula potrivit căreia orice persoană are capacitatea de a contracta dacă nu este declarată incapabilă de lege şi nici oprită să încheie anumite contracte, ceea ce denotă că incapacităţile nu pot rezulta decât din lege şi că acestea nu se prezumă, dispoziţiile legale referitoare la incapacitatea de a contracta fiind de strictă interpretare. Prin urmare, orice persoană fizică cu capacitate deplină de exerciţiu este prezumată de lege că are discernământul juridic necesar pentru a încheia acte juridice civile (art. 37 şi art. 38), iar semnătura unui înscris face deplină credinţă, până la proba contrarie, despre existenţa consimţământului părţii care l-a semnat, cu privire la conţinutul acestuia, astfel cum se prevede în art. 268 C. proc. civ.

Aşadar, aplicând regulile generale referitoare la probaţiune, respectiv art. 249 C. proc. civ. "cel care face o susţinere în cursul procesului trebuie să o dovedească, în afară de cazurile anume prevăzute de lege" şi plecând de la premisa legală potrivit căreia persoanele cu capacitate de exerciţiu deplină pot încheia, în condiţiile legii, orice contract, rezultă că sarcina probei în legătura cu lipsa de discernământ a vânzătoarei la data perfectării actului juridic revine reclamantului, astfel cum corect s-a reţinut în cauză, acesta având posibilitatea de a face dovada, prin orice mijloc de probă, a faptului contrar care i se opune.

Astfel, contrar susţinerilor formulate de reclamant, Curtea de Apel a statuat că situaţia de fapt dedusă judecăţii a fost stabilită cu claritate de prima instanţă, fiind reţinute şi examinate atât susţinerile concordante ale părţilor, sub aspectele referitoare la circumstanţele în care acestea s-au cunoscut şi la natura relaţiilor ce au premers încheierii actelor juridice contestate în cauză, cât şi aspectele controversate referitoare la modalitatea încheierii celor actelor notariale, precum şi a conţinutului raporturilor juridice create de acestea.

Sub aspectul controversat, respectiv cel al dovedirii lipsei de discernământ a vânzătoarei I., respectiv al incapacităţii vânzătoarei de a putea aprecia şi discerne efectele juridice produse de actul de înstrăinare perfectat, instanţa de apel a avut în vedere că apelantul nu a propus, în condiţii procedurale, probe concrete şi utile, în conformitate cu cerinţele impuse de art. 258 corob. cu art. 479 alin. (2) C. proc. civ., de natură a dovedi fără niciun cauza de nulitate a actului juridic contestat, respectiv inexistenţa caracterului conştient al actului perfectat de aceasta.

Aşadar, cum prin decizia recurată, instanţa de apel a reţinut că apelantul nu s-a făcut dovada incapacităţii vânzătoarei de a contracta, de vreme ce examinarea probatoriului administrat, în conformitate cu dispoziţiile art. 264 C. proc. civ., nu a conturat ipoteza reclamată în cauză referitoare la lipsa capacităţii vânzătoarei de apreciere critică asupra conţinutului şi consecinţelor juridice desprinse din actul perfectat, nefiind dovedit faptul că, la momentul la care a consimţit la încheierea actului, discernământul acesteia era abolit.

Aşa fiind, verificând modul în care au fost interpretate şi aplicate dispoziţiile înscrise în art. 1204 şi art. 1205 alin. (1) C. civ., în raport de circumstanţele factuale reţinute în urma examinării materialului probator administrat, Înalta Curte constată că soluţia instanţei de apel este corectă, atât timp cât instanţele fondului au reţinut că probele administrate converg spre existenţa reprezentării consecinţelor juridice generate de actul încheiat în manifestarea de voinţă a vânzătoarei, nefiind dovedită în cauză lipsa discernământului acesteia la semnarea contractului respectiv.

Printr-o altă critică, s-a susţinut că decizia atacată este nelegală, întrucât instanţa de apel a omis să verifice existenţa unor vicii de consimţământ, fiind încălcate dispoziţiile art. 1216 C. civ.. În dezvoltarea acestui motiv de recurs, deşi s-a arătat că, într-adevăr, instanţa nu a fost sesizată şi cu analizarea unor eventuale vicii de consimţământ, s-a apreciat că, în raport de dezbaterile care au avut loc la fondul cauzei, probele administrate şi motivele de apel, se impunea ca instanţa de apel să verifice existenţei unor vicii de consimţământ, fiind încălcate, prin omisiune, dispoziţiile art. 1216 C. civ.

Critica recurentelor, susceptibilă de încadrare în art. 488 alin. (1), pct. 5 C. proc. civ., este nefondată, atât timp cât instanţa de apel a analizat corect temeiul de fapt şi de drept indicat în cererea introductivă la instanţă relativ la cauza de nulitate (relativă), axată pe lipsa de discernământ a vânzătoarei. Date fiind limitele învestirii, instanţa de apel a subliniat expres că în cadrul prezentului demers judiciar nu s-a invocat, drept cauză de nulitate a actului contestat, existenţa vreunui viciu de consimţământ. Stabilirea corectă a cadrului procesual, configurat prin cererea introductivă la instanţă, este întărită şi de amplele considerente expuse de instanţa de apel în scopul de a sublinia diferenţele de ordin teoretic şi doctrinar dintre cauza de nulitate relativă a unui act juridic, ca urmare a lipsei de discernământ şi cauza de nulitate relativă bazată pe un viciu de consimţământ.

De altfel, deşi în cuprinsul motivelor de recurs este recunoscut faptul că instanţa nu a fost învestită cu examinarea legalităţii contractului de vânzare-cumpărare şi din perspectiva existenţei unor vicii de consimţământ, cu toate acestea, se impută instanţei de apel omisiunea cercetării valabilităţii actului şi din perspectiva unei eventuale cauze de nulitate, axate pe existenţa unor vicii de consimţământ, de natura celor reglementate de art. 1216 C. civ.

Or, aceste susţineri nu pot fi primite întrucât, după cum deja s-a arătat, limitele învestirii instanţei au fost corect determinate, corespunzător principiului disponibilităţii, fiind analizate toate motivele de fapt şi de drept invocate atât în susţinerea acţiunii, cât şi a apelului, iar o verificare de natura celei pretinsă în cuprinsul cererii de recurs ar fi condus la depăşirea limitelor cadrului procesual configurat prin cererea de chemare în judecată chiar de autoarea recurentelor. Pe de altă parte, nu poate fi acceptată nici formularea pentru prima dată în apel a unei noi cauze de nulitate a convenţiei, bazate pe existenţa unor vicii de consimţământ, atât timp cât un atare procedeu ar fi constituit o schimbare a cauzei acţiunii, ceea ce ar fi contrar art. 478 alin. (3) C. proc. civ.

Relativ la susţinerea recurentelor care vizează motivarea hotărârii atacate, recurentele au pretins că aceasta cuprinde exclusiv argumente care vizează respingerea probelor din apel (acte şi martori) şi nu răspunsuri concrete la criticile formulate în apel.

Aspectul evocat, deşi pune în discuţie vicii ale motivării deciziei atacate, nu este întemeiată şi nu se plasează sub incidenţa ipotezei de modificare prevăzută de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.. Considerentele deciziei recurate evidenţiază faptul că instanţa de apel a examinat în concret şi a dat un răspuns argumentat tuturor problemelor esenţiale de fapt şi de drept care s-au evocat în cauză, fiind înlăturate (justificat) toate criticile formulate în legătură cu hotărârea primei instanţe, ceea ce denotă că hotărârea pronunţată fundamentează, prin argumentele menţionate în cuprinsul său, soluţia de respingere a apelului.

Astfel, din perspectiva verificării legalităţii soluţiei date cererii privind anularea contractului de vânzare-cumpărare, instanţa de apel a analizat criticile formulate şi a argumentat în ce măsură raţionamentul primei instanţe, de respingere a probelor, a fost unul corect în raport de teza probatorie ce se dorea a fi demonstrată. Pe de altă parte, examinând critica care viza neadministrarea tuturor probelor necesare dovedirii cauzei de nulitate, întemeiată pe lipsa de discernământ, Curtea de Apel nu a validat susţinerea apelantului, fiind reţinut faptul că acesta nu a indicat, în condiţii procedurale, probele concrete, apreciate a fi utile şi necesare dovedirii motivului de nulitate evocat. Astfel, cererea de probe formulată de reclamant, în apel, a fost respinsă, instanţa de apel apreciind, în evaluarea cerinţelor impuse de art. 258 şi art. 479 alin. (2) C. proc. civ. şi în raport de teza probatorie susţinută, că probele solicitate erau străine cauzei care fundamenta cererea privind nulitatea actului juridic

Aşadar, contrar susţinerilor recurentelor, analiza instanţei de apel, concretizată într-o motivare substanţială, corespunde garanţiilor procesului echitabil şi răspunde argumentelor şi apărărilor esenţiale ale părţilor, ceea ce denotă că motivul de casare evocat nu poate fi reţinut.

În ce priveşte motivul de recurs privind neanalizarea modului în care intimata a acţionat cu depăşirea mandatului acordat de I., Înalta Curte observă că această susţinere a fost făcută direct în recurs, nefiind afirmată mai întâi pe calea apelului.

Prin decizia recurată, Curtea de Apel a reţinut că soluţia de respingere a pretenţiei de restituire a sumelor retrase de intimată, în baza procurii autentice acordate de I., precum şi cea referitoare la cererea de nulitate a procurii de administrare pentru fraudă la lege nu a fost criticată în apel. În acest context, instanţa de apel a reţinut că modul de soluţionarea a acestor pretenţii a intrat în puterea lucrului judecat, constatându-se în ce priveşte obligaţia de restituire a sumelor extrase din conturile reclamantei, că tribunalul a avut în vedere că această pretenţie a fost formulată în legătură cu executarea mandatului încredinţat pârâtei prin procura autentică, fără ca instanţa să fi fost învestită cu o acţiune în răspunderea mandatarului. S-a avut în vedere de tribunal că obligaţia de restituire a sumelor la care pârâta a avut acces, în puterea mandatului primit, a fost asociată de către reclamantă, în acţiune, motivelor de nulitate a procurii, respectiv inexistenţa semnăturii şi frauda la lege, care au fost infirmate de probele administrate şi nu există niciun temei juridic pentru a dispune obligarea pârâtei la restituirea sumelor rămase, eventual, în posesia sa.

Or, în condiţiile în care, prin decizia recurată, s-a reţinut că aceste chestiuni litigioase nu au fost supuse analizei instanţei de apel, aspect necontestat în recurs, rezultă că susţinerile recurentelor nu pot constitui obiect al verificării jurisdicţionale direct în recurs, întrucât se circumscriu unor critici formulate omisso medio la adresa hotărârii primei instanţe, care nu pot fi examinate în raport de interdicţia impusă prin art. 488 alin. (2) din C. proc. civ.

Printr-un ultim motiv de recurs s-a susţinut că instanţa de apel a respins cererea din apel cu privire la introducerea în cauză a subdobânditorilor imobilului, însă dispoziţia de respingere se regăseşte doar în considerentele încheierii, nu şi în dispozitivul încheierii ori cel al hotărârii atacate, motiv pentru care s-a apreciat că instanţa de apel a încălcat regulile de procedură, aflate sub sancţiunea nulităţii, ceea ce ar atrage incidenţa cazului de casare înscris în art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Critica recurentelor este nefondată.

Art. 488 pct. 5 C. proc. civ. poate constitui temei de casare a unei hotărâri judecătoreşti în măsura în care vătămarea procesuală ce ar fi cauzată recurentului, prin săvârşirea unui act de procedură, nu ar putea fi înlăturată decât prin anularea actului respectiv. Or, pentru a se dispune anularea actului de procedură, trebuie să se stabilească faptul că, prin refacerea lui, sunt restabilite drepturile procesuale ignorate anterior. În speţă, însă, nu se poate susţine că recurentelor le-a fost pricinuită vreo vătămarea procesuală.

Prin încheierea din 11.03.2020, în raport de dispoziţiile art. 478 alin. (1) C. proc. civ. referitoare la interdicţia modificării cadrul procesual în apel, cât şi de lipsa identificării ipotezelor reglementate de art. 39 alin. (1) ori art. 78 C. proc. civ., instanţa de apel a respins solicitarea apelantului cu privire la introducerea în cauză şi citarea subdobânditorilor bunului ce a făcut obiectul contractului de vânzare-cumpărare şi a cărui nulitate se solicită, soluţia şi considerentele avute în vedere fiind consemnate în încheierea de şedinţă de la acea dată.

Fără însă a contesta temeiul juridic ce a stat la baza respingerii cererii formulate, în cuprinsul cererii de recurs s-a pretins încălcarea regulilor de procedură, întrucât soluţia dată cererii formulate în apel se regăseşte doar în considerentele încheierii, nu şi în dispozitivul hotărârii pronunţate. Or, din punct de vedere procedural, instanţa de apel a analizat şi s-a pronunţat asupra tuturor solicitărilor premergătoare dezbaterilor apelului în fond, inclusiv în privinţa cererii referitoare la introducere în cauză a subdobânditorilor imobilului, modul de soluţionare şi argumentele avute în vedere fiind consemnate în încheierea de dezbateri, care face corp comun cu hotărârea pronunţată, conform dispoziţiilor art. 233 C. proc. civ.. Or, procedeul judiciar este corect cu privire la examinarea şi pronunţarea asupra tuturor cererilor premergătoare dezbaterilor în fond, neputându-se susţine cu temei existenţa vreunei vătămări procesuale de natură a atrage incidenţa cazului de casare evocat.

În consecinţă, constatând că motivele de recurs înscrise în art. 488 pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ. nu sunt incidente în cauză, deoarece decizia recurată a fost pronunţată cu aplicarea corectă a dispoziţiilor legale în materie, Înalta Curte urmează, în temeiul dispoziţiilor art. 496 C. proc. civ., să respingă, ca nefondat, recursul declarat de reclamantele H. şi G..

Reţinând culpa procedurală a recurentelor, în temeiul dispoziţiilor art. 451 alin. (1) C. proc. civ. urmează ca recurentele-reclamante H. şi G. să fie obligate la plata sumei de 1.000 RON, reprezentând cheltuieli de judecată, către intimaţii-pârâţi C. şi B., ce vor fi reduse potrivit criteriilor înscrise în art. 451 alin. (2) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantele H. şi G., moştenitoare ale defunctului F., împotriva deciziei civile nr. 307A din 8 aprilie 2020 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

Obligă pe recurentele-reclamante H. şi G. la plata sumei de 1.000 RON, reprezentând cheltuieli de judecată, către intimaţii-pârâţi C. şi B., reduse, conform art. 451 alin. (2) C. proc. civ.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 20 ianuarie 2022.